Despre mine

Mihnea Silviu

Iubesc cartile, muzica, filmul, sportul si, in general tot ce legatura cu latura umana a vietii.

Blogs Home » Personal » Personale » Cartea Amagirilor

Cartea Amagirilor

Subiectiv, Speculativ, Simplu...Silviu MIHNEA. În fiece clipă, la fel de mult şi, totuşi, la fel de puţin.

Articole Blog

01. Un mesaj lispsit de originalitate - Dec 31, 2013 4:11:00 PM
Şi a venit şi momentul să ne luăm rămas bun de la 2013. 

Mi se pare că oricum ai privi despărţirea de vechiul an aceasta nu poate avea decât un ton optimist: pentru cei care au avut un an mai prost este momentul să lase în urmă toate nerealizările şi să privească optimişti spre cel ce va să vină; pentru cei care au fost mai norocoşi în anul ce va să treacă este momentul să mulţumească cui consideră ei de cuviinţă pentru această şansă şi să îşi propună ca anul nou să fie şi mai bun, sau măcar la nivelul celui care a trecut.


Într-un cuvânt, Anul Nou este prin excelenţă un moment de bucurie şi petrecere, indiferent din care tabără faci parte, iar ingredientul de bază care face din acest eveniment unul atât de delicios este "speranţa". Speranţa este un atribut ce poate fi revendicat de oricine. Fie că eşti mai pesimist din fire, fie că eşti un optimist desăvâşit, dreptul la speranţă este de netăgăduit. Este gratuită, dar atât de fragilă.

Toţi avem dreptul să sperăm. Nu toţi o facem iar atunci când o facem nu toţi credem cu adevărat în ea. 

În momentul culminant al acestei seri, la ora 24.00, ne aruncăm cu toţii ochi către cerul luminat de milioane de lumini. Pentru unii nu este decât un spectacol grandios de artificii. Pentru alţii, printre care mă număr şi eu, este un moment simbolic ce vreau să însemne mai mult. Îmi ridic privirea către cer şi încerc să văd spectacolul ce se derulează DINCOLO de focurile artificiale, printre milioanele de stele. În această seară vreau ca bolta cerească să nu mai fie doar un spaţiu cosmic ci să devină spaţiul către care ne ridicăm privirea şi, odată cu ea, şi gândurile.

Am făcut acest post în timpul pregătirilor pentru petrecere, cu intenţia de a transmite un mesaj tuturor celor care în acest an aţi urmărit îndeaproape postările mele. Probabil că îl veţi citi abia mâine sau, poate, niciodată dar asta nu mă deranjează. 

Este dificil să compui ceva în aceste momente fără ca mesajul tău să devină clişeistic. Orice ai spune s-a mai spus iar un exces de originalitate poate deveni emfatic. Aşa că, am hotărât să renunţ la această pretenţie şi să spun ceva total banal: 
LA MULŢI ANI! 
La urma urmei, aşa cum doi oameni care privesc acelaşi obiect pot vedea lucruri diferite, tot aşa, doi oameni care rostesc aceleaşi cuvinte pot transmite mesaje diferite.

Omul a inventat câte o ZI pentru orice pe lumea asta: există o zi a mamei, a copilului, a eroului, a naturii, a păcii ş.a. Această ZI, să fie ZIUA SPERANŢEI! 

Aşa că, dacă există o singură persoană pe lumea asta, indiferent cine ar fi ea (mama, tata, frate/soră, soţ/soţie, amant/amantă) pe care o iubeşti, nu ezita să îi declari acest lucru. Dacă sunt prea multe, ia-o progresiv! Dacă este departe de tine, tehnologia este de partea ta. Dacă din anumite motive nu poţi să faci acest lucru, gândeşte-te la ea.

LA MULŢI ANI!


02. Mitul ospitalităţii româneşti - Dec 7, 2013 12:51:00 PM
Se spune despre români că sunt un popor de oameni cumsecade; oameni blajini şi ospitalieri care te întâmpină întotdeauna cu braţele deschise şi apoi te poftesc cu căldură la masă. Într-o perioadă de declin în care bulversarea valorilor şi pierderea reperelor de orice fel par a fi condus la o estomparea a stimei de sine românului îi place să se confunde cu eticheta de om ospitalier.


Ce-i drept, această trăsătură de om binevoitor este una onorabilă pentru o naţiune aşezată la porţile Orientului şi care, de-a lungul timpului, mai de voie, mai de nevoie, a trebuit să găzduiească pe plaiurile mioritice diferite naţii care mai de care mai străine.

Dar să fim realişti, această calitate nu este nici foarte măgulitoare şi, cu atât mai puţin, poate fi o trăsătură-simbol pentru poporul nostru. Dimpotrivă, ospitalitatea tradiţională a românului poate fi descompusă în multiple faţete, unele dintre ele de-a dreptul contradictorii. Cum aşa? Păi hai să vedem: 

Cumsecădenia aceasta înseamnă pentru noi doar să-l primeşti pe musafir cu masa plină şi să-i îndeplineşti toate poftele. Este mai repede un soi de formalism decât un obicei izvorât dintr-un simţământ sincer şi o dragoste profundă faţă de străin. Totul pare destul de anost şi lipsit de subastanţă. 

La capitolul comunicare emoţională cred că suntem încă deficitari. Altfel, există şi o formă de complex de inferioritate care se manifestă în aceste circumstanţe care îl determină pe român să creadă că cel sosit de peste graniţe îi este întru totul superior şi, omeneşte, se cade să să-l întâmpine cu respect şi, nu de puţine ori, mai ales în relaţiile politice, cu servilism şi obedienţă. 

Dar când evoluţia istorică ţi-a fost nefastă şi te-a transformat într-un animal fără identitate, te mulţumeşti şi să fii văzut drept un om de treabă, chiar dacă, în realitate, nu eşti chiar aşa.

O altă problemă ar fi că noi părem a fi de treabă cu toată lumea. În timp ce ospitalitatea este o calitate ce presupune o legătură emoţională pe care o stabileşti cu străinul cu care, teoretic, împărtăşeşti un set de valori comune, atitudinea românului este mai mult conjuncturală, dictată uneori de interese absconse şi care nu l-a împiedicat de-a lungul timpului să-l transforme pe prieten în duşman. Empatia este una tradiţională şi uşor superficială.

Selectivitatea românului este precară în această materie iar asta deoarece registrul valoric al poporului este destul de echivoc. Pentru a cerne şi a discerne cu succes ai nevoie de câteva criterii valorice stabile pe care să le aplici.

Totodată, fenomenul ospitalităţii româneşti produce şi câteva efecte negative. Părem automulţumiţi cu acest"har" şi considerăm că acesta funcţionează ca un magnet fără a ne mai înrebuinţa foarte mult. 

Ani de-a rândul eticheta aceasta a fost singura politică de a face turism în România şi asta nu doar pentru cetăţeanul de rând ci, mai grav, şi pentru autorităţile statului. În strategia naţională de dezvoltare a turismului ospitalitatea a fost pilonul pe care s-a încercat să se construiască ceva, nu prea mult. Trecem cu vederea faptul că infrastructura este deplorabilă iar condiţiile de cazare şi serviciile sunt de slabă calitate şi sperăm că turistul străin va fi atras de ancestrala bunăvoinţă a poporului român iar asta îi va fi de ajuns. 

Rezultatele le vedem cu toţii ...

Parcă aş prefera totuşi,  să întâlnesc un personal rece şi distant cu care să interacţionez atât cât este nevoie decât cameriste care îţi devin brusc prietene dar în schimb uită să schimbe lenjeria (de pe pat).

Fără să demonetizez această calitate, cred totuşi că ea ar trebui, cel puţin în imaginarul public, reevaluată şi privită la adevărata sa valoare.  


Tu care consideri că este calitatea-simbol a poporului român?


03. România. Destin, conjunctură sau neputinţă? - Nov 20, 2013 1:01:00 PM
"Sunt ţări care se bucură de un fel de binecuvântare, de har: totul le reuşeşte, chiar şi nenorocirile, chiar şi dezastrele; sunt altele, în schimb, ce nu pot niciodată izbândi şi ale căror triumfuri sunt tot atâtea eşecuri. Când vor să se afirme şi fac un salt înainte, o fatalitate exterioară vine să le fărâme orice elan şi să le readucă în punctual de plecare. Orice şansă le e refuzată, chiar şi aceea a ridicolului.

Paradoxul de a fi român este un chin pe care trebuie să ştii să-l fructifici, un cusur de care trebuie să profiţi. Mărturisesc că am privit cândva ca pe-o ruşine apartenenţa la un popor oarecare, la o colectivitate de învinşi, cu origini asupra cărora nicio iluzie nu-mi era permisă. Credeam, şi poate nu mă înşelam, că ne iviserăm din drojdia barbarilor, din deşeurile marilor invazii, din acele hoarde care, incapabile să-şi continue drumul spre Vest, au eşuat de-a lungul Carpaţilor şi Dunării, ca să se pripăşească acolo şi să somnoleze, gloată de dezertori la fruntariile Imperiului, scursură biota cu o brumă de latinitate. La aşa trecut, aşa present. Şi aşa viitor." - CIORAN (Ispita de a exista - Humanitas 2008).
04. Timpul interior - Jul 26, 2013 5:59:00 PM

"Dumneata ce faci, cum te-ai organizat Îl intrebase ministrul întâlnindu-l ultima oară. Îmi apăr libertăţile esenţiale, răspunse el zâmbind. Imi pastrez o parte din timp numai pentru mine singur. In acele ore nu am niciun contact cu evenimentele. Nu ascult radio, nu citesc ziarele. Orice s-ar intampla, in fragmentul acela de timp pe care il smulg din istorie si-l pastrez doar pentru mine nici un eveniment nu ma poate ajunge.
[...] In cele din urma teroarea ma ajunge si pe mine; dar am cel putin satisfactia de a fi ramas cateva ceasuri liber. Am satisfactia de a nu fi fost integrat evenimentelor in chip automat, ca un sclav care se misca si se odihneste la ordinul stapanului. [...]Stapanul nostru, al tuturor este astazi Razboiul. El a confiscat intreaga istorie contemporana, timpul in care am fost ursiti sa traim. Europa intreaga traieste ca un monstruos automat, pus in miscare de vestile lansate in fiecare minut de sutele de posturi de radio, de editiile speciale ale ziarelor, de convorbirile intre prieteni. Chiar si cand ramanem singuri tot la Razboi ne gandim, adica tot sclavii Istoriei suntem.Teroarea evenimentelor este nu numai umilitoare pentru fiecare dintre noi, ca fiinte umane, dar este, in cele din urma, sterila. Nimic nu se alege din acest contact permanent cu Istoria. Nu ne imbogateste cu nimic, nu descoperim nimic care sa merite cu adevarat descoperit.Noi nu avem alta solutie decat sa contemplam. Adica sa iesim din Timpul istoric, sa regasim alt Timp. Uite ce fac, vorbi Stefan zambind. In ceasurile in care ma smulg Razboiului, citesc lucruri fara absolut nicio legatura cu actualitatea.Citesc, bunaoara, poeti, filosofi, mistici, sau carti de preistorie. [...] Iar daca in acel moment cade o bomba si ma omoara, ma omoara, cum va spuneam, ca om liber – iar nu ca sclav; caci ma omoara cu mintea fermecata de geniul unui poet, iar nu cu mintea unui om care se intreaba daca avioanele s-au departat sau nu de adapostul lui.”
05. Curajul de a fi ... - Jan 24, 2013 7:53:00 AM
Nu suntem curajoşi atunci când nu ne pasă, când trecem indiferenţi şi impasibili pe lângă spectacolul vieţii ce se derulează în jurul nostru, când privim neutri, când uităm, amânăm sau renunţăm. 

Nu suntem curajoşi atunci când nu îndrăznim să acceptăm pre-destinatul vieţii noastre şi să ne înfruntăm propriile temeri sau fobii. Să ne recunoaştem defectele şi lipsurile de orice tip, inclusiv cele materiale. Să le acceptăm în primă fază, dar nu ca pe un neajuns sau blestem al vieţii ci, mai degrabă, ca pe o provocare, ca pe nişte limite ce ne-au fost trasate spre a fi depăşite.

Să învăţăm să ne bucurăm de ficare mică bucurie. Nu aţi simţit niciodată că unele evenimente banale (o carte, o floare, o întâlnire, o veste, o îmbrăţişare) vă aduc un straniu sentiment de plenitudine interioară ceea ce poate depăşi în intensitate alte realizări "măreţe". 

Omul este o fiinţă paradoxală. Acceptăm că suntem unici şi diferiţi atunci când ne delimităm sau ne contrariează atitudinile celor din jur dar aspirăm cu durere şi ne întristăm încercând să trăim precum cei pe care îi idolatrizăm, să le copiem bucuriile şi modelul de viaţă iar eşecul acestui demers e lamentabil şi ne face să ne simţim tot mai mici. 

Scopul acestei vieţi nu ar trebui să fie atingerea fericirii. Nu în acest mod. Nu prin această fugă obsedantă către plăcerile şi voluptăţile care ne desenează viaţa în culori seducătoare. Să ne întoarcem la NOI.

Aşadar, să îndrăznim să sperăm pentru că a spera este presentimentul bucuriei. Speranţa ascunde în ea esenţa acestei vieţi. Deznădejdea este răul care ne mutilează spiritul. Renunţarea este o crimă. Dacă îţi este teamă atunci este îndeplinită condiţia primordială spre a putea deveni un curajos. Actul de curaj se află la capătul sentimentului de frică. Nu poţi fi un cutezător dacă nu ai simţit măcar o clipă teama ce ţi-o conferă încercarea. Ea este cea care ne orientează căutarea.


06. "Love will tear us apart" - Sep 27, 2012 6:46:00 AM
Am mai scris în câteva dintre postările mele anterioare despre efectul iubirii transfigurate în idolatrie, despre iubirea fanatică, sau orice altă formă de iubire care nu are nicio legătură cu sentimentul propriu-zis. Iubirea nu înlănţuie şi nu îngrădeşte. Nu privează, nu restrânge, nu anihilează. Din contra. Aşa cum îmi place mie să o spun, inspirat de un autor român care îmi place tare mult, iubirea închide un cerc, creează nişte limite, dar este o limitare care deschide. Care te eliberează.

Iubirea trăită în mod habotnic are un aspect comercial, inspirată parca din reclamele la ciocolată. Şi acolo se vorbeşte foarte mult despre dragostea care este un "ingredient" de bază al acestui produs.
Dragostea are nevoie să respire. Pentru aceasta omul trebuie şă-şi menţină şi să cultive câteva legături puternice cu alte spaţii supra-lumeşti. Una dintre acestea poate fi divinitatea. Asta nu înseamnă că ateii sunt proscrişi din acest punct de vedere. Dimpotrivă, de multe ori, "liber cugetătorii" au mai multe refugii spirituale decât un credincios obişnuit. Frecventarea altor zone decât dimensiunea iubirii oferă acesteia din urmă o tonifiantă gură de oxigen.
 Melodia "Love will tear us apart" - Joy Division- (iubirea ne va despărţi) spune că asta se întâmplă tocmai pentru că iubirea e privată de relaţia cu divinitatea. Eu aş adăuga că se întâmplă atunci când omul este (auto)privat de orice conexiune transcedentală cu alte lumi. Când nu mai credem în altceva decât în propriul sentiment de iubire.
http://www.youtube.com/watch?v=qHYOXyy1ToI


07. 13 lucruri pe care le-am învăţat în viaţă - Sep 22, 2012 10:57:00 AM
L-am iubit, pur şi simplu, pe Octavian Paler. Iar acum, după trecerea în nefiinţă, sentimentul este parca mai profund.

Prima întâlnire cu domnia sa am avut-o pe la vârsta de 17 ani. Încă de atunci am fost fermecat de stilul său. Unii oameni au harul de a te seduce chiar şi atunci când rostesc cea mai evidentă platitudine. Nu este cazul lui. Calitatea lui Octavian Paler nu rezidă doar în plan stilistic. Vorbele sale au consistenţă şi o sevă pe care, din păcate, cu greu o mai întâlneşti în retorica contemporană. 

Şi totuşi, după mai bine de zece ani, încă îl mai descopăr. Reciteam deunăzi un un poem de-ale sale şi constatam câtă substanţă conţine fiecare vers.

Am învăţat multe până acum, încă şi mai multe mai am de învăţat dar mă tem totuşi că vor rămâne multe pe care nu voi reuşi să le învăţ vreodată.
"
1. Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită. Restul depinde de ceilalţi ...  2. Am învăţat că te descurci şi ţi-e de folos farmecul circa 15 minute După aceea, însă, ar fi bine să ştii ceva.3. Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor Ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a le rezolva. 4. Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi.  5. Am învăţat că prietenia adevărată continuă să existe şi la distanţă. Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevărată. 6. Am învăţat că dacă cineva nu te iubeşte aşa cum ai vrea tu Asta nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.  7. Am învăţat că oricât de bun îţi este un prieten Oricum te va răni din când în când Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta. 8. Am învăţat că indiferent cât de mult suferi Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta. 9. Am învăţat că dacă doi oameni se ceartă nu înseamnă că nu se iubesc Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.10. Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru Şi pot vedea ceva total diferit. 11. Am învăţat că indiferent de consecinţe Cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung mai departe în viaţă.  12. Am învăţat că scrisul ca şi vorbitul Poate linişti durerile sufleteşti. 13. Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult Îţi sunt luaţi prea repede.                                                                                                                                                                                  "Care sunt cele mai importante lucruri pe care TU le-ai învăţat în viaţă?
08. Pe scena vieţii - May 7, 2012 5:37:00 PM
Uneori, privind la tot spectacolul uman care se derulează zi de zi în jurul meu, uneori de un prozaic dezolant, nu pot să nu îmi aduc aminte o expresie pe care am întâlnit-o cândva într-o carte şi care suna cam aşa: "dintre toate fiinţele de pe faţa pământului omul pare că este singurul care îşi produce cea mai multă suferinţă sieşi".

Şi chiar că îţi vine să îi dai crezare fără tăgadă. Căci, pe cât de măreţ şi de grandios pare portretul omului privit din perspectiva evoluţiei sale istorice, pe atât de hilară şi de tragică poate părea încercarea acestuia de a se întoarce în anumite momente împotriva propriului destin. Şi n-am să mă refer aici, pentru că nu am spaţiul necesar, la nenumăratele evenimente istorice în care acesta şi-a distrus prin propriile forţe ceea ce a făurit de-a lungul anilor sau a dat naştere prin eforturi ştiinţifice asidue unor reale ameninţări care, chiar şi acum, provoacă umanităţii spasme de teamă. Nu, nu la acest gen de acţiuni am să mă refer, ci la ceea ce se întâmplă cu fiecare individ în mod particular. Cu aspiraţiile şi decepţiile personale. Cu încercările şi renunţările fiecăruia dintre noi. Dacă nu ai cunoaşte câtuşi de puţin cotloanele fiinţei umane tot acest spectacol bizar al căderilor şi renaşterilor ar fi de-a dreptul neverosimil.

Să-ţi clădeşti cu sârg idealuri personale în care să crezi cu obstinaţie, să rezişti cu stoicism tuturor vicisitudinilor şi loviturilor menite să te abată de la micul tău proiect grandios, să renunţi, să sacrifici multe dintre cele ce până atunci îţi erau preţioase, să adormi în fiecare seară cu convingeri de oţel, să te trezeşti cu speraţnţe înălţătoare, să întrevezi, cu fiecare pas, biruinţa finală şi, mai apoi, într-o singură clipă, totul să se prăbuşească precum un castel din cărţi de joc. Şi nu din cauza unei intervenţii externe. Nu din motive obiective, concrete, tangibile. Ci din cauza propriei tale fiinţe. Chiar TU. Tu, cel care ai pus cărămidă peste cărămidă, care te-ai angajat în faţa propriei tale conştiinţe şi ai investit neîntrerupt pentru realizarea acestui edificiu, tot tu eşti acela care zdruncină din temelii toată construcţia căreia-i stau drept jertfă sentimentele tale.

Şi în acest ceas negru totul se transformă într-un haos înfricoşător. Toate convingerile şi principiile, până acum de nestăvilit, se diluează într-un ocean de amărăciune. Fără să poţi explica, fără să poţi înţelege, devii un simplu spectator la piesa în care se joacă acum drama vieţii tale. Ai vrea să intervii, să schimbi ceva din decorul acesta sinistru în care vezi cum actorul principal, adică tu, calcă în picioare propriile realizări. Dar ceva nu îţi dă voie să te apropii. Eşti încremenit în propria durere ca într-o stăruinţă diabolică de automutilare. Şi, în final, cortina de plumb se lasă peste idealurile tale apăsând cu toată greutatea peste sufletul tău. Acum aştepţi cu înfrigurare ca din spatele cortinei să apară regizorul care să-ţi răspundă la toate întrebările şi să-ţi lumineze pentru o clipă viaţa. Şi el apare. Cu chipul senin, aproape nepăsător, acesta coboară cu dezinvoltură scările către sală. Îl priveşti cu ochii crăpaţi precum o piatră şi îl aştepţi să se aşeze lângă tine şi să te binecuvânteze cu vorbele sale. Dar nu. El trece încet pe lângă rândul în care tu eşti prins asemeni unui prizonier, de parcă ai fi invizibil, şi se aşează undeva în spatele sălii, relaxat  şi imperturbabil. Aştepţi de la Marele Regizor un gest salutar, o vorbă, orice. W. Shakespeare spunea: "Noi când ne naştem plângem că intrăm ... pe această mare scenă de bufoni".

Purtăm în noi două fiinţe: Actorul şi Spectatorul. Iar între cele două ipostaze ale aceleeaşi existenţe este bine să fie un echilibru. Acesta nu va fi niciodată desăvârşit căci, uneori, actorul este prea puternic. Nesocotind trăirile şi aprecierile spectatorului el joacă piesa după propriile reguli, abandonând orice scenariu predeterminat. Alteori, spectatorul este atât de critic şi de vehement încât crispează actorul şi alungă farmecul spectacolului.

Cel mai de preţ dar pe care l-a primit omul la intrarea sa în lume a fost credinţa. Posesia acestui dar nu este însă continuă şi, cu atât mai puţin, imuabilă. O avem şi o pierdem. Şi atunci nu mai este de mirare că în cele mai neaşteptate momente ne ciruim pânzele propriului vas.

Nu vă întrebaţi de ce oamenii îşi pierd minţile, întrebaţi-vă cum de nu şi le pierd.


09. Nu judecaţi - Mar 21, 2012 3:48:00 PM
"Să fugi de cel care te iubeşte, să-l iubeşti pe cel care fuge de tine.

Să-l blestemi pe cel care doarme lângă tine, să-l faci bucăţi în fiecare noapte şi să te trezeşti liniştit, ca şi cum lumina ar fi spălat toată ura.

Să-ţi pierzi minţile pentru o persoană care te dispreţuieşte tot atât de mult pe cât tu o iubeşti.

Să ai despre orice legătură ideea că se va sfârşi, să intri într-o poveste de dragoste întocmai ca pasagerul de pe Titanic, anticipându-i naufragiul.

Să visezi cavalcade sublime, amoruri nebune şi să te sufoci lent într-o mediocritate fără ieşire.

Să nu ştii ce să dai, să nu primeşti niciodată nimic şi să te miri că darurile tale sunt atât de prost primite.

Să te căsătoreşti din dorinţa de siguranţă, să nu te căsătoreşti din dorinţa de aventură, să-ţi dai seama că nici chiar căsătoria nu te protejează de nimic şi că lipsa căsătoriei nu-ţi garantează că vei avea parte de lucruri neprevăzute.

Să suporţi ani de-a rândul minciuni şi înşelăciuni, şi apoi, pentru o nimica toată, să pleci pentru totdeauna.

Să aspiri la căldura conjugală fiind totodată mare fustangiu, să visezi aventuri fierbinţi, în liniştea căminului.

Să iubeşti în detrimentul celuilalt, să-i absorbi energia, să-i furi tinereţea, să prosperi pe declinul lui.

Să juri în fiecare dimineaţă că-l laşi pe celălalt şi s-o ţii tot aşa douăzeci de ani, în suflet cu ideea luxurii.

Să fii prostănacul din piesă, fraierul de care toată lumea râde, să nu vezi evidenţa şi să te obişnuieşti cu ea.

Să consideri căsătoria ca pe o muncă grea, să te forţezi să-ţi iubeşti partenerul, să înduri, să susporţi, să încasezi, să faci o criză de nervi din cauza unei aventuri.

Să onorezi mai multe persoane fără să le-o spui, să ceri de la fiecare o adoraţie exclusivă, să nu fii niciodată sigur de nimic, nici de orientarea ta sexuală, nici de ataşamentul tău, să locuieşti în ţara lui poate, a ezitării sentimentale, să nu fii decât un semn de întrebare care spune: te iubesc.

Să plângi la plecarea unei fiinţe la care credeai că nu ţii, dar care ţi se înfipsese în inimă ca o aşchie.

Să venerezi, după ce a murit, o persoană pe care o maltratai pe vremea când trăia.

Să te arăţi extrem de amabil faţă de nişte necunoscuţi, să le oferi cadouri somptuoase şi să te arăţi rece şi zgârcit cu ai tăi.
Iată câteva dintre incosencvenţele iubirii. De ce am vrea să fie altfel?"
                                      Pascal Bruckner "Paradoxul Iubirii"

Aceste fraze ne se vor a fi un decalog. Ele exprima doar câteva dintre paradoxurile iubirii contemporane. Pentru mine ele pun în evidenţă dezordinea interioară a omului.


10. Dependent de dragoste? - Mar 9, 2012 5:09:00 PM
"Tutunul dăunează grav sănătăţii" şi "Tutunul creează dependenţă" sunt două expresii arhicunoscute pentru noi toţi. În spatele acestor mesaje, aparent salutare pentru sănătatea omului, se ascund însă şi o serie de mesaje subliminale care de-a lungul vremii au inculcat consumatorului idei şi concepţii false.
În acelaşi registru alarmist auzim şi sintagma "sunt dependent de dragostea ei/lui" sau "nu pot trăi fără acea persoană".
Am alăturat cele două ipostaze prezentate mai sus încercând să aflu care sunt punctele importante ce pot fi regăsite la confluenţa acestor comportamente, conducând interogaţia de la dualitatea dorinţă - nevoie în care părem a ne situa încă din start.


Aşadar "Dragostea poate crea dependenţă". Privită ca o relaţie de subordonare, de supunere (în plan emoţional) a unei persoane faţă de cel/cea pe care pretinde că îl/o iubeşte şi manifestată prin limitarea libertăţii şi a dreptului de a hotărî în mod suveran asupra dezvoltării sale personale, dependenţa, căci despre ea vorbim, apare, teoretic, într-o relaţie de antinomie cu sentimentul de dragoste.
Dependenţa apare însă în chip natural în planul nevoilor omului. Al tuturor tipurilor de nevoi: biologice, sociale, economice, ş.a.. Dat fiind că nevoile omului trebuie satisfăcute, omul este o fiinţă dependentă. Acolo unde există nevoie există dependenţă. Şi având în vedere influenţele şi acţiunile de manipulare subversive exercitate asupra omului, nu întâmplător se spune că nevoile sunt create pentru a face să funcţioneze societatea de consum.
Revin la ideea de la care am pornit pentru a înţelege cum altfel se manifestă dependenţa în dragoste din moment ce am văzut că aceasta apare, primordial, ca o consecinţă a nevoilor umane. De cealaltă parte, dragostea se naşte din dorinţă. Ea este o formulă a libertăţii. A evadării, a eliberării şi, în opoziţie cu nevoia, a excaladării tuturor constrângerilor de ordin material. Chiar dacă uneori, datorită forţei sale creatoare şi a puterii sale de a modela omul, suntem tentaţi să includem dragostea în inventarul nevoilor, ea rămâne, în esenţa sa, vocea dorinţei ce răsună din interiorul fiinţei.
Confuzia între cele două noţiuni nevoie - dorinţă, şi astfel încerc să răspund şi acestei expresii cu nuanţe oximoronice (dependenţa în iubire), se iveşte atunci când nevoile noastre se încarcă de dorinţă iar dorinţele se încarcă în nevoi.Între una şi cealaltă se petrece un soi de transfer. Dragostea, ca dorinţă, nu mai poartă acea imaculare spirituală ci este împestriţată luând chipul unei nevoi. Este transfigurată. Or, dorinţa nu poate fi cuantificată şi, ca atare, nu poate fi mulţumită prin ceea ce răspunde nevoii, prin ceva ce ar ţine de aspectul cuantificabil sau contabil al realului.
Înţelegem astfel de ce, uneori, unii oameni se consideră dependenţi (în dragoste) de cealaltă persoană. Pentru că iubirea şi-a pierdut treptat sensul ei originar. Ea nu mai este trăită ca iubire ci vine să răspundă şi să satisfacă o serie de nevoi, de altfel, cât se poate de fireşti. Ea sucombează prin aceea că nu mai este trăită în mod autentic devenind un surogat. Cred că sunt dependent de cel/cea pe care o iubesc însă, în fapt, sunt prizonierul unor nevoi, multe dintre ele periferice, a căror satisfacere depinde nu de dragostea celuilalt (pentru că nu ea este cea care răspunde) ci mai degrabă de prezenţa sa în viaţa mea şi de funcţiile pe care acesta/aceasta le joacă.
Din această cauză, dezvoltarea unei relaţii de iubire în acest raport de forţă specific "dependenţei" mi se pare degradant. Unul pretinde că iubeşte, când de fapt atitudinea sa reprezintă expresia egoismului, iar celălalt se automulţumeşte în postura de suveran care guvernează o relaţie sortită eşecului.
Cel care îşi trâmbiţează dragostea, clamând imposibilitatea de a-şi trăi viaţa fără cealaltă persoană, este cel care reuşeşte să se reculeagă cel mai uşor după o despărţire. Pentru că, nu-i aşa, orice nevoie ce se cere a fi satisfăcută, beneficiează de o piaţă largă de produse din care poţi alege.
11. "Jurnalul unui om dezamăgit" - Feb 15, 2012 8:14:00 PM
Sunt emoţionante. Sunt tulburătoare. Sunt introspective, dominate de interogaţie şi capabile de a crea între cititor şi autor legături pe care alte genuri nu reuşesc. Par precum o fereastră deschisă către sufletul celui care vorbeşte. Cineva te pofteşte pe tine, străinul, să pătrunzi într-un univers care ,altfel,  îţi este inaccesibil. Este vorba despre jurnale şi mărturisesc că sunt un mare amator al acestui gen de cărţi.


De curând am terminat de citit un jurnal celebru. "Jurnalul unui om dezamăgit" - W.N.P. Barbellion. S-a spus despre cartea lui Barbellion că este "unul dintre cele mai emoţionante jurnale scrise vreodată". Autorul a fost comparat cu Kafka. W.N.P. Barbellion este pseudonimul lui Bruce Frederick Cummings, un tânăr englez pasionat de ştiinţele naturale, care în 1915, respins la examenul medical pentru recrutare, află că suferă de scleroză în plăci, boală cu deznodământ fatal. Visul de a face o carieră ştiinţifică i se spulberă şi tânărul se concentrează asupra jurnalului pe care îl ţinea de la 13 ani: acesta devine singura lui armă împotriva destrucţiei fizice, martorul lucid al ultimilor săi ani. Îşi pregăteşte jurnalul pentru publicare, încheindu-l în octombrie 1917 şi anunţând că a murit la sfârşitul lui decembrie 1917. The Journal of a Dissappointed Man apare în martie 1919, când el este încă în viaţă. Barbellion are parte, aşadar, de aproape doi ani de existenţă postumă - supremă sfidare adusă morţii - şi de mai multe luni (moare în octombrie 1919) de glorie literară antumă.
Cam aceasta este povestea Jurnalului. Povestea este atât de vie şi de naturală încăt de mai multe ori pe  parcursul cărţi am intrat efectiv în viaţa autorului şi am traversat pe rând stări de revoltă, indignare, dezamăgire sau ambiţie nestăvilită.
O să redau în continuare una dintre ultimele zile parcurse de Barbellion în jurnalul său, un ultim fragment din cartea sa despre care nu mai am nimic de adăugat. Decât că ... citiţi-l.
"Vă e milă de mine, nu? Sunt singur, n-am un ban, sunt paralizat şi abia am împlinit 28 de ani. Dar pocnesc din degete drept sub nasul vostru şi, cu egală aroganţă, mi-e milă mie de voi. Mi-e milă de norocul vostru neîntrerupt şi de pacea stătută a minţiolr voastre. Prefer furtuna mea. Eu sunt pe moarte, dar voi sunteţi deja cadavre. N-aţi trăit niciodată cu adevărat. Corpul vostru n-a fost niciodată trezit  la viaţă sub loviturile de bici ale dorinţei deznădăjduite de a iubi, de a şti, de a face, de a reuşi. N-am ce invidia la voi, cei absorbiţi de grijile mărunte ale unei existenţe ordinare.
Credeţi că aş schimba comuniunea pe care o am cu inima mea pentru baloanele colorate ale conversaţiilor voastre proesteşti? Sau curiozitatea mea pentru interesele voastre nestatornice? Sau disperarea mea pentru speranţa voastră confortabilă Sau viaţa mea de jos de-acum pentru viaţa voastră lustruită şi curată ca o monedă nouă. Nu aş schimba-o. Mă înfăşor în mantie şi îi mulţumesc solemn lui Dumnezeu că nu sunt cum sunt alţii."
  
   Eu mă întorc acum la existenţa mea ordinară şi la grijile mele mărunte. Dar cred că fragmentul de mai sus ar fi putut fi oricând o zi din jurnalul oricăruia dintre noi, fără să fie nevoie să suferim de vreo boală fatală.
12. Natură vs Peisaje - Jan 30, 2012 3:24:00 PM
"Nu mai există natură, există doar peisaje", spunea un celebru romancier fracncez, citat de către Andre Scrima în cartea sa "Funcţia critică a credinţei". În continuarea acestui citat, Andre Scrima adăuga: "Avem peisaje, avem grădini în stil franţuzesc, englezesc, japonez ....Dar a trecut deja ceva vreme de când, pentru omul modern, natura în sine nu mai există, ea fiind modelată şi stăpânită de actul omenesc. Dar când autorul nostru spunea că nu mai găsim natură în peisaj, el voia să spună că nu mai avem faţă de natură acel sentiment originar, în acelaşi timp proaspăt, candid şi plin de respect, care e dominat de perceperea sacrului. E un sentiment care nu s-a pierdut cu totul, îl regăsim încă, desigur, în anumite ţinuturi."
Prin fiecare acţiune a sa omul pare să sfideze natura.
13. Impresii - Jan 29, 2012 12:46:00 PM
Natura a reuşit întotdeauna să mă scoată din carapacea mea existenţială. A fost aceea care, indiferent de formele sale, m-a determinat să-mi abandonez adeseori rolul de biet trecător prin acest univers. M-a ajutat să evadez, să transgresez limite pe care le credeam inexpugnabile, să mă desprind, fie şi pentru câteva clipe, de realitatea imediată, şi, mai mult decât orice, m-a ajutat să erup din propria fiinţă şi să mă pierd.


Nimic nu poate fi mai desăvârşit, mai revigorant, mai decontractant pentru un om decât acele momente în care natura reuşeşte să-l răpească din lumea sa. Să-l absoarbă în deplinătatea fiinţei sale. Atât de mult încât sângele să îi zvâcnească prin venele frunzelor, picioarele să-i fie împietrite în stânca munţilor, să respire prin pâraiele ce-i străbar corpul iar rădăcinile copacilor să-i fie perna pe care îşi va aşeza obosit capul.
Mă simt minuscul. Dar mă tem că sunt încă mai mic decât atât. Sunt atâtea locuri superbe, atâtea creaţii ale naturii care mă strivesc sub grandoarea lor. Şi sunt atâtea pe care nu voi apuca să le văd vreodată. Trăiesc însă cu imaginea acestor locuri în imaginaţia mea. Le vizitez şi străbat colţuri ale lumii despre care doar am auzit, dar pe care mi-aş dori atât de mult să le văd. Mă bucur ca un copil de grădina plină de lalele de la ţară şi nu îmi pot închipui ce ar însemna să mă întind într-un lan nemărginit de lalele colorate. Să adorm acolo. Mă impresionează grandoarea şi singurătatea muntelui. Atâtea imagini s-au perindat prin mintea mea reprezentând colţuri ale lumii pe care nu le-am vizitat niciodată. Dar despre care ştiu că există. Am aflat. Ce trist! Când cunoaşterea şi faptul de "a şti" înlocuiesc conceptul de "a trăi". O parabolă din mitologia asiatică spune că omul devine ceea ce cunoaşte. Uneori mă întreb dacă nu cumva această abundenţă de informaţii care ne invadează viaţa nu face altceva decât să ne abrutizeze. Să ne ofere CEVA (imagini, sunete, emoţii) care în realitate înseamnă alt-CEVA, dacă nu chiar NIMIC. Prin faptul că furnizându-ne, uneori en-gros şi lipsit de personalitate, produse pre-făcute ale naturii ne sunt erodate într-o manieră subliminală toate receptoarele noastre psihice la chemările naturii. Este redusă treptat acea tensiune firească care îl aduce pe om lângă natură.  Nu o mai înţelegem. Nu mai distingem mişcările sale. Omul devine străin în casa sa şi, mai ales, îşi devine străin sieşi.
Nu sunt un naturalist. Nici un globe-trotter. Nu mă enumăr nici măcar printre cei care obişnuiesc să iasă seară de seară la plimbare prin parc. Dar sunt un om pentru care faptul că soarele răsare în fiecare dimineaţă reprezintă o întâmplare la fel de miraculoasă ca propria-i existenţă. Şi fiecare dintre noi are dreptul, ba mai mult, are menirea să simtă că în această lume soarele răsare doar pentru el. Căci, în prima dimineaţă în care nu o va mai face, el, omul, se va fi dus într-un loc de unde îi va şopti soarelui să strălucească pentru ceilalţi.
Ce greşeală să crezi că natura este doar ceea ce te înconjoară (vezi "mediul înconjurător"). Când de fapt EA este în noi.








14. Inima nu doare niciodată - Nov 18, 2011 4:55:00 PM
Citesc undeva şi aflu cu surprindere că "inima nu doare niciodată". Nu m-am gândit niciodată că inima ar fi o componentă infailibilă a mecanismului nostru biologic, ba, dimpotrivă, după cunoştinţele mele, care, în domeniul anatomiei, le apreciez drept modeste, o vedeam pe aceasta drept vedeta absolută a viscerelor noastre. Şi pentru că o vedetă ca să ajungă celebră are nevoie de multe apariţii în public, aşa si inima se face cunoscută prin disfuncţionalităţile sale, cele mai multe dintre ele fatale.
De aceea, teza că inima ar fi un soi de paradis intern care nu transmite celui ce o adăposteşte niciun fel de suferinţă, mi s-a părut de-a dreptul frapantă. Iau în calcul toate maladiile care afectează cordul uman dar accept totodată posibilitatea ca acestea să nu producă, efectiv, o senzaţie de durere. La prima vedere, ideea mi se pare de-a dreptul fabuloasă, motiv pentru care refuz să accesez oracolul absolut (Google) spre a-mi verifica dilema, din teama de a nu descoperi că toată această teorie este una falsă.
De unde această adoptare aproape instantanee şi specatculoasă a acestei curiozităţi care, aparent, pare atât de banală? Pentru că simt că, undeva, în subtextul acestei afirmaţii, se ascunde o întreagă psihologie a durerii umane.
Ce vreau să spun este că, dacă ipoteza enunţată mai sus este una biologic reală, şi inima nu produce omului niciun soi de durere, să o numim organică, atunci, faptul că toate celelalte dureri, să le zicem non-organice, sunt canalizate de conştiinţa umană către locul cel mai străin de durerea fizică, pentru mine, această schemă emoţională este plină de sensuri şi fabuloasă, în acelaşi timp.
Primul sens se leagă de una dintre ideile cu rădăcini solide în solul meu sufletesc, potrivit căreia durerea este cea care conferă măsura corectă a existenţei noastre şi, în particular, a fiecărui act de viaţă. Durerea este sarea vieţii. Neplăcută la gust atunci când o consumăm ca substanţă frustă, dar atât de necesară în reţeta ontologică a fiinţei noastre. Deşi imperceptibilă în anumite ipostaze ale vieţii, există un tremur sensibil al durerii chiar şi în clipele de maximă exaltare şi exuberanţă. Ea nu numai că oferă savoare dar, în egală măsură, îţi spune că exişti şi procedează aşa, ca agent pozitiv al confirmării, în raport cu fiecare experienţă ce ne e dat s-o trăim.
Cum ar arăta, spre exemplu, dragostea trăită într-o stare de extaz continuu, într-un peisaj feeric absolut sau într-o reverie neîntreruptă. Ce ar mai însemna dragostea fără amăgirile şi deşertăciunile pe care le sădeşte în noi, fără visele pe care le spulberă cu atâta detaşare, precum o adiere uşoară abătută peste floarea unei păpădii sau fără despărţirile care ne par şi ne afectează mai mult decât cea mai puternică şi mai cumplită dislocare a scoarţei terestre.
Ceea ce, până la un moment dat, părea că se înscrie într-un pact tacit al fiinţei tale, conlucrând în linişte şi insesizabil la bunăstarea ta fizică sau sufletească, devine, prin durere, prezent. Cioran spunea că "atunci când un organ se îmbolnăveşte, el devine vedetă, prinde glas, face tapaj şi spune, în limbajul durerii: Iată-mă, sunt. Vrând-nevrând trebuie să mă bagi în seamă".
Şi, iată cum inima, absolvită de povara durerilor organice, devine colectorul tuturor celorlalte suferinţe. Capacitatea de absorbţie a inimii pare nemărginită. Aici îşi fac loc întristarea, mâhnirea, dezamăgirea, deziluzia, zădărnicia şi alte atâtea şi atâtea dureri.
Aşa nu mai pare deloc nefiresc, şi cu atât mai puţin absurd, gestul nostru de a duce mâna la inimă atunci când suntem suferinzi. Precum atingerea unei răni deschise pe picior, omul are nevoie să-şi localizeze durerea şi, mai mult, să-i afle izvoarele acesteia. Ceva îi spune că ea ţâşneşte din acelaşi loc cu fericirea. Ceva îi spune că cele două curg împreună prin acelaşi fir, confundându-se şi rătăcindu-se una-ntr-alta. Lacrima are, cu precumpănire, o sorginte amară. Tot aşa, zâmbetul încolţeşte, cu preponderenţă, pe tărâmul bucuriei. Dar întotdeauna voi simţi că fiecare lacrimă desenează pe obrazul nostru cel mai frumos surâs, destinul ei fiind de a iriga şi fertiliza terenul pe care va să încolţească acesta.
În încheiere, adug câteva dintre cuvintele lui Socrate (Phaidon) care, în momentul în care tocmai i se desfăcuse cătuşa de la gleznă, îşi freacă piciorul şi spune că plăcerea pe care o resimte se clădeşte pe durerea strânsorii de care tocmai a fost eliberat.
15. Dragostea durează trei ani ? - Oct 21, 2011 2:13:00 PM
Am citit vara aceasta o carte pe care, încă de când am luat-o în mână, am simţit că este precum o baie revigorantă într-o dimineaţă însorită. Însă, se întâmplă de multe ori ca tocmai aceste cărţi, de la care nu aştepţi altceva decât să îţi acopere faţa de razele soarelui, să-ţi strecoare subtil câteva idei sau întrebări la care, mai apoi, să revii în mod constant.

Şi iată-mă acum, după mai bine de două luni de cand citeam "Dragostea durează trei ani" - Frederic Beigbeder, revenind asupra acestei cărţi şi încercînd să dau la o parte, nu fără nostalgie, arămiul tomnatic depus peste foile sale, în speranţa că voi regăsi câteva firicele de nisip ascunse printre pagini.
Titlul mi s-a părut de-a dreptul seducător. Atât de sentenţios şi frust încât nu am putut rezista ispitei. Şi, până la urmă, ce alte cuvinte alăturate într-un titlu îţi pot trezi mai mult interesul dacă nu acelea care evocă DRAGOSTEA şi TIMPUL ? Şi cu atât mai mult cu cât, aici, timpul promitea să aibă şi o măsură, chiar una foarte exactă: 3 ani. Termenul de trei ani are aici aspectul unei sentinţe pronunţate după lungi deliberări, numai că acum pedeapsa începe din momentul scurgerii celor trtei ani.  Aflii cu stupoare că întreaga viaţa nu este altceva decât o îndelungată privare de sentimentul iubirii care, mai devreme sau mai târziu, nu durează decât trei ani. Eşti lăsat să crezi că dragostea e o chestie pe viaţă, când, de fapt - din punct de vedere chimic - dispare după trei ani.
Autorul, întruchipat de persoanjul principal, găseşte chiar şi o formulă biochimică a dragostei care nu este altceva decât o emisie, de scurtă durată, de dopamină, noradrenalină, luliberină şi acitocină. O mică moleculă, feniletilamina (FEA), declanşează senzaţii de veselie, de exaltare, de euforie. Când te îndrăgosteşti la prima vedere înseamnă că neuronii din sitemul limbic îţi sunt saturaţi cu FEA. Societatea te înşeală: îţi vinde marea dragoste, când de fapt, s-a demonstrat ştiinţific că aceşti hormoni încetează să mai acţioneze după trei ani.  Beigbeder are de partea sa şi statisticile care, aşa cum sunt prezentate de el, arată clar: o pasiune durează în medie 317,5 zile, iar, la Paris, două cupluri din trei divorţează în cei trei ani ce urmează căsătoriei. Toate arată că durata dragostei rămâne aceeaşi. Trei ani! Această perioadă confirmă existenţa celor trei faze care formează ciclul: Pasiune - Tandreţe - Plictiseală, triunghi la fel de sacru ca şi Sfânta Treime.
Cartea combină cu succes autoironia fină şi sarcasmul, pe alocuri vulgar, cu secvenţele tragicomice pe care le traversează persoanjul principal, autorul desenând astfel, cu succes, un tablou satiric la adresa societăţii moderne.
Dar oricât de mult ai încerca să citeşti cartea fără să te laşi furat de exerciţii fulgurante de contemplare, nu te poţi deroba din calea întrebării principale: Dragostea chiar durează trei ani ? Ca să continui în nota autorului, aş spune că cei trei ani nu sunt chiar de colo, iar ideea unui armistiţiu pa care omenirea l-ar putea face cu Divinitatea în schimbul garantării celor trei ani de dragoste fiecărui muritor, nu este deloc de neglijat.

Mi se pare că tema face parte din acelaşi registru în care mai putem regăsi şi alte întrebări precum: "Cât durează fericirea ?", "Cum putem conserva starea de fericire ?". Subiectul este paradoxal şi prin antinomia celor două concepte: dragoste şi timp. Dragostea este în esenţă expresia eternităţii. Ea are această vocaţie a infinitului şi nemărginirii. Toţi cei care au gustat măcar pentru o clipă din licoarea iubirii au simţit veşnicia   curgând prin sânge. Dragostea aduce cu sine sentimentul neatârnării în timp. Timpul amorezului capătă alte dimensiuni fiind capabil să se contracteze într-o singură clipă care să dureze o veşnicie. 
Cred că fiecare om are şansa să iubească măcar o dată în viaţă. Şi atunci te simţi, fireşte, un OM fericit. Simţi că ai tras cartea norocoasă şi acum te rogi să ţină. Doar că, tot acum intervine şi marea eroare. Nu putem admite că eternitatea iubirii este şi ea trecătoare. Că trecerea şi sfărşitul sunt la fel de fireşti ca şi viaţa. Că sublimul iubirii stă în fatpul că ea este trecătoare. Îmi amintesc un text scris de Blaise Pascal pe care l-am regăsit într-unul dintre eseurile lui Andrei Pleşu:  „Ataşamentul pentru unul şi acelaşi gând istoveşte şi ruinează spiritul omului. De aceea, pentru soliditatea şi durata plăcerii de a iubi, trebuie, din când în când, să uiţi că iubeşti. Nu comiţi, prin aceasta, o infidelitate, căci nu iubeşti pe altcineva. Pur şi simplu îţi refaci forţele pentru a iubi mai bine. Iar asta se întîmplă fără să-ţi dai seama; spiritul merge de la sine în acest sens; natura însăşi o vrea şi o porunceşte“. Aici este vorba însă despre naturaleţea cu care trebuie să privim intermitenţa în iubire şi aşa cum remarca şi Andrei Pleşu "o iubire care confiscă, pe termen lung, toate energiile spiritului, care evacuează, radical, întregul spectru al reflexivităţii şi al acţiunii personale se surpă în propria ei autarhie, se stinge în linearitate, începe să semene a autism".
Există o singură dragoste care nu se sfărşeşte nici după trei, nici după şaptezeci de ani: dragostea de viaţă. Iar asta ne va deschide tot timpul ochii şi sufletul către alte iubiri "de trei ani". Aşadar: Nu vă pierdeţi dragostea!








16. Tu ce-ai vrea să te faci când vei fi mare ? - Oct 3, 2011 3:21:00 PM
    Cu toţii am fost cândva copii şi am fost bombardaţi, mai mult sau mai puţin, cu întrebarea clasică: "Tu ce ai vrea să te faci când vei fi mare?". Într-un inventar al aspiraţiilor din vremea copilăriei mele, cele mai populare profesii cred că erau acelea de poliţist, doctor, pilot, profesor, preot şi alte câteva, nu neapărat în ordinea în care au fost enumerate.
Răspunsul venea de fiecare dată cu promptitudine, de cele mai multe ori potrivit năzuinţelor părinţilor şi mai puţin ale progeniturilor. Fiece părinte, într-un acces de egolatrie şi orgoliu absolut justificabil şi firesc, încerca să descrie prin această etichetă aspiraţională, itinerariul încununat de lauri al odraslei sale. Devenise un soi de uzanţă socială, un comportament şabloidizant. Era imperios necesar şi devenise aproape o normă de politeţe ca atunci când întălneai un copil pe stradă, să-i adresezi întrebarea cu pricina. Iar dacă bietul ţânc era prea timid sau pur şi simplu nu era în toanele cele mai potrivite pentru a-ţi răspunde atunci, cu certitudine, părintele îţi răspundea în locul lui. Asta pentru ca nu cumva ca intervievantul să-şi formeze falsa impresie că micuţul nu şi-a stabilit în mod calculat ce avea de făcut atunci când va deveni mare.
    În mod evident răspunsul trăda în primul rând aspiraţiile părinţilor dar, în acelaşi timp, acesta evoca şi percepţia acestora faţă de ordinea, valoarea şi ierarhia meseriilor tradiţionale ale societăţii româneşti din acele vremuri. Imaginea pe care fiecare cetăţean o avea faţă de o prefesie anume.
    Între timp, după mai bine de douăzeci de ani de la momentul "Decembrie 1989", situaţia mi se pare că s-a schimbat foarte mult. Nimeni nu mai pare interesat de această întrebare a cărei frecvenţă este tot mai redusă. Îmi veţi răspunde că societatea a evoluat, că întrebarea era oricum una stupidă, mai degrabă un clişeu, o formă politicoasă de manifestare a interesului pe care îl puteam arăta unui copil. Este adevărat. Dar ceea ce mi se pare că s-a schimbat radical şi într-un sens de-a dreptul dramatic este semnificaţia profesiei - meseriei la noi în ţară. Întrebarea respectivă a devenit desuetă şi pentru că  în România profesiile au suferit o devalorizare amplă şi treptată. Însăşi ideea de a munci pare a se fi transformat într-o soluţie păguboasă şi de aici şi demnitatea şi respectul cuvenit fiecărei meserii în parte. Nu voi face greşeala de a mă hazarda în căutarea de argumente cu iz socio-economic care să justifice aceste mutilări produse în ultimii ani la nivelul conceptului şi a simbolisticii profesiei în România. Doresc să remarc un singur aspect: astăzi meseriaşul a devenit un "rara avis"; adică acea perosnă care odată ce s-a apucat de lucru poţi avea garanţia că îl va duce la bun sfârşit cu succes iar rezultatul va fi întotdeauna la înălţimea aşteptărilor dar şi a preţului plătit.
    A fi meseriaş în ziua de azi a dobândit şi o accepţiune peiorativă. De aceea, atunci când spui despre cineva anume că este un meseriaş, nu te mai referi nicidecum la expertiza tehnică pe care o are persoana respectivă într-un domeniu anume; la metodica şi procedurile pe care acesta le aplică cu diligenţă, ci expresia face trimitere la un soi de reuşită pe baza inteligenţei emoţionale, a abilităţilor de comunicare şi prezentare a produsului finit.
    Pe fondul unor transformări profunde care au afectat fiecare plan al vieţii sociale, românul post-decembrist a constatat că "brăţara de aur" a meseriei nu îi mai foloseşte la nimic; că aceasta a devenit mai degrabă o limitare faţă de toate celelalte posibilităţi, mai mult sau mai puţin convenţionale, mai mult sau mai puţin licite, de a-şi câştiga existenţa. Totodată, democraţia şi capitalismul, sub semnul liberei iniţiative şi a pieţei libere, au deschis tuturor uşile către înavuţire. Astfel, a fi un profesionist şi, chiar mai mult decât atât, a avea o profesie, nu a mai reprezentat o premisă absolut necesară spre acumularea de capital.
    Trăim paradoxul unor vremuri în care cele mai populare profesii la nivelul opiniei publice nu se regăsesc în COR (Clasificarea Ocupaţiilor în România): politician, divă, vedetă, star, baron, ş.a.. Munca însăşi are aspectul unui CEVA imemorial şi vetust născător de frustrări şi angoase. Înlocuită cu succes de "combinaţii", "artificii" şi "matrapazlâcuri" conceptul de muncă a fost decăzut din poziţia în care exprima actul de creaţie şi desăvârşire al fiinţei umane. La această percepţie generală au contribuit şi mass-media care au alimentat constant confuzia fericire=succes=bani în detrimetnul alienării individului.
    Nu îmi mai amintesc ce răspuns am oferit la întrebarea din titlu atunci cand am fost copil. Dar simt cu regret că acum, că am ajuns mare, nu ştiu ce să mă mai fac. 


17. Cuvinte goale - Sep 25, 2011 12:38:00 PM
    Provocat de o întrebare pe care am întâlnit-o de curând într-o carte, într-o seară, după ce îmi încheiasem toate afacerile uzuale pentru o zi obişnuită, m-am aşezat cuminte în pat şi am încercat un exerciţiu retrospectiv: am încercat să reproduc din memorie toate discuţiile pe care le purtasem în ziua respectivă. Şi nu doar discuţiile dezvoltate sau elaborate, ci şi scurtele comunicări, inclusiv simplele saluturi, în câteva cuvinte, tot ceea ce rostisem de-a  lungul zilei.
Nu sunt defel un vorbă lungă, aşa că nu mi-a fost deloc dificil să revăd toate conversaţiile la care participasem. Pentru ca demersul meu să fie cât mai sistematizat, am aşternut pe hârtie tot ce mi-am amintit. Am reuşit astfel să reconstruiesc, succesiv, dialogurile pe care le-am avut, indicând, pe cât posibil, reacţiile evidente şi emoţiile actorilor participanţi, cu accent asupra propriei evoluţii.
    Pentru a reveni asupra întrebării despre care am spus că mă stârnise, este vorba despre o povestire a Mihaelei Rădulescu pe care o citisem, din păcate, pe fugă. Ideea centrală era semnificaţia actuală a întrebării clasice "ce faci?". De aici, autoarea analiza dintr-o dublă perspectivă - a celui care adresează întrebarea şi a celui care răspunde - trăirile şi emoţiile fiecăruia dintre cei doi, dar mai ales sinceritatea şi implicarea cu care aceştia tratează acest scurt enunţ interogativ.
    Aşadar, finalizez de compus micul meu scenariu şi arunc o privire îngrijorată asupra lui. Elimin din această compoziţie personală toate saluturile şi răspunsurile la salut, toate replicile mono sau bisilabice (da, bine, când, cred, să văd, sigur, ş.a.), şterg de asemenea tot ceea ce am exprimat în virtutea sau în baza raporturilor de serviciu dar şi toate celelalte dialoguri conjuncturale, de situaţie, care nu urmăreau un subiect sau o tematică anume. Rezulatul, deşi îl anticipam, mi-a lăsat o urmă de deznădejde. Asta deoarece pe mica mea "foaie de calcul" nu mai rămăsese aproape nimic. De fapt, nimicul este cel care îmi umpluse tot scenariul. O înşiruire de cuvinte, replici şi dialoguri clişeistice, vide, formale.
    Zi de zi interacţionăm cu persoane cunoscute sau mai puţin cunoscute. Cu cele mai multe dintre acestea dialogurile rămân fără niciun fel de semnificaţie. Se consumă şi se pierd în clipa în care au fost rostite. Abia dacă ne mai amintim căteva fragmente din ele, şi asta până la finalul zilei. Puţine sunt în viaţa fiecărui om dialogurile importante, cele pe care ni le vom putea aminti întreaga viaţă. Cele care ne marchează, care ne reţin din desfăşurarea şabloidizantă a vieţii şi ne modifică centrul de greutate, măcar penru o clipă. Care ni se întipăresc în minte şi uneori în suflet. Restul sunt precum paşii pe care îi facem în deplasarea noastră grăbită spre nicăieri. Ne amintim căte ceva despre călătorie dar nu mai putem spune nimic despre fiecare pas în parte. Toţi sunt la fel şi nimic parcă nu îi mai diferenţiează.
    Considerăm "salutul" drept cel mai important capitol din "Codul bunelor maniere", dar răspundem mecanic la fiecare salut, fără să avem timpul sau disponibilitatea de a-l privi în ochi pe cel care ne-a salutat. Ratăm cu fiecare salut câte un zâmbet stingher încolţit pe faţa celuilalt, câte o privire aplecată şi îndurerartă, câte o poveste unică pe care nu o vom mai reîntâlni vreodată.
    E drept, nu ne putem angaja clipă de clipă într-un flux de dialoguri referenţiale. Nu putem transforma fiecare schimb de replici în ceva memorabil. Dar putem cu siguranţă să modificăm atmosfera şi poziţiile de pe care purtăm dialogul cu propria persoană. Paradoxal, chiar şi acest spaţiu al comunicării interioare unde nu ar trebui să mai fie loc pentru convenţionalism şi făţărnicie este contaminat de această vacuitate a dialogului. Şi aici simţim uneori că ne spunem nouă înşine cuvinte goale şi ne inducem în eroare cu bună ştiinţă. Nu ne condamnăm şi nu ne blamăm propria persoană, în schimb o facem cu fervoare atunci când alţii se comportă aşijderea cu noi.
    Mă întreb uneori dacă nu cumva, comunicarea cu semenii noştrii nu este decât strigătul de disperare al fiinţei umane care nu se mai poate regăsi în interiorul său. Vorbele sunt doar ecoul singurătăţii noastre.

18. Declaraţie de dragoste. - Sep 12, 2011 6:20:00 PM
    Dragsotea nu ar fi fost niciodată ceea ce este astăzi, dacă nu ar fi existat "declaraţia de dragoste". Ea este cea care vine, uneori mai devreme, alteori mai târziu, să autentifice sentimentul de iubire. Să îi dea acestuia forţă, expresie şi sens.
Uneori ai impresia că, pe principiul "ce a fost mai întâi? oul sau găina?", înainte de dragoste a fost declaraţia de dragoste. Aproape că nu putem să percepem (că, de înţeles oricum nu prea reuşim) iubirea fără să îi conferim acesteia o formulă declarativă. Interpretând această idee într-un registru teologic, putem spune că premisa primordialităţii cuvântului faţă de lucrul pe care îl descrie nu este deloc întâmplătoare. Aşadar: Să fie DRAGOSTE!!! Dar nu oricum. Ea trebuie asezonată cu cele mai savuroase declaraţii posibile, condimentată în mod creativ, ambalată cu stil şi originalitate şi servită celui pe care îl iubeşti la momentul, şi în locul potrivit. Nu cred că există vreo persoană care să nu fi fost cuprins, măcar o dată în viaţă, de un astfel de elan de creativitate. Cu toţii am încercat să găsim o expresie, o combinaţie magică, o alăturare de cuvinte revelatoare care să  arunce pulbere peste sufletul celuilalt. Important nu este ca cel/cea căruia/căreia i te adresezi să înţeleagă ceea ce tu simţi şi, eventual, să participe cuminte şi autentic la această legătură. Nu! În fond, nici tu nu prea ştii ce simţi, dar, uneori, nimic-ul se vinde mult mai bine decât ceva-ul. Scopul acestor eforturi este să producă uimire, stupoare, uluială, perplexitate. Să-l hipnotizeze pe iubit, inducându-i astfel o stare de transă, absolut necesară în context. Să destabilizeze şi să deturneze. Declaraţia este cea mai la îndemână armă pe care iubiţii o au în acest război atât de sângeros.
    Dacă ne încredem în teoria evoluţiei iubirii care presupune taversarea succesivă a celor trei faze tipice - pasiune, tandreţe, respect, putem spune că etapa "pasiunii" este cea mai abundentă în declaraţii de dragoste. Debutul iubirii este inundat de fraze, care mai de care mai memorabile şi demne de a fi culese într-o antologie universală. Inserate într-un SMS, aşternute într-o scrisoare, scrise pe un bileţel, pe un tricou, pe o pernă, pe un perete, pe o piatră, pe cer, pe nisip, pe piele, pe un avion, pe frigider sau pe oglindă, declaraţiile de dragoste se compun dintr-un repertoriu nelimitat, iar cei ce le rostesc par a avea un ivor nesecat de inspiraţie.
Şi, dacă dragostea învinge orice, priviţi ce poate face o declaraţie de dragoste:
    Cum învinge timpul,
"Astăzi te iubesc mai mult decât ieri...şi mâine te voi iubi mai mult decat astăzi",
    ... spaţiul,
"Tu departe, eu departe, două dealuri ne desparte. Două dealuri şi o vâlcea mi-e dor de sărutarea ta",
    ...dar şi criza financiară mondială,
"M-am uitat în portofel şi era gol, m-am uitat în buzunar şi am găsit doar câteva monede, m-am uitat în inima şi te-am găsit pe tine. Abia atunci am realizat cât de bogat sunt!".
    Cum poate deveni un competitor de temut pentru Gazprom,
"Un carbune aprins, E usor de stins, Dar o dragoste curată, Nu se stinge niciodata."
    ...sau o variantă pentru producţia de energie eoliană,
"Te iubesc ca pe ochii mei din cap, Vreau să te am lângă mine mereu, Dar tu eşti ca un vânt ce zboară mereu".
    Declaraţiile de dragoste sunt strict interzise diabeticilor,
"Te iubesc la nebunie, ca un tort de farfurie, te-aş mânca cu linguriţa şi te-aş săruta cu guriţa"
    ... cardiacilor,
"De când te cunosc pe tine inima îmi bate în mine, Bate rău şi nebuneşte şi imi spune că te iubeşte"
    ...şi poate provoca negreşit amnezie,
"De când sunt împreună cu tine m-ai făcutt să uit de toate supărările, te am în minte doar pe tine şi nu ştiu ce m-aş face fără tine viaţa mea".
     Uneori şugubeţe,
"Te sărut în vis...te sărut în gând...te sărut în scris...dar pe buze când?!",
    ...alteori lacrimogene,
"Îmi curege o lacrimă din ochi şi nu ştiu ce-i cu mine doar atât vreau să îţi spun că îmi e dor de tine"
...sunt întotdeauna ameţitoare,
"cand ma gândesc că te gândeşti că mă gândesc la tine gandeşte-te că mă gândesc că te gândeşti la mine" .  
    Ele leagă cerul şi pământul,
"Cu aripi de fluturaşi vine în zbor un îngeraş ce are pentru tine un sărut de la mine",
...şi popoare de pretutindeni,
"Iubirea mea faţă de tine nu va dispărea niciodată amore mio. sei tutto per me, ti amo tanttissimo",
    Ar putea reprezenta un instrument util pentru serviciile de informaţii,
"Aş vrea sa fiu o floare, în geamul tău să înfloresc, iar când soarele răsare, pe tine să te privesc"
    ...şi cheia soluţionării dosarului "Elodia",
"O să-ţi ascund buzele pe fundul mării să nu ţi le sărute nimeni. Ochii sub un crater de vulcan să nu ţi vadă nimeni, iar inima ţi-o leg de-a mea să rămânem uniţi!".

    Dar, fără îndoială, Dragostea însăşi este cea mai frumoasă "declaraţie de dragoste" pe care ne-o face Viaţa, fiecăruia dintre noi. De aceea o iubim atât de mult, cu bune şi cu rele, prin bucurii şi prin tristeţi, şi rămânem împreună până în ultima clipă. Ultima clipă a vieţii şi ultima clipă a noastră. Ne naştem şi murim împreună. Este întru noi şi prin noi. Iubirea omului pentru viaţa pe care o trăieşte este unicul adevăr care nu poate fi negat nici măcar de către cel care îşi alege singur moartea, pentru că acela, cu precumpănire, o iubeşte mai mult, luând-o cu sine din această lume. Dragostea nu este altceva decât mesajul prin care viaţa ne arată cât de mult ne iubeşte. Iubind, îi răspundem la fel. Trăind, iubim. Altceva nu mai există. Se spune că nu iubeşti decât o dată în viaţă. Aşa este. Viaţa!...restul sunt declaraţii.



19. Spaţiul public. Al cui? - Sep 3, 2011 8:16:00 PM
Lumea de azi şi cu precumpănire spaţiul în care trăim, pare a avea o singură trăsătură incontestabilă. "Transformarea". Despre societatea modernă s-au spus, se spun, şi se vor mai spune încă foarte multe. Unele voci, mai optimiste, văd în evoluţiile societăţii moderne un progres general al umanităţii. Alţii, mai sceptici, consideră, nu fără argumente verosimile, că omul se îndreaptă către autodistrugere, sub aparenta dezvoltare a civilizaţiei moderne, caracterizată de inflaţia unor concepte precum globalizare, consumerism, libertinaj, ş.a..
România nu putea să rămână în afara acestei piese cu actori şi scenariu de anvergură universală care se derulează în jurul nostru şi a urmat şi ea, cu consecvenţă, direcţiile, mai mult sau puţin clare, mai mult sau mai puţin corecte, ale plutonului format din statele care s-au aliniat pentru defilarea către progres. La noi, transformarea a purtat numele de "tranziţie". Ca orice proces social, aceasta a cunoscut câteva etape bine definite în "manualele de tranziţie", dar şi câteva sincope particulare care au întărziat fenomenul tranziţiei, conferindu-i pe alocuri aspectul unui delir general sau al unui pacient în convalescenţă.
Dar intenţia mea nu este să mă afund prea mult în teme cu iz socio-politic. Subiectul este mult mai simplu, la îndemână, şi, cu certitudine, ne preocupă pe toţi, într-o măsură, din păcate, pe cât de diferită, pe atât de nocivă pentru noi toţi. Conceptul de "public" şi, în special, cel de "spaţiu public". Teoretic, noţiunea de "public" se referă la ceea ce aprţine unei colectivităţi umane sau provine de la o asemenea colectivitate; care priveşte pe toţi, la care participă toţi. Dar, din păcate, doar teoretic. Pentru că, în relitate, noţiunea de "spaţiu public" şi modul în care aceasta a fost asimilată de către mentalul românesc pare a fi suferit câteva deformări, conceptuale şi de funcţionalitate, esenţiale.
În primul rând, să privim spaţiul public românesc, cel fizic, peisajul înconjurător.  La prima vedere, acesta pare că te ÎNconJURĂ. Atât de ostil ţi se înfăţişează încă de la prima oră când ai păşit pe stradă către locul de muncă: gunoiul a devenit un fel de laitmotiv, străzile par a fi contruite mai degrabă spre a fi ocolite decât pentru a le urma. Asta atunci când nu se află chiar în contrucţie. Miasme de tot felul te împresoară şi brusc ai senzaţia că te sufoci. Dar cel mai izbitor şi repugnant pentru simţul comun al omului este atitudinea unora dintre compatrioţii noştrii faţă de acest spaţiu. Deşi, în mod abstract, acesta reuneşte cotele indivizibile ale fiecăruia dintre noi asupra dreptului de proprietate publică, unii vor cu îndărătnicie să ne arate că ei sunt detentorii supremi ai dreptului absolut de proprietate asupra acestui spaţiu. Nu îi recunoaşteţi? Sunt cei care îşi parchează bolizii "în erecţie" pe mijlocul străzii sau pe trecerea de pietoni, construiesc diferite amplasamente prin parcuri, spaţii verzi, sau chiar sub balconul sau în faţa ferestrei casei tale, organizează petreceri cu fast, nunţi, botezuri şi alte cumetrii, acolo unde spaţiul le conferă o vizibilitate mai largă către "duşmanii care moare de ciudă". Şi astea sunt doar câteva dintre expresiile amuzante ale samavolniciei unora.
O altă ipostază sugestivă pentru ceea ce înseamnă desconsiderarea sau interpretarea păguboasă a sensului de public este arhitectura. În acest domeniu totul pare că pleacă de la ideea unei diversităţi fără limite şi a faptului că aspectul exterior al casei, magazinului, sau blocului meu este un atribut care mă priveşte strict şi personal pe mine, ca proprietar. Aici, fiecare îşi poate etala fără reţinere propria creaţie artistică, propriile idei în materie de arhitectură. Idei care uneori sunt aplicate chiar în detrimentul securităţii construcţiei. Dar ce mai contează atâta timp cât lei având coama cimentuită şi vulturi de piatră străjuiesc la porţile sau pe acoperişul caselor noastre ca semn al prepotenţei financiare. Diversitatea poate fi, şi este frumoasă, dar nu atunci când este ostentativă şi inautentică exhibând cele mai sordide moravuri.
Spaţiul nostru public pare a fi totuşi al nimănui sau tot mai puţin al celor pentru care acesta contează. Bunul obştesc este privit cu nepăsare pentru că "obştesc" a ajuns să fie sinonim cu ceva care nu te priveşte, care nu e al fiecăruia, ci al nimănui. Petru CREŢIA (cel pe care Noica l-a numit "întâiul om de cultură al ţării") scria într-unul dintre eseurile sale despre această nepăsare patologică faţă de ceea ce este comun, public, văzând în aceasta o "neputinţă de a ne identifica cu alţii în comunele noastre nevoi şi în comuna noastră umanitate. Incapacitatea de a aprecia consecinţele actelor noastre noastre asupra celui de lângă noi sau care vine după noi şi se va speria de ce-am lăsat în urmă.[...] Urmările nu intră în puterea ta de a ţi le imagina, pentru că îţi lipseşte capacitatea de a-ţi păsa. Ea îţi vine numai atunci când eşti obiectul nepăsării sau al protestelor altuia."
Democraţia este sub multe aspecte mai limitativă şi mai îngrăditoare decât pare. Asta tocmai pentru că aduce în discuţie acest concept de "amfiteatru public", prin care cu toţii ar trebui să ne putrăm şi grijile şi bucuriile, şi frustrările şi emoţiile, dar nu oricum ci într-o manieră responsabilă care presupune să te asiguri că paşii şi acţiunile tale, fie ele şi cele mai banale, nu aduc atingere celuilalt. Grea povară! Imaginea spaţiului public şi a relaţiilor interumane care se derulează în interiorul acestuia exprimă cu acurateţe gradul de civilizaţie al unei societăţi, cu atât mai mult al uneia aflată în plin proces de formare, aşa cum este a noastră. Nu este suficient să ţinem de cont de normele de politeţe şi de bună purtare doar în relaţiile nemijlocite pe care le avem cu semenii noştrii. Nu ajunge să dau "bună ziua" dacă în urma sau în calea celui pe care l-am salutat  voi arunca o expectoraţie, ca unic semn al petrecerii mele prin acest univers.
În final, ar mai fi de spus că, cel mai adesea, atitudinea pe care o adopţi în public trădează, fără echivoc, comportamentul din mediul tău privat. E greu de crezut că cine nu acordă nici cea mai mică atenţie normelor de conduită morală în public, o va face în schimb acasă. Bunul simţ şi simţul civic nu sunt accesorii pe care să le porţi, sau la care să renunţi la uşa casei tale. În fond, eşti acelaşi TU, şi în papuci de casă şi în frac de salon. Ceea ce diferă este doar mediul în care te exprimi. De aceea, este greu de crezut că lucrurile se vor îndrepta şi vom deveni cu toţii nişte "buni cetăţeni", până când nu vom deveni, fiecare, "un bun tată", "un bun frate", "o bună mamă", "o bună prietenă" şi, în esenţă, oameni cu o conştiinţă de sine sănătoasă.
Voi încheia printr-o altă cugetare a aceluiaşi Petru CREŢIA care, în finalul aceluiaşi eseu, conchidea că: "Ca să fie altfel nu este nevoie de un "Mare Gospodar" care să îţi bage frica în oase. Este nevoie doar să laşi o clipă totul de izbelişte-lucru foarte uşor-şi în clipa aceea să te găndeşti puţin-lucru, ce-i drept, foarte greu-cât de frumoasă ar fi lumea şi bună de trăit în ea dacă am ştii sa ne pese."





 
20. Farmecul discret al rătăcirii. - Jul 25, 2011 11:22:00 AM
Dintre nenumăratele sentimente pe care le trăieşte omul, acela de rătăcire este probabil cel mai înfricoşător. Parcă, în nicio altă împrejurare şi în niciun alt moment al vieţii sale omul nu apare mai în derivă decât atunci când se simte rătăcit. Caracterul reflexiv al rătăcirii este cel asupra căruia aş dori să mă aplec preţ de câteva rânduri. Pentru că, atunci când se rătăceşte, omul este deopotrivă subiect al acţiunii, dar şi cel asupra căruia se răsfrâng efectele acţiunii. Omul se rătăceşte pe sine, însă planurile în care se produce această rătăcire, sensurile şi semnificaţiile rătăcirii la nivelul psihicului uman, precum şi un oarecare farmec discret al rătăcirii, toate acestea formează o veritabilă filosofie a rătăcirii.

Alunecând spre originile sale, despre om am putea spune că nu a fost niciodată altceva decât un biet rătăcitor printre meandrele vieţii şi a discuta despre om din perspectiva rătăcirilor sale este echivalent cu a pune în discuţie însuşi sensul ontologic al omului. Mai mult decât atât, aş spune că, pentru om, experienţele rătăcitoare nu sunt nicidecum nişte secvenţe izolate sau ipostaze ocazionale, ci mai degrabă momentele în care acesta pare aş fi găsit calea sunt adevăratele rătăciri. Şi, spun asta gândindu-mă atât la numărul mic al acestor momente de stabilitate, de aşezare, de găsire/regăsire pe care le traversează omul într-o viaţă, dar şi la faptul că, în final, chiar şi aceste clipe ne par, retrospectiv, aidoma unor insule pustii pe care ne ascundem din calea apelor învolburate ale vieţii, chiar şi pentru un răgaz, chiar ştiind că nu putem rămâne veşnic nişte sihaştrii pe insula cunoaşterii de unde repornim ineluctabil către alte orizonturi, sperând că în final vom găsi un loc, acel loc, pe care să-l putem numi acasă.
Rătăcirea se produce atunci când pierzi brusc, parţial sau în totalitate, repere care până atunci te situau cuminte şi negreşit pe drumul tău. Fie că aceste repere le numeai principii, solidificate cu greu, pe soclul cărora ai zidit ofrande de renunţări şi compromisuri, în a căror putere călăuzitoare ai ajuns să crezi mai mult decât în cele mai viscerale senzaţii, negând cu o convingere maniacală tot ceea ce transgresează perimetrul canonic al acestora, fie că aceste repere ţi-au fost credinţa, pe care mai degrabă o practicai decât o simţeai, uneori vagă şi lipsită de sensuri, alteori un alibi potrivit, un pansament sănătos, un leac curativ sau un recurs salutar la cele cereşti pentru a evada din cele lumeşti, fie că aceste repere s-au identificat mult timp cu dragostea faţă de o persoană, pe frontul căreia ţi-ai petrecut fiecare zi, în chipul căreia te-ai regăsit după un lung şir de căutări şi al cărei freamăt seducător ţi-a devenit mai natural, mai intim decât propriul ritm cardiac, de fiecare dată, pierderea reperelor te catapultează într-un alt spaţiu şi într-un alt timp. Devii instantaneu confuz şi brusc eşti invadat de un fior adânc şi rece care îţi străbate întreaga fiinţă. Totul se reconfigurează în jurul tău. Tabloul general care până acum îţi părea atât de viu şi familiar, desenat în tonuri calde şi într-o perfectă armonie cu sentimentul insidios de a fi la locul tău care te definea, capătă acum nuanţe sumbre şi reflexii nedefinite. Ceva s-a schimbat. Ceva în interiorul fiinţei tale sau în afara ei, independent de ea. Simbolurile se diluează. Contururile se estompează. Sonorităţile muzicale paradiziace pe care ţi le-ai compus din iluzii aşezate cu virtuozitate pe portativul vieţii, se pierd acum în ecouri îndepărtate lăsând loc unei linişti funeste. Sensurile devin indescifrabile. Nimic nu mai vorbeşte despre căile şi chemările tale. În fond, nimic nu mai vorbeşte. Peste tot în jurul tău s-a aşternut o linişte apăsătoare. Doar un murmur trist izvorât din adâncul fiinţei tale taie această linişte şoptindu-ţi sentenţios: eşti singur. Căci, de fapt, rătăcirea este despre singurătate. A te rătăci este a fi singur, a te pierde pe tine însuţi. Ceea ce pierdem nu sunt doar orizonturile, perspectivele sau alte valori de care fiinţa noastră este strâns legată, ci însăşi contactul cu aceasta. Cu noi înşine. Ne îndepărtăm de noi alergând după diferite năluci pe care viaţa ni le scoate în cale, distraţi şi ameţiţi de aparenţe, într-o lume a aparenţelor perfide. Însă, atunci când acestea dispar, consumându-se subit în clipa pentru care au fost plăsmuite, rămânem doar NOI. Aici, în această clipă în care simţi cum întreaga fiinţă ţi se contractează într-un singur punct, în tristeţea şi teama apăsătoare a singurătăţii, ne redescoperim pe noi. Omul s-a născut pentru a muri, dar pentru asta trebuie să trăiască; omul s-a născut pentru a iubi, dar pentru asta trebuie să urască; omul s-a născut pentru a se ferici, dar pentru asta trebuie să sufere; omul s-a născu pentru a se găsi/regăsi pe sine, dar pentru asta trebuie să se piardă/să se rătăcească.
Şi câte dintre feluritele feţe ale omului nu le putem traduce sau interpreta în acest registru al rătăcirii de sine. Ce altceva este dragostea? Ce altceva este cunoaşterea? Ce altceva este viaţa decât un şir de rătăciri-regăsiri de sine.
A te rătăci pare a fi cheia în care îţi poţi înţelege altfel viaţa...
V-aţi rătăcit?
21. Oceanografia sufletului - Jul 12, 2011 4:33:00 PM
Când se va hotărî cineva, într-un final, să scrie Oceanografia Sufletului? Ce om, cât de brav şi cutezător să fie acela care îşi va asuma această lucrare care ar putea deveni un nesperat punct de reazem al omenirii? Cine va porni în explorarea acestui infinit interior şi, mai ales, cine va reuşi să cartografieze cu precizie fiecare zonă parcursă şi descoperită, astfel încât materialul său să devină util profanilor.
S-a gândit vreodată omenirea, din Antichitate (mai ales) şi până astăzi, să finanţeze un asemenea proeict de o anvergură colosală, menit să ofere omului de rând răspunsurile la cele mai intime întrebări, adresate sau neadresate încă. Întrebări care ne răscolesc, făcând apele oceanului sufletesc atât de tulburi, atât de reci şi, uneori, atât de triste.
De-a lungul istoriei, omul a încercat să desluşească misterele din adâncurile sufletului, doar că fiecare a făcut-o "pe limba lui", după propriile gânduri, simţiri şi mijloace. Unii au folosit filozofia pentru a concilia Omul cu Lumea din jur şi pentru a stabili un raport de echilibru între aceştia. Alţii au considerat că ştiinţa este unica metodă prin care omul poate găsi răspunsuri suficiente la întrebările sale şi "a şti" este oricând preferabil lui "a crede". În fine, teologia a oferit şi oferă încă o perspectivă totală, integrală asupra vieţii omului. Şi lista poate continua cu alte discipline sau îndeletniciri, toate menite să explice, într-un chip sau altul, omul şi relaţiile sale.
Dar interogaţia mea pornise dintr-un punct diferit. Şi anume, de la ideea unei "oceanografii a sufletului" care să integreze metode şi algoritmi ale tuturor disciplinelor şi care să sintetizeze cu acurateţe sufletul uman, în plenitudinea sa. Ceva mai complex şi, totodată, mai inteligibil, accesibil fiecăruia dintre noi şi care să împrumute termeni şi teorii din toate celelalte discipline. Un demers care să radiografieze fiecare ungher al sufletului şi să furnizeze omului o hartă pentru sufletul său. O hartă, astfel încât acesta să nu mai înoate rătăcit prin apele sale. Să ştie în orice moment în ce punct se află şi, mai ales, încotro se îndreaptă. Să vadă ce fiinţe îl mai însoţesc în această călătorie forţată, unde sunt anafoarele vieţii, cat de adânc se poate scufunda, unde se poate odihni şi, de ce nu, care sunt zonele cu risc crescut de naufragiu. Un instrument care să ne fie de folos în fiecare clipă de răscruce a vieţii, o hartă pe care s-o purtăm în buzunarul de la piept.
Pentru că sufletul omului este un ocean adânc de mistere. ....nu ştiu dacă ne-am născut în el -în ocean- sau am fost pur şi simplu aruncaţi în apele sale de către forţa care ne-a creat. Probabil că, dacă ne-am fi născut în apele sale, ne-ar fi părut un mediu familiar şi prielnic, însă asta nu justifică de ce uneori ne simţim atât de neputincioşi şi străini în apele propriului suflet. De ce întinsul său nemărginit ne sperie atât de mult şi ne face să ne simţim atât de singuri? De ce, din ce ne scufundăm mai mult, descoperim că lumea din adâncuri este atât de diferită faţă de cea de la suprafaţă? De ce doar tristeţile şi durerea, care ne apasă precum o greutate, sunt cele care ne poartă spre adâncurile necunoscute ale sufletului iar bucuriile, precum nişte baloane de aer, ne ţin întotdeauna la suprafaţă, departe de întunericul enigmatic al oceanului.
Sunt oameni care trăiesc întreaga viaţa înotând doar la suprafaţă, după cum sunt oameni care, odată căzuţi în străfundurile sufletului, rămân captivi în meandrele nedesluşite ale acestuia. Depinde de fiecare cum înţelege că viaţa trăită în plinătatea sa înseamnă nu doar uşurinţa de a tăia cu braţele valurile vieţii ci şi puterea de a te scufunda în adâncuri. Şi, deşi uneori lăsăm impresia unor înotători obosiţi, căutând cu disperare o insulă de refugiu în care să ne odihnim pentru o clipă, chinuiţi de atâtea amărăciuni şi deşertăciuni, găsim întotdeauna resursele pentru a ne continua călătoria vieţii. Visăm o viaţă întreagă, străbătând osteniţi acest ocean, la un punct de reper, un orizont, o palmă de pământ către care să înotăm încrezători şi care să devină idealul nostru, destinaţia, scopul suprem, raţiunea de a fi şi, atunci când o întrezărim, ne aruncăm cu toate forţele spre ea, scrutând cu ochii însângeraţi orizontul dar, pe măsură ce ne apropiem, aceasta dispare precum o nălucă.
Acesta este destinul nostru şi bineînţeles că nici harta şi nici oceanografia sufletului nu ne-ar fi de folos prea mult. Într-un final, cu toţii ne înecăm în propriile ape. La suprafaţă sau în adâncuri,...hotărâţi voi unde este preferabil.
22. Teoria "capătului de aţă". - Jun 30, 2011 8:35:00 PM
Citeam deunăzi, într-un articol din Dilema Veche, o relatare despre cazul unei bătrânici lovită de un început de Alzheimer. Redau în continuare scurta istorioară: "Speriată, bătrânica a început să lege câte un bileţel de fiecare obiect pentru a ţine minte la ce foloseşte fiecare. Nu cum îl cheamă, ci la ce e bun: pentru stropit grădina, pentru înlocuit robinetul de la chiuveta din bucătărie, pentru bătut cuie în grădină, pentru cârpit cămăşile lui Vasile etc.. A rămas un capăt de aţă, abandonat într-un seratr.
Bătrânica l-a strâns cu grijă, l-a legat de un petic de hârtie şi a scris pe el: acesta nu foloseşte la nimic. După care l-a pus la locul său, în sertar.". Recunosc, pentru câteva clipe am încremenit. Am încercat să mă amuz, concentrându-mă nefiresc asupra esenţei umoristice a povestirii. Doar că, ştiam că esenţa este alta. Întâmplarea, care poate fi reală sau nu, comportă accente tragice care nu pot fi trecute cu vederea. Personal, nu m-a mai interesat cât de verosimilă este. Nu asta era tema şi, în definitiv, nu caracterul de ficţiune al descrierii l-am pus în discuţie. Poate pentru că m-am simţit ca într-unul dintre acele momente (despre a căror frecvenţă în viaţa mea, mărturisesc că devin din ce în ce mai dese) în care ceva, o vorbă, un gând sau cel mai adesea o întâmplare îţi spun despre tine mai mult şi mai sincer decât ar face-o zeci de momente de contemplare, de meditaţie şi introspecţie. Ceva ce ştiai şi, pentru că ai simţit că nu poţi rămâne acolo, în acea clipă, cu acel gând cu care nu se poate trăi, ai întors privirea către alte orizonturi, către alte gânduri. Gânduri, care alăturate gândului revelator sunt nişte simple năluci.
Ceea ce te frapează în această întâmplare este nu atât drama omului care anticipând efectele bolii încearcă să mai salveze câte ceva din realitatea actuală luând cu sine câteva instrucţiuni, cât faptul că, pentru o clipă, ai conştiinţa (sau tocmai asta îţi lipseşte) rătăcirii între cele două planuri, cel al omului sănătos şi cel al omului bolnav de Alzheimer. Simţi că piezi câteva repere care până acum îţi indicau clar în care plan te situezi. Sensurile îţi sunt bulversate precum o busolă la apropierea de un corp magnetic. Nu mai ştii dacă perosnajul respectiv, bătrânica, este pe cale să se îmbolnăvească sau, dimpotrivă, se vindecă, privind gesturile cu pricina.
Sigur, povestirea poate fi înţeleasă din perspective diferite: despre cât de esenţială este clipa prezentă, imediatul; despre cât de solidă este priza conştiinţei umane pe realitatea actuală; despre formele pe care le ia teama în viaţa omului; despre abnegaţia cu care încercăm să transportăm cu noi elemente ale realităţii prezente spre alte lumi şi, mai ales, despre cât ne consumă "inutilul" din viaţa de zi cu zi. Teoretic, dacă bătrânica ar fi omis sa eticheteze capătul de aţă ca "inutil", ar fi ajuns probabil peste ceva timp să-l descopere abandonat în sertar şi, neavând vreo instrucţiune despre funcţiunea acestuia, ar fi devenit în mod logic (câtă ironie) inutil.
Între a descoperi inutilitatea unui obiect şi a-l eticheta aprioric ca inutil omul înclină spre prima opţiune. Modul în care ne raportăm şi întâlnirile pe care le avem cu lumea înconjurătoare pot fi definite şi măsurate în termeni de utilitate economică excesivă. Comportamentul este similar şi în materie de relaţii interumane: exişti în măsura în care îmi eşti util.
Poate că delimitările acestea nu sunt întotdeauna unele precise; poate că prea adesea calificăm drept inutil din superficialitate pentru ca apoi să ne întoarcem la cele abandonate; poate că hotarele care delimitează cele două concepte nu sunt atât de vizibile. Nu vreau să fac apologia "inutilului", a "nimicului", ci vreau doar să spun că ar fi sănătos să avem conştiinţa faptului că, uneori, viaţa şi realitatea stau într-un capăt de aţă, fie el şi abandonat în sertar.
23. O lecţie... - Jun 5, 2011 10:06:00 PM
Au trecut mai bine de trei ore de joc din finala de la Roland Garros. Ploaia şi-a jucat şi ea rolul său în acest meci, însă acum pare că nimeni nu îi mai acordă atenţie. Soarele s-a reinstalat triumfal deasupra arenei Philip Chatrier unde desfăşurarea de forţe dintre cei doi coloşi pare să fi şters şi ultima picătură de ploaie de pe zgura parisiană.

Este 4 - 1 în setul al 4 lea iar Nadal are şansa de a tranşa meciul de partea sa printr-un joc câştigat pe serviciul lui Federer. Televiziunea franceză ne oferă un flash asupra trofeului, anticipâd tensiunea şi totodată momentul decisiv al finalei. Soarele se concentrează parcă pe suprafaţa orbitoare a trofeului. Un joc de umbre şi lumini deconectează pentru un moment atenţia de la tensiunea jocului, deturnând-o înspre un scenariu fantasmagoric. Mă las pradă acestor subtilităţi şi încerc să descifrez în reflexiile trofeului chipul celui destinat să câştige, însă figura rece a elveţianului, pregătit să servească, mă reintroduce rapid în meci.
Este 5-1 pentru Nadal care adulmecă victoria precum o fiară. Federer îşi schimbă racheta într-un gest suspendat între încrederea nezdruncinată în şansele proprii şi mesajul simbolic menit să destabilizeze elanul spaniolului, decis parcă să aplice lovitura de graţie. Cu un gest plin de respect Nadal îi cere permisiunea lui Federer să servească, de această dată cu mingii noi. O inserţie de atitudini care marchează un nou început în acest punct culminant al finalei. Un final jucat sub efectul unei dorinţe de renaştere sau de supravieţuire. O succesiune delirantă de momente care conferă senzaţia unei dimensiuni atemporale a confruntării.
O lovitură trimisă de Federer puţin în afara terenului şi spaniolul se prăbuşeşte în genunchi năpădit de lacrimi. De partea cealaltă, învinsul rămâne în picioare. Extazul victoriei este însă redefinit în acest sport iar Nadal aleargă spre fileu pentru a-şi îmbrăţişa combatantul. O îmbrăţişare care pare mai degrabă a face parte din regulile jocului decât din ritualurile lui. Câteva cuvinte rostite şi gesturi de sinceră deferenţă între cei doi.
Tenisul oferă în aceste momente de apogeu lecţia sa supremă, arborând pe frontispiciul său stindardul unei trăiri care pare a fi paradigma acestui sport: RESPECTUL. Nicăieri, pe niciun ring, pe niciun teren, în niciun sport, respectul nu este mai curat, mai firesc şi desăvârşit cu mai multă nobleţe decât în tenis. O lecţie despre cum performanţa poate fi celebrată fără isterii, deliruri ostentative şi patos vulgar. Despre cum poţi să-i mulţumeşti învinsului pentru şansa de a juca împreună şi să-ţi ceri scuze pentru victorie, anticipând că, undeva, în destinul tău de campion, există merite pe care în mod implacabil nu ţi le poţi atribui şi, mai presus de orice, despre cum respectul pe care îl câştigi nu este cel care ţi se acordă prin admiraţie ci cel pe care îl acorzi prin umilinţă.
Păcat că terenul pe care ne jucăm viaţa de zi cu zi nu cunoaşte întotdeauna aceiaşi exprimare. De la scena politică unde se dispută lupta ideologică a celor care ar trebui să furnizeze nu doar repere ci şi modele de atitudini şi până la spaţiul cotidian în care ne desfăşurăm, pretutindeni descoperim forme patologice de lipsă de respect. De la respectul civic, colegial, profesional şi până la respectul de sine. Carenţa respectului, privit ca formă de recunoaştere, de apreciere şi chiar de admiraţie a unor valori, denotă o neaşezare a propriei persoane în raport cu tot ceea ce te înconjoară, un orgoliu nemăsurat şi o criză identitară prin nedefinirea sau nerecunoaşterea propriilor valori. O eroare neforţată pentru fiinţa umană care nu poate fi eliminată din stilul său de joc, dar măcar ar putea fi redusă
Soarele încă străluceşte deasupra arenei Philip Chatrier. O picătură de ploaie rătăcită încearcă să îşi facă simţită prezenţa şi se prelinge pe obrazul lui Rafael Nadal. Sau, ...din ochii acestuia?
24. Vă mulţumim!!! - May 31, 2011 8:13:00 PM

În limpezimea şi strălucirea ochilor voştrii ne regăsim liniştea pe care o sacrificăm, uneori gratuit, în agitaţia zilei.
Pentru aceste momente, în care ne pierdem cu toată fiinţa dincolo de privirea voastră care ne atrage precum un anafor şi ne scufundă în universul vostru atât de pur, atât de simplu;

pentru clipele
în care ne fixaţi cu ochişorii voştrii mici şi întreg spaţiul încremeneşte parcă în loc;
pentru atingerile voastre angelice care par mai degrabă atingerile unui înger pogorât asupra noastră;
pentru întrebările voastre simple care răstoarnă edificii filosofale milenare,
pentru răspunsurile pe care le oferiţi neliniştii noastre interioare;
pentru mersul vostru nesigur şi clătinat ca o presimţire a destinului ce va să-l urmăm;
pentru că nu ezitaţi să ne reamintiţi în fiecare clipă în care ne întindeţi o jucărie că este mai dramatic să pierzi farmecul jocului dacât să ratezi un proiect profesional;
pentru că aveţi prietenii sincere şi dezinteresate;
pentru că în plânsul vostru fără temei, pe care nu îl înţelegem, evocaţi fondul intim de tristeţi al omului;
pentru râsul vostru care eliberează sonorităţi divine;
pentru că vă exprimaţi suferinţa în mod autentic dând glas celor mai intense vibraţii ale corpului;
pentru că dăruiţi atât de mult necondiţionat;
pentru că datorită vouă am înţeles că credinţa este calea absolută de exprimare a mulţumirii pentru viaţa ce am primit-o,
...pentru toate acestea,
şi pentru multe altele...
LA MULŢI ANI tuturor copiilor lumii!
25. Walter Benjamin - May 31, 2011 2:59:00 PM
"Scriitorul bun nu spune mai mult decât gândeşte. Şi asta este foarte important. Pentru că spusul nu este numai expresia, ci şi realizarea gândirii. Aşa cum mersul nu este numai expresia dorinţei de a ajunge la un ţel, ci şi îndeplinirea ei. De ce tip este însă această îndeplinire: dacă apreciează just ţinta sau dacă se pierde, dezlânată şi nereliefată, în dorinţă - acest lucru depinde de antrenamentul celui care merge către ea. Cu cât se disciplinează mai mult, evitând mişcările inutile, ocolite şi împleticite, cu atât este mai satisfăcătoare ţinuta corpului şi mai conformă cu realitatea angajarea în acţiune. Scriitorul prost are multe idei în a căror urmărire se avântă ca un alergător prost şi neantrenat, care îşi mişcă membrele fără vlagă şi nesigur. Tocmai de aceea nu poate spune niciodată clar ce gândeşte. Este darul scriitorului bun să prezinte gândirii, prin stilul său, spectacolul unui corp bine antrenat spiritual. Nu spune niciodată mai mult decât gândeşte. Astfel scrisul său nu este niciodată în folosul propriei lui persoane, ci numai în folosul a ceea ce vrea să spună"Walter Benjamin, Iluminări, Editura Univers - 2000.