Blogs Home » Edu » Cultura » Biblioteca scriitori straini

Biblioteca scriitori straini

Bibliotecă de literatură universală ce cuprinde autori clasici de mare valoare.

Articole Blog

01. PAUL VALÉRY - INSINUANTUL - Jun 10, 2017 12:22:00 AM

Curbe, o, meandru
Al seducţiei, – oare
E vreun gest mai tandru
Decât o lentoare ?Drumu-mi ce-l ştiu bine
Eu îl vreau şi-al tău;
Gându-ascuns în mine
Nu e să-ţi fac rău.Surâzândă,-n fasta
Seară, – te răneşte
Libertatea asta
Ce descumpăneşte ?Curbe, o, meandru,
Taina mea adâncă,
Verbul cel mai tandru
Amâna-l-aş încă.
În traducerea lui Şerban Foarţă
02. Guillaume Apollinaire - Loreley - Jun 9, 2017 12:06:00 AM

La Bacharach de-o vrăjitoare blondă se zvonea
Mureau pe rând bărbaţii îndrăgostiţi de ea

Episcopul chemând-o-într-o zi la judecată
Orbit de frumuseţea-i o şi iertă îndată

O Loreley frumoaso cu ochi de nestemate
Ce mag a pus în tine puterea-i fără moarte

Sătulă sunt de viaţă mi-s ochii blestemaţi
Căci au murit părinte privindu-mă bărbaţi

Mi-s ochii două flăcări nu nestemate rare
Zvârliţi-i dar în flăcări să-şi afle-a lor pierzare

În flăcările tale eu ard copila mea
Să te condamne altul tu m-ai vrăjit deja

Nu râdeţi preasfinţite rugaţi-vă deci iute
Daţi semn să mă omoare şi Domnul să vă-ajute

Iubitul meu plecat e pe-ndepărtat meleag
Daţi semn să mă omoare căci n-am nimica drag

Mi-e inima bolnavă eu trebuie să mor
De m-aş privi-n oglindă ar trebui să mor

Mi-e inima bolnavă căci n-am pe-al meu iubit
Mi-e inima bolnavă de când m-a părăsit

Episcopul la sine trei cavaleri chemat-a
Duceţi-o-n mânăstire e rătăcită fata

Te du nebună Lore cu ochi tremurători
Vei fi în alb şi negru măicuţă mâine-n zori

Porniră-apoi toţi patru la drum peste muscele
Îi implora frumoasa cu ochii plini de stele

Lăsa-ţi-mă o clipă pe acel mal frumos
Ca să mai văd o dată castelul meu frumos

Şi să-mi mai văd în fluviu ochi limpezi blonde plete
Voi merge-apoi în schitul de văduve şi fete

Zburda pe stâncă vântul prin părul ei bălai
Strigară cavalerii o Lore Loreley

Pe Rin soseşte-o luntre e el de bună seamă
Iubitul meu e-ntr-însa el m-a văzut mă cheamă

O inima-mi se-nmoaie iubitul meu soseşte
Atunci ea se apleacă şi-n Rin se prăbuşeşte

Căci s-a văzut în unde frumoasa vrăjitoare
Cu ochii săi ca Rinul cu părul ei de soare


Versiune românească de
Petru Dincă
03. Sappho - Invocaţie către zeiţa Afrodita - Jun 1, 2017 11:06:00 PM


Afrodita, fiica lui Zeus, vicleană
Tu din tronul tău scăpărând lumină,
Nu mă frânge în chinuri, te rog, stăpână
Nici în aleanuri.

Zeiţa: "Cine te supără?
Persuasiunea pe cine vrei să convingă?
În curând cea care fuge acum de tine te va urmări,
şi, dacă nu te iubeşte, te va iubi."

04. Sappho - Unei femei needucate - Jun 1, 2017 11:04:00 PM


Când vei fi murit, vei zace pe veci,
fără ca cineva să-şi aducă aminte de tine;
tu n-ai avut niciodată parte de trandafirii Pieirii;
fără renume aici, tot aşa vei rămâne şi în Hades,
rătăcind încolo şi încoace printre morţii necunoscuţi.

05. Sappho - Afrodita - Jun 1, 2017 11:02:00 PM


Fericit mire, căsătoria s-a împlinit aşa cum ţi-a fost pe plac,
ai fecioara pe care ţi-ai dorit-o;
înfăţişarea ta, mireasă, este numai graţie,
privirea ţi-e nespus de dulce,
iubirea e răspândită pe faţa ta frumoasă.
Afrodita te-a cinstit în mod deosebit...

06. Wislawa Szymborska - Bunătatea orbilor - Jun 1, 2017 1:27:00 AM


Poetul îşi citeşte versurile în faţa orbilor.
N-ar fi crezut că o să-i fie atît de greu.
Vocea îi tremură.
Mîinile la fel.

Îşi simte fiecare propoziţie
supusă unui test al întunericului.
Trebuie să se descurce singur,
fără ajutorul culorilor sau al luminii.

Un efort mult prea mare
pentru stelele din poemele sale,
pentru zorii de zi, curcubeiele, norii, luminiţele, luna,
pentru peştii de culoarea argintului de sub apă,
ori pentru vulturul atît de tăcut din înaltul cerului.

Citeşte – de vreme ce e prea tîrziu să se oprească –
despre băiatul în jachetă galbenă de pe pajiştea-nverzită,
despre acoperişurile roşiatice gata de numărat în vale,
despre numerele nărăvaşe de pe tricourile unor jucători
sau necunoscutul despuiat ce stă în uşa-ntredeschisă.

Şi-ar dori să nu mai menţioneze – deşi nu are de ales –
toţi sfinţii de pe cupola catedralei,
fluturatul unei mîini de la fereastra unui tren,
lentilele microscopului, inelul ce aruncă o sclipire,
pînzele albe din cinematograf, oglinzile, albumul plin de chipuri.

Dar nemăsurată e bunătatea orbilor,
nelimitată le e îngăduinţa, mărinimia.
Ei ascultă, zîmbesc şi aplaudă.

Cîte unul chiar se apropie
cu o carte ţinută pe dos
cerînd un autograf de nevăzut.

Traducere de Doru Cosmin Radu

07. Wislawa Szymborska - Teroristul... pândeşte - Jun 1, 2017 1:23:00 AM


Bomba va exploda în bar la unu şi douăzeci.
Acum e doar unu şi şaisprezece minute.
Unii încă mai au timp să intre.
Alţii să iasă.

Teroristul e de cealaltă parte a străzii.
Distanţa îl protejează
şi priveşte ca la cinema:

O femeie într-o jachetă galbenă... intră.
Un bărbat cu ochelari fumurii... iese.
Un grup de băieţi în blugi... discută.
Şaisprezece minute şi patru secunde.
Un puştan norocos călare pe scuter... trece.
Un pălugan... intră.

Şaptesprezece minute şi patruzeci de secunde.
O fată... se plimbă; o fundă verde-i flutură-n păr.
Autobuzul o acoperă.
Unu şi optsprezece minute.
Fata a dispărut.
O fi intrat? N-o fi intrat?
O să vedem cînd or să scoată cadavrele.

Unu şi nouăsprezece minute.
Se pare că nimeni nu mai intră.
Un grăsan chelbos părăseşte localul.
Se scotoceşte prin buzunare.
Mai sînt zece secunde pînă la şi douăzeci.
Grăsanul se întoarce să-şi recupereze mănuşile.

E unu şi douăzeci.
Cum se tîrăşte timpul.
Acum e momentul.
Nu, nu chiar acum.
Ba da, acum.
Bomba... explodează.

Traducere de Doru Cosmin Radu

08. Wislawa Szymborska - Unora le place poezia - Jun 1, 2017 1:20:00 AM


Unora –
asta înseamnă că nu tuturor.
Nici măcar celor mai mulţi, doar cîtorva.
Nu punem la socoteală şcolile, unde-i impusă,
nu-i socotim nici pe poeţi,
ne dă cam două fiinţe dintr-o mie.

Le place –
dar le place şi supa cu găluşte,
şi complimentele, chiar şi culoarea albastră,
haina cu care s-au obişnuit,
nu mai vorbesc de propria lor părere
sau mîngîiatul unui cîine.

Poezia –
dar ce e poezia?
S-au dat atîtea răspunsuri evazive
la această întrebare.
Nici eu nu ştiu ce-i poezia,
şi mă agăţ de-acest nu ştiu ca de-un colac de salvare.

Traducere de Doru Cosmin Radu

09. Wislawa Szymborska - Nevasta lui Lot - Jun 1, 2017 1:14:00 AM


Probabil am privit în urmă din curiozitate.
Dar e posibil să fi avut şi alte motive.
Am privit în urmă jelindu-mi vasul de argint.
Din neatenţie, în timp ce-mi încheiam sandala.
Să nu mai văd ceafa plină de virtuţi
a soţului meu, Lot.
Ştiam că nici de-aş cădea moartă
nu s-ar opri din drum.
Din nesupunerea unui om înjosit.
Cercetînd dacă pe urme îmi călca cineva.
Lovită de tăcere, sperînd că Dumnezeu se răzgîndise.
Cele două fiice ale noastre dispăruseră peste vîrf de deal.
Simţeam cum îmbătrînesc. Distanţă.
Rătăceam fără sens. Toropeală.
Am privit în urmă aşezîndu-mi desaga pe pămînt.
Am privit în urmă cu teamă, neştiind încotro să păşesc.
În cale mi-au apărut şerpi,
păianjeni, şoareci de cîmp, şi pui de vulturi.
Nici buni, nici răi. Pur şi simplu orice vietate
se chinuia să răzbată prin panica iscată.
Am privit în urmă devastată.
Ruşinată pentru că mă furişam.
Pentru că-mi venea să urlu, să mă-ntorc.
Sau doar pentru rafala de vînt ce mi-a despletit părul
şi mi-a-ndepărtat pentru o clipă veşmîntul ce m-acoperea.
I-am simţit privindu-mă de pe zidurile Sodomei,
i-am simţit izbucnind în rîs, o dată şi încă o dată.
Am privit în urmă cu mînie.
Savurîndu-le soarta cumplită.
Am privit în urmă pentru toate cele menţionate mai sus.
Am privit în urmă fără vreo intenţie.
O piatră mi s-a rotit sub talpă, mîrîind la mine.
Brusc, pămîntul s-a despicat şi mi-a tăiat drumul.
Pe-o margine de crăpătură un hîrciog păşea mărunt,
şi-n acel moment amîndoi am privit în urmă.
Nu, nu. Am continuat să alerg,
m-am tîrît, am încercat să zbor
pînă cînd întunericul s-a prăvălit din ceruri
şi odată cu el ţărînă şi păsări moarte.
N-am putut să respir şi m-am rotit fără sens.
De cineva m-ar fi văzut şi-ar fi închipuit că dansam.
Probabil am avut ochii deschişi.
Probabil am căzut cu faţa spre oraş.

Traducere de Doru Cosmin Radu

10. Jack Kerouac – haiku-uri - Jun 1, 2017 1:04:00 AM

în dulapul meu de medicamente
musca iernii
a murit de bătrânețejaluzelele mele japoneze
sunt trase
citesc despre Etiopiajaluzelele mele cristice
sunt trase
citesc despre Virginaascultând păsările cum cântă
pe voci diferite îmi pierd
perspectiva despre istorieam mers în pădure
să meditez
a fost prea frigsunt așa de furios
c-aș mușca
din vârful munțilorurăsc extazul
acelui trandafir
acelui păros trandafirpăpușile galbene se înclină –
săraca femeie
e moartălună plină –
pin –
casă vechelună plină în copaci
– peste drum
închisoareapentru un moment
luna
a purtat ochelari de scafandrubând vin
– regina greciei
pe un timbru poștalștii de ce mă cheamă Jack?
de ce?
uite de cebiroul plin
de scrisori –
mintea mea e liniștităviscol în suburbii
– poștașul
și poetul plimbându-sedupă cutremur,
un copil plângând
în acea tăcereo mașină vine dar
pisica știe
că nu e un șarpeo pasăre ciugulind coceni
pe o coastă ierboasă de deal
proaspăt cosităun mare gras fulg
de zăpadă
căzând singur singurelun taur negru
și o pasăre albă
stând împreună pe țărmun balon prins
în copac – apus
în grădina zoo din Parcul Centralah păsările
la apus,
mama și tatăl meuvocea criticilor
în holul teatrului –
o molie pe covor„vântul e de-acord cu mine
nu soarele” –
sfoara de haineluna
e o
lămâie oarbăacele păsări stând
afară pe gard –
toate vor muricai de catifea
la licitația din vale –
femeie cântăei iată-mă
e 2 p.m. –
ce zi e?copacul arată
ca un câine
lătrând la Paradisrozalii
pe cartea sfântă
– genunchii îmi sunt reciîn gheața dimineții
pisicile
pășesc cu grijănicio telegramă azi
– doar mai multe frunze
căzutecastelul gandharvelor*
e plin de cupluri tinere
îmbătrânindflori galbene de dimineță
– gândindu-se la
bețivii mexiculuiscena națională
– soarele amiezii târzii
în acei copaciamurg – băiat
lovind păpădiile
cu un bățț-ai adus omagiul
lunii,
iar ea s-a scufundatapă într-o gaură
– iată
cerurile udeaș vrea să fiu un cocoș
să-mi las sperma
pe trotuar strălucind!lună de august – oh
am un buboi
pe o coapsăbeat ca un huhurez
trimit scrisori
prin furtunătoată ziulica purtând
o pălărie care nu era
pe capul meufete frumoase și tinere alergând
sus pe treptele bibliotecii
în fustele lor scurtetraversând stadionul de fotbal,
venind de la muncă,
singuraticul om de afaceriinutil! inutil!
– ploaia grea
ajunge în maredupă duș,
printre trandafirii umeziți
pasărea aruncându-se în apămicul vierme
se coboară de pe acoperiș
pe un fir confecționat de elpocnește din deget
oprește lumea!
– plouă și mai tarecăderea nopții – prea întuneric
să citesc pagina,
prea frigurmărindu-se,
pisicile mele se opresc
când tunăseară de primăvară –
cele două
surori de optsprezece anipoștașul a întârziat
– geamul closetului
sclipeștestadion de baseball gol
– un prihor
țopăie de-a lungul bănciinoapte de primăvară –
o frunză căzând
de pe hornul meuo mierlă – nu!
o mierlă albastră –creanga părului
încă se clatinăcanapeaua mea deranjată
– vocea femeii
din camera de alăturitălpile pantofilor mei
sunt curate
de la colindatul prin ploaiealbină, de ce te
holbezi la mine?
nu sunt o floare!hambarul, înnotând
în o mare
de frunze suflate de vântlicurici dormind
pe această floare,
lumina ta-i aprinsă!* gadharva e numele unor ființe distincte din hinduism și budism; de asemenea, este și termenul folosit pentru muzicienii pricepuți din muzica indiană clasicăTraducător Iulian Leonard

11. Wislawa Szymborska - Platon, sau de ce - Jun 1, 2017 12:50:00 AM

Din motive incerte
sub circumstanțe neștiute
Ființa Ideală a încetat să mai fie satisfăcută.Ar fi putut continua la infinit,
tăiată din întuneric, forjată din lumină,
în grădinile sale adormite deasupra lumii.De ce, oare, a început să caute senzații tari
în compania rea a materiei?La ce bun ar fi pentru epigoni,
inepți, bătuți de soartă,
lipsindu-le orice cale către eternitate?Înțelepciunea saltă
cu un ghimpe înfipt în călcâiul său?
Armonia a deraiat
de la apele învolburate?
Frumusețea
cu viscerele sale neatrăgătoare
și Binele –
de ce umbră,
când nu avea una înainte?Trebuie să fi fost un motiv,
oricât de incert,
dar chiar și Adevărul Gol, ocupat cu răvășirea
garderobei pământului,
nu-l va trăda.Să nu mai zic, Platon, de acei poeți îngrozitori,
gunoi împrăștiat de briza ce vine de sub statui,
resturi ale acelei mărețe Tăceri de sus.

Traducător Florin Buzdugan


12. Wislawa Szymborska - Fotografie din septembrie 11 - Jun 1, 2017 12:46:00 AM

Au sărit de la etajele în flăcări –
unu, doi, câțiva,
de mai sus, de mai jos.Fotografia i-a păstrat în viață
iar acum îi ține
deasupra pământului înspre pământ.Fiecare este încă întreg,
cu o față anume
și sângele bine ascuns.Este suficient timp
pentru păr să se dezlege,
pentru chei și monede
să cadă din buzunar.Încă sunt în apropierea aerului,
în interiorul compasului de locuri
care abia acum s-au deschis.Pot face doar două lucruri pentru ei –
să descriu acest zbor
și să nu adaug un ultim vers.
Traducător Florin Buzdugan

13. Wislawa Szymborska - Sfârșitul și începutul - Jun 1, 2017 12:41:00 AM

După fiecare război
cineva trebuie să facă ordine.
Lucrurile nu se vor
îndrepta de la sine, în fond.Cineva trebuie să împingă molozul
la marginea drumului
ca vagoanele pline de cadavre
să poată trece.Cineva trebuie să se nămolească
în gunoi și cenușă,
arcuri de canapea,
cioburi de sticlă
și cârpe pline de sânge.Trebuie adusă o grindă
ca să proptească un perete.
Trebuie pus un geam,
repusă o ușă.Estetic nu e,
și durează ani întregi.
Toate camerele de filmat s-au dus
după un alt război.Ne vor trebui iarăși podurile
și noi stații de tren.
Mânecile se vor jerpeli
de la atâta suflecat.Cineva, cu o mătură în mâini,
încă-și amintește cum a fost.
Altcineva ascultă
și dă din capul său întreg.
Dar sunt deja cei din apropiere
care încep să umble de colo-colo,
care se plictisesc.Afară din tufișuri
uneori cineva încă aruncă
argumente ruginite
și le duce în mormanul de gunoaie.Cei care au știut
ce se-ntâmpla aici
trebuie să le facă loc celor
care știu mult prea puțin.
Și aproape nimic decât puțin.
Și, în cele din urmă, cei care nu știu mai nimic.În iarba care dă pe dinafară
cauze și efecte
cineva trebuie întins în afară,
lama ierbii în gura sa
holbându-se la nori.


Traducător Florin Buzdugan


14. Héctor P. Agosti- Brâncuşi - May 7, 2017 1:52:00 PM




Sfântul Ioan al Crucii a putut asculta muzicainefabilă a „singurătăţii sonore”.Brâncuşi ne inundă cu sonora lui linişteE o muzică patetică şi în acelaşi timpsenină, ca şi cum ne-am simţi deodată aidoma primului om de la purcederea lumii,uluiţi de imensa linişte , dar copleşiţiîn acelaşi timpde reala şi profunda sa sonoritate.La Brâncuşi parcă s-ar fi împlinitprofeţia lui Antonio Machado:că vorbesc doar inima şi piatra,o piatră redevenită inimă prin graţia poeziei şi oşi mai tare inimă în neîntreruptul ei dialogliniştit.Omul descoperă astfel o dimensiune rotundă.Se află el însuşi în faţa lumii,se află el însuşi în lume,se află el însuşi în sine:se poate contempla în totalitatea luide fiinţă totală.Iar liniştea se populează de muzici,deoarece Brâncuşi face ca omul să se nascăîn înfiorare.
Trad. Ion Caraion
15. Konstantinos Kavafis - Cuvântul şi tăcerea - May 6, 2017 2:21:00 PM





“Dacă vorbele n-au nici un înţeles, tăcerea e preţioasă”- proverb arab
“De aur e tăcerea şi de argint Cuvântul.”Care profan rostit-a astfel de blasfemie?Ce asiat zănatic, orb şi mut, sfidând la fel destinul orb şi mutcare nebun, străin de lume, duşmanvirtuţii, a numit sufletul o himeră, cuvântul de argint?Singurul dar al nostru  atotcuprinzător,tristeţi şi-avânt, iubire, bucurie,singurul fapt uman în tot ce-avem sălbatic!Tu care îl numeşti de-argint nu ai credinţaîn viitorul dezlegând tăcerea, în tot ce-ar însemna cuvânt de tainăNeînţelept eşti, mersul nainte nu te-ncântă-cu ce nu ştii-tăcerea de aur-te hrăneşti.Eşti bolnav-căci tăcerea-i neştiutoarea-i boală,iar Cuvântul cel cald şi-atrăgător-sănătate,Tăcerea –i umbră, noapte; Cuvântul-plină zi.Cuvântul adevăr e, viaţă-nemurire.Să cuvântăm întruna, tăcerea nu-i a noastrăde vreme ce ni-e chipul după al Vorbei chip.Să cuvântăm întruna, căci gândul sfânt din noi evorbirea cea de abur a sufletului mut.

15 ianuarie 1892
Trad. Elena Lazăr
16. Yannis Ritos – Simfonie de primăvară - Apr 29, 2017 10:59:00 AM



IVoi părăsipiscul alb acoperit cu zăpadăce încălzea cu un surâs recenemărginita mea singurătate.Îmi voi scutura de pe umericenușa aurie a aștrilor,așa cum vrăbiileîși scutură zăpadade pe aripi.Așa modest, omenos, întregașa preabucuros și neprihănitvoi trecepe sub acaciile înfloriteale mângâierilor taleși voi bateîn geamul prealuminos al primăverii.Voi fi băiatul cel buncare le zâmbește lucrurilorși sie însușifără șovăire sau neîncredere.Ca și cum nu aș cunoaștechipurile palideale amurgurilor de iarnă,lămpile din casele pustiiși trecătorii singuraticipe sub lumina luniiîn august.Un copil.


IIÎmi închisesem ochiipentru a scruta lumina.Orb.Arsesem flacărapentru a respira.Nopțileascultam foșnetul tăceriiiar răsuflarea zâmbetuluinu cunoștea pocăința.Să îmi curgă lacrimipe mâinile-mi diafanecuprins de o bucurie diafanăce nu cunoaște dorința.Nu dezmierdări. Nu vise.Mai departe.Acolo unde visul se năruieși pieirea își află pierzania.Și ai venit tu.


IIIPrivește iubitocum te privescmâinile mele îndurerate.Ca doi copii orfanicare plângeau searafără pâineși au ațipit tremurândîn zăpadă.Înghețaseră, dar nu cerșeau.Țineauo floare tăcutăși se jucau gingaș și stângacipe drumurile desfundate.Iubitoprivește cum șovăiemâinile mele întunecate.Cum se poate deschideaceastă poartă a luminiipentru mine care nu am cunoscutnici umbra unei sclipiri?Sfios stau afară în frigși privesc ferestrele mari,trandafirii luminațiși cristaleleși îmi tot spun să pornesc la drumînspre noaptea știutăși tot stauîn fața ușii tale.Nu mă chema încă.Hai să prelungimaceste ceasuri tulburi,preaplineîn care două lumise întâlnescîn care două glasuri graveplutescpe o coardă de argintși un strop de rouătresaltă și se leagănăîn floarea nopții.Aici va sta,acolo va cădea.Iubitoce se pregătește pentru noisub privirile zeilorîn spatele acestei revărsări de lumină?VBătaia clopotelor luminiine întâmpinăpe țărmul auriu al mării.Aurora trece pe nisipabia umezindu-și tălpile goaleîn undele de aur.O tânără fatăa deschis fereastrași i-a zâmbit mării.Și-a închis ochii în fața luminiipentru a scruta în străfunduristrălucirea surdăa zâmbetului ei.Ascultă toacabisericilor de la țară.Vine de foarte departede la foarte mare adâncime.De pe buzele copiilor,din neștiința rândunelelor,din curțile albe, duminica,din caprifoiul și hulubăriilecaselor sărăcăcioase.Ascultă toacabisericilor în primăvară.Sunt bisericilece nu au cunoscut răstignireași învierea.Au cunoscut doar icoaneleBăiatului de doisprezece anicu o mamă gingașăcare îl aștepta seara în prag,și cu un tată pașnic care răspândea mireasma de ogorși purta în ochi soliaviitoarei Maria Magdalena.Hristoase al meuce ar fi fost drumul tăufără smirnă și fără nardpe picioarele tale prăfuite?Departe, departepriveaicerulcu un surâs de azurîn timp ce mirul spicelorși pașii femeilorrâdeauîn fața ferestrei tale.Iubito,culegând mușețelși privind mareavom spune iarășirugăciunea noastră din copilărielaolaltă cu păsările și cu frunzele.Și de departe, din străfunduri toacabisericilor copilărieiva cânta cânteculgingașului Nazaretpeste câmpiile înverzite.


VI Iubitoviața și bătaia aripilor melețin doar o clipă.Nu vezipe pielea meastrălucirea primei deschideri?Nu auziîn fibrele melemii și mii de aripi ale unor mici ciocârliipe care de-abia le-a atinsprima razăa zorilor?Cât sunt de tânăr.Cât sunt de tânărla adăpostul pleoapelor tale.Mușchiul de pământde pe bătrânele izvoarece își adună lacrimile de argintîn oglinzile albastre ale ceruluidoarme îndărătul ochilor meicare te privesc.Nici o ruptură.Amintirea despărțirilornu îmi zbârcește mâinilepe care zorii le-au prins în căușul mîinilor tale.Pe buzele tale gustverdeața de la țarăși legendele mării.Căldura trupului tăumă îmbracă în veșmântul soarelui.Pecetluiește răsărituldin ferești.Cugetările și stihurilese prelungesc în noapteiar din patul nostru noide-abia le auzim glasurileca niște sporovăieli de bețivicare îi vorbesc propriei umbreși lunii nevolnice.Lumina din părul tău de prințesăacoperă umerii nopții.Aștrii se cufundăîn adâncurile ochilor tăiși noi înflorimîncrezători și frumoșiasemenea creaturilorîn prima zi a Domnuluicând nu întrebaseră și nu se minunau de nimic.

VIIIMi-am azvârlitarmurape coridorul tău luminos.Eram gol când am bătutla ușa iatacului tău.Scăldându-mă în strălucireaașteptăriiunei vieți deplinede pe trupul meu se scurgeaupicăturile soarelui.Și atunci când patul s-a deschisînspre cerul inundat de luminămi-am depus la picioarele taleultima-mi mască.Astfelun zeu a abandonatîmpovărătoarea lui putereși elogiile lingușitorilor.Înveșmântatîn aripile albe ale neprihăniriia venit să își încolăcească gâtulîn jurul coapselor trandafiriiale Ledei.Acolo și-a recunoscut dumnezeireași a scris cu cioculpe carnepoemul Elenei.Iubitotot sufletul îmi tremură,frunziș al recunoștinței.Mă rog în genunchi.Doamne al meu, Doamne al meudragostea mea dispăruseca să mă bucur și să pricepmăreția ta.

IXMurmurul seriiși sclipirile iasomiilorașteaptă un răspunsîn fața pragului nostru.Ce vor de la noi?Ce ne aduc?Trupul tău goltrupul tău golgol-goluțîmplântat în inima nopțiirăsărit de aur– lumina întrupată.Golînfășurat în trupul tăufără de flori, glas și cântec.Nici o altă luminăsă nu umbrească luminace răsare din carnea ta.Dragosteamai maredecât tăcereaîl unește pe Dumnezeu cu omulși umple nemărginita prăpastiecu aripi și flori.Închid ochii.Trăiesc și iubesc.O coardă muzicalăîntinsă pe trupul tăuveghează și răspundevigorii ceruluiși pământului.Un geamăt de fericirese înalță din măruntaiele pământuluidin peșterile păduriistrăbate timpulși spațiulîn noaptea înmărmurită.Înlăuntrul său se zvârcoleșteîntreaga viață și întreaga moarte.Mijește de ziuă,Liniște.Oboseala zeilor.Cine este?O rază batecu degetul ei micîn geamul închis.Nu vorbi.Două trupuri goalestrălucesc prin brumă –două berzeneclintitepe acoperișul lumiimai presus de solemnitateacâmpiilor în floare de dimineață.

XIubire, iubirenu mi-ai adusnici o firimitură de lumină ca să pot cina.Nemâncat, gol și fără lacrimicolindam prin munțiși îmi aținteam ochii neînduplecațiînspre cercăutându-mi răsplatatăcerii și a cântecului.Gingașele amurguri,culmile domoale ale munțilorși serile strălucitoare de varămă întrebau unde ești, iubire.Și eu nu aveam ce să răspundși plecam în tăcereazvârlindu-mă la pământca să îmi ascund umilința.Zorii pământiiîși rezemau pe pervazul meubărbia lor străvezie,își pironeau ochii lor mari și albaștripe fruntea mea latăși mă priveau cu amărăciune,cerându-mi să mă dezvinovățesc.Ce să răspund, iubire?Și treceam pragulîmi scuturam părul negru corb în luminăși le cântam în lung și în lat vânturilorcântecul „nesupusului”.Încăpățânat, palid și trufașpriveam lumea și strigam:” Nu am nimic,toate sunt ale mele”.Și totuși un glas de copilplângea stăruitor înlăuntrul meufiindcă nu veniseși, iubire.În nopțile de primăvarăcând polenul aștrilorși al florilorveghea pe pielea meao sclipire îndureratăse târa prin sufletul meu nemărginitfiindcă întârziai să vii, iubire.De aceea chiar și cele mai strălucitoare stihuri ale meleaveau ascuns în inima lorzvâcnetul unui suspinfiindcă lipseai din inima mea, iubire.Când rătăceamîn singurătatea toamneiprin pădurile golașecăutând cu degetele strânsesoarele care se ridica palidpe deasupra lacurilor înghețate,pe tine te căutam, iubire.Și atunci când îmi întorceamochii de la pământși ciuruiam cu priviri de foczidurile nopțiiera pentru că nu voiam să plângpentru că nu te gândeai la mine, iubire.Căutându-l pe Dumnezeute căutam pe tine.Așteptându-te pe tinemi-am umplut grădinilecu crini albica să-ți afunzi în ei pulpeleîn serile argintiiîn care luna îți stropește cu rouăchipul tău preaslăvit din fildeș.Pentru tine, iubire, am pregătit totulși dacă am învățat să cânt atât de dulcea fost pentru că în chiar glasul meucăutam să găsesc urmele pașilor tăicăutam să sărutfie și numai praful umbrei tale,iubire.

  XI Eu care am dormit(atâția ani)fără foc, fără opaițeu care îmi îmbrățișam doarumbra mea tăcutămi-am dezvelit buzeleca să preaslăveascăvenirea ta.Atât de sărac eram, iubire,atât de săracîncât nu aveam în palmă nici o mângâiereca să îmi cumpăr ceasurileîn care nu aveam obolul unui sărutca să-l dau căpitanului umbrelorsă mă treacă pe celălalt mal.Toată viața mi-am risipit-osăpând în pustieși așteptând fără să o cunoscsămânța privirilor tale.Călitde amărăciuneși de veghem-am învrednicit de sosirea ta.Îți mulțumesc.Îți mulțumesc.M-am născut ca să apucsă dau binețe pe marginea drumuluisoarelui din ochii tăi.Dacă nu ai fi venit, iubire,ce i-aș fi răspuns lui Dumnezeucând într-o noaptededesubtul torțelor aștrilorm-ar fi întrebatcum am arat pământul,cum am folositsemințele florilorpe care mi le-a încredințat?Lasă-mă să plângpe genunchii tăiîn mijlocul binefăcătoarelor tale mângâieri.

XIIPlăsmuind flori netrebuincioaseam uitat să trăiesc.Dincolode gratiile cărțiloram întemnițat chipuriletrandafirii ale zilelor.Degetelesăruturilor neîngăduitese înfiorau moartepe găurile flautelor.Cine a ghicitmoartea trandafirilorși lacrimile miresmelorîn sunetele neîntinateși pe fruntea înălțată cu trufie?Lumina galbenăa lămpiiîmi înlăcrima mansardaîn vreme ce glasurile câmpurilorși ale păsărilorse revărsau în noaptea nesfârșităde iulie.Afarămarea și cerul.Înăuntrulfigura anchilozatămâinile goale.O umbră violetumplea de praf oglinzileși buzele.Pe când mâna ta strălucitoarestrăbătea noapteape ceasul stricat din colțlimbile zorilor răspândeau o lumină fosforescentăși cucul mortvestea primăvara.(Doamne, cum au tresăltatdraperiile neclintite.)Zilele mele cele moartenu muriseră.Te așteptau tăcuteîn spatele ușii închiseasemenea unor fetece nu cunosc dragostea.Cum vei plăti acumo moarte îngropatăsub dezmierdările tale?Un copil care s-a culcatdupă douăzeci și opt de primăverica să se trezească în mâinile tale?

XIIICeasuri trandafiriitoamne trandafirii.Vremea surâde, surâde,curge ca un râu de sănătateprintre oleandri.Afară amiaza auriearde în vinelegreierilor.Auzim glasurile copiilorcare se scaldă în soareși în mare.Știm cârciumile de la țarăascunse în pădureceva mai sus de țărm.Pe geamurile lor spălaterâd reflexeverzi-albăstrui.Lumina răcoroasăîși mijește ochiila adăpostul arborilor.De-ar muri săraciila poarta veșniciei,bătând în ea fără să fie auziți,închizându-și ochiipe verdeața trecătoarece chezășuiește veșnicia.Suntem încredințațiîn fiorii noștri de pământeni,gustăm din veșnicie.Nu e nici teamă, nici invidie.Hotărâți, blânzi și bunimângâiemîn bucuria noastrătoate făpturile lumii.Îți strâng mâna.Ce îmi lipseșteca să urăsc viața?Bărcile albe ancorate,umbrele pescărușilorse profileazăpe nisipul udși pe carnea ta.Nici o sirenă nu șuieră.Nimeni nu se strămută.După-amiază călduroasă, aurie.Popas al Nemărginirii– inima noastră.

XIVNe întindem mâinileîn soareși cântăm.Lumina ciripeșteîn vinele ierbiiși ale stâncii.Strigătele viețiiau încordat crengile,arcuri ale puterii.Scoarța copacilorverde și lucioasăstrălucește– rochie dungată ce plesneștepe pieptul necopt al unei țărănci.Cum ne iubimtrupurile noastre făcute pentru dragoste.Nu ne chemați să plecăm.Închiși în trupul nostrune aflăm pretutindeni.Fiecare pasărece se cufundă în albastrufiecare buruianăce încolțește la marginea drumuluine aduce vestea Domnului.Oameniitrec pe lângă noifrumoși, iubițiînveșmântațiîn visul nostru, în tinerețeași în dragostea noastră.Iubimcerul și pământuloamenii și animalelereptilele și insectele.Și noi suntemtoate laolaltăcerul și pământul.Trupul nostru mândrude frumusețea bucuriei.Mâna noastră atotputernicăde elamnul dragostei.În palma dragosteiîncape universul.

XVA meritat să existămca să ne întâlnim.Sărutul nostru a pecetluittăcerea veșnică.Nu mai rămâne golnici măcar un colț trandafiriual celulelor noastre.Nimic altceva.Nimic altceva.să plece umbrele și luminilede pe fruntea ta fragedă.Aruncă în foccununile uscate de laurce zbârcesc strălucireaiatacului dragostei noastre.Ce va adăuga o diademăla diademapărului nostru dezmierdat de sărutări?Se înnoptează.O fulgurare albă pluteștedeasupra pădurii umbroase– un șirag de porumbei– mângâierile noastre viitoare.Iartă-mă, iubire,că-n seara asta cântceasurile argintiiîn care ar trebui să-mi înalț mâinileînspre stelele părului tău.Le arunc o firimiturăprivighetorilor rănitecare odinioară îmi hrăniseră ranacu lumină.

   XVI Bucurie, bucurie.Nu ne pasăce urme va lăsa sărutul nostruîn timp și în cântec.Am atinsmarele fără de scopcare nu-și caută scopul.Dumnezeuse împlinește pe sineîn sărutul nostru.Îndeplinim mândriporunca nemărginirii.O mică fereastrăvede lumea.O vrăbiuță spunecerul.Taci.Pe unduirile buzelor noastresălășluiește absolutul.Tăcem și ascultămîn albastrul seriirăsuflarea mării,asemenea pieptului unei fete fericitecare nu-și poate cuprindefericirea.A căzut o stea.Ai văzut?Tăcere.Închide ochii.

XVIIÎnveșmântat în strălucireamângâierilor tale,străbat cutezătorpădurea nopții.Nimeni nu poatepângărimarginile patului nostru.Furtunile n-au decât să vinăsă spargă oglinzile din grădini.Zăpada-mi poate bloca ușa.Noaptean-are decât să acopere cu palma-iultima lucarnă.Eu voi arăta ploiiacest trandafir primăvăraticpe care mi l-au lăsat pe mâini dezmierdările taleși voi surâde veselîn singurătatea mea.Ce osândă va putea ștergeprealuminoasele urmeale ochilor tăi?

XVIIIÎmi închid pleoapeleîn noaptea tihnităși aud ciripind miriade de aștriacolo unde degetele tale s-au prelinspe trupul meu.Suntcerul înstelatal verii.Grație iubirii taleam devenit atât de profundși de frumos, atât de mareîncât nu mă mai poțiîmbrățișa.Iubito,haide să împărțimdarurile pe care mi le-ai adus.Iată pădurea se încovoaiesub greutatea florilor și a frunzelor ei.

XIXSeara se apleacă.Un mănunchi de trandafiriîn părul tău.Gingaș, gingaș.Se apleacă.Privesc oreleluminoasece se topesc în adâncimilechipului tău.O rândunicăglăsuieșteîn amurg.Doi oameni.Umbra lor pe drum.Nu băgăm de seamă.O mică strălucirecaută să se facă ascultată.Nu suntem aici.În afara mâinilor noastrenu mai există nimic.Nimic.Polenul sărutului nostruse pregăteștecu sclipirile lucrurilor.Ce frumos se înfioară,se adună elepe trupul tău.Prin ochii tăiiubito,privesc lumea.Și seara,slujitoarea iubirii,sporește miresmele din părul tăustropește cu trandafiri patul nostru.Noaptea desăvârșește nemărginireapentru a înflori în sângele nostru.O stea căzătoare ne va ștergecrisparea.Cât de nouă este umbraîn noua noastră atingere.Nu mai știu să cânt.Îți aparțin.Viața îți aparține.

XX… Seara de varăa intrat pe fereastrăîn camera albăa casei mele părintești.Întinspe patul copilăriei melecu pleoapele pe jumătate închiseascultam stelele și greieriice fredonau pe câmpuri.La lumina lămpii inimoasemama înflorao ancoră din mătase albastrăpe șorțul meu de in.Mâinile ei gingașe se perindaupeste focul luminos– păsări albepe lacul tihnit al inimii mele.Ancora înfloratăținea zdravăn legateîn micul port al insulei noastrebărcuțele molcomeși visurile mele.Moartea nu a atinsverdeața grădinii noastreși de la balconul nostru înfloritnu a fluturat niciodatăbatista despărțiriiînspre marea nemărginită.Necunoscutul dormeaseninla umbra mamei.Iar eucare nu știam nimicîl vedeam pe bunul Dumnezeuzâmbindu-midindărătul ferestrei deschiseprintre tufele aurii de stele.O mireasmă de ierburi crude și de iasomiese legăna în aerul blajin.Și un picior sprintenca pasul radios al Îngeruluine cutreiera casa.Era pasul tău, iubire,ce căuta de atâția anisă mă întâlneascăîn lumina lunii de vară.Și eu vegheamascultându-ți pasulce umplea de cântecinima lumiiși inima mea.În seara asta simt din nouîn afara casei noastreumbra ocrotitoare a Îngerului.Iubire, tu mi-ai adus înapoipăsărelele albe ale mameiși această ancoră ce leagăîn portul tăcutbărcile rănite.Toată frumusețea mea se adunăca să împodobească părul tău.Și toate lucrurile dulci și gingașecare erau ale mele, dar deveniseră parcă străineși mă uitaserăse întorc înapoi în mâinile taleca să se încălzeascăsă se trezească iar la viațăși să te sărute.

XXIPărul tăuînmiresmează noaptea.Pe pleoapa luniis-a uscatlacrima îndoielii.Împliniți,sincerifără să cerem,fără să așteptămatingem străfundurilelumii.În vinele diafaneale florilorascultămpulsația trandafirie a timpuluice se înrudește cu sângele nostru.Ascultăm inima insectelorși a frunzelorpalpitând alături de inima noastră.Toate au venitsă-și încredințeze tainaîn mâinile noastre.Cum vom purtape umerii noștri dezmierdați de săruturiîntreaga fire?Veacurile au pregătit îndelungclipa aceastapentru ca veșnicia să se bucurepe deplin de chipul ei luminosîn oglinda sărutului nostru.A sosit plinirea.Nu mai rămâne nimic altceva.Acoperă-mă.Mă tem, iubito.Cum poate pământulsă țină în mâinile luiatâta fericire?O piatră va crăpageamul tăcerii.Și suferința își va sprijinifruntea ei palidăîn palma gânditoare.Sfârșește trandafiriiînainte de a se ivi crăpătura,înainte ca din ranăsă țâșnească iarășicântecul nesecat.

XXIIÎn seara asta noaptea s-a opritla dragostea noastră.Te infiori iubitoînveșmântatăîn răcoarea argintie a lunii.Tăcerea plutește prin aer.Teama stăruiepe vârfurile ochilorși ale degetelor noastre.Pasăre înfricoșatăîncă necoaptăsărutarea noastrăîntreabă:Dragoste, de ce ai venit?Dacă pleci, dragoste?Noi te-am înveșmântatcu tot soarelecu toată inima noastrăși când te vei rătăcila întorsătura drumuluiodată cu tine se vor rătăci– pulbere albă sub pasul tăustelele, păsările și florile.Ție ți-am dat totul.Nu am ținut nimic pentru noi.Vom rămâne singuricu mâinile întinse– o invocație încremenităcare să te chemeși să audă propriul ei strigăt.Gustul cerului se leagănăși bucuria noastră este atât de amarăca și cum ar fi plecat și noi am chema-o.Aplecațiîn barca înflorităne umezim degeteleîn marea frământatăsimțind până în străfundfiorul veșniciei timpului.Lumina se iveștedin unduirile auriiale mării tenebrelor.Drumul haosuluisclipește întinsși barca brăzdeazăspuma cea fără întoarcere.Mă las în voiaritmului tainic.Nu mă trezi.Încrezător,fără vreo putereîn puterea sângeluivoi dormiîn vreme ce trandafirii mâinilor talevor veghea pe umerii mei.În somn voi auziplescăitul velelorși răsuflarea vânturilor.În fațăun zeu tăcutva vâsli domolși în părul tău vor scânteiațăndările diamantelorpicăturile incoloreale luniiși ale apei.Nu mă trezi.De ce să ne împotrivim?Ce am câștigatatât amar de ani cât am mers neîmblânzițiîmpotriva valului?A rămas doar trudaiubita trudăfiindcă altceva nu am avut de iubit.De-am adormila prora înflorităfără să visăm.Valul cunoaștemai profund decât cunoașterea noastrăscopul nostru ce vâsleșteîn același fără de sfârșit scop al Lui.






Traducere: Tudor Dinu

(Din vol. YIANNIS   RITSOS, SIMFONIE DE PRIMĂVARĂ, Editura Omonia, 2009)Yiannis Ritsos – Simfonie de primăvară




17. Miguel Hernandez - Dacă şi sângele - Mar 28, 2017 7:09:00 PM

Dacă şi sângele şi-ar pierde din culoare,
şi-ar cărunţi ca părul, sub timp şi sub durere,
sângele meu cel roşu ar curge sub artere
mai alb decât se-aşează pe câmp prima ninsoare.

Căci de când sunt pe lume, fără de-ncetare
mă lupt să-nfrâng în oameni fiara ce-n tăcere
mă sfâşie şi-s singur şi fără de putere
când simt în mine gerul, cum simte orişicare.

De timpul şi durerea ce ne apasă-n viaţă
ar fi precum argintul, de-ar fi să se întâmple,
să lase-n suflet brazdă şi-n suflet să se vadă,

inima mea, de-atâtea câte-a-ndurat, zăpadă
numai zăpadă rece ar tot purta la tâmple
şi brazde-adânci şi grele, grele şi adânci pe faţă.



(Valori eterne ale poeziei hispane, traduceri de Darie Novăceanu, Minerva, BPT, 1991)


18. Rainer Maria Rilke - Între stele, ce departe; şi totuşi, cu cât mai departe - Jan 11, 2017 3:41:00 PM



Între stele, ce departe; şi totuşi, cu cât mai departe,ceea ce înveţi în lumea aceasta.Unul, bunăoară, un copil...şi un altul, un al doilea,o, cât de necuprins de departe.Destinul, el ne măsoară poate cu măsura de-o şchioapă a existenţeicare ne apare străină.Gândeşte-te, o şchioapă numai de la fată la bărbatcând se fereşte şi i se pare.
Totul este departe şi nicăieri nu se închide cercul.Uite, în strachina, pe masa pregătită cu voie bună,ciudata faţă a peştelui.

Peştii sunt muţi...se credea odată. Cine ştie?Dar nu este la urmă un loc unde să se vorbească fără ca ei să fie acolo, limba peştilor? 

Din vol. Rainer Maria Rilke în versiunea inedită a lui Dinu Pillat Exerciţii de supravieţuire, Editura Litera, 1993

19. Rainer Maria Rilke - Dumnezeu vorbeşte fiecăruia - Jan 8, 2017 9:52:00 PM





Dumnezeu vorbeşte fiecăruia numai înainte de a-l face,
atunci se duce cu el tăcând afară din noapte.
Dar cuvintele, înainte ca fiecare să înceapă,
aceste noroase cuvinte, sunt:

Trimis afară de simţurile tale,
du-te până la marginea dorului tău;
dă-Mi vestmânt.

În dosul lucrurilor să creşti ca un foc,
ca umbrele lor, întinse,
să Mă acopere mereu întreg.

Lasă să ţi se întâmple orice: frumuseţe şi spaimă.
Trebuie numai să mergi: nici un sentiment nu este cel mai depărtat.
Nu te lăsa despărţit de Mine.
Aproape este ţara
pe care ei o numesc viaţa.

Ai s-o recunoşti
după gravitatea ei.

Dă-Mi mâna.


Din vol. Rainer Maria Rilke în versiunea inedită a lui Dinu Pillat Exerciţii de supravieţuire, Editura Litera, 1993

20. Rainer Maria Rilke - Muzică: respiraţie a statuilor, poate... - Jan 8, 2017 9:51:00 PM




Muzică: respiraţie a statuilor, poate;linişte a imaginilor. Tu limbă, undesfârşesc limbile, tu timp,care stai perpendicular pe drumul inimilor pieritoare.
Sentimente pentru cine? O, tu, prefacerea sentimentelor în ce?: în peisagiu auditiv.Tu, străino: muzică. Tu, careeşti crescută peste universul inimii noastre.Ceea ce este cel mai lăuntric, ceea ce, depăşindu-ne,năvăleşte afară, sfântă despărţirecând lăuntricul ne stă împrejurca depărtarea cea mai deprinsă, ca o altăfaţă a aerului.curată,uriaşă,care nu mai poate fi locuită.
Din vol. Rainer Maria Rilke în versiunea inedită a lui Dinu Pillat Exerciţii de supravieţuire, Editura Litera, 1993


21. Klitos Kirou - Epoca peşterilor - Dec 3, 2016 6:43:00 PM


Prin surprindere constaţi că ai rămas singurNumeri pe prietenii tăi şi pe cei morţiCâţi s-au retras în casele lorAlţi perduţi în învălmăşeala zilnicăPrinşi în menghină îşi înalţă mâinle şi simţi dejaNevoia să te refugiezi din nou în poeziePe care ai renegat-o cu ani în urmă să te cutremureIarăşi emoţionantele cuvinteÎn sângele tău înainte de a deveni jocal combinărilor  acum când eştiîn afară şi dincolo de patimi acum când oraşeleDevin din ce în ce mai neumaneFiare sălbatice umblă pe drumuri vântulAlergi corupt fugărit spre casăAcolo-nchizi uşi, ferestre, îţi închizi Urechile şi gura, porţi blană de oaieŞi te-mbraci noaptea-ntreagă în jocul memoriei.
Trad. Andreas Rados
22. Giorgios Seferis – Nu i-am cunoscut - Sep 18, 2016 8:30:00 PM

Nu i-am cunoscut;
era doar speranţa-n adâncul nostru
care spunea că-i ştiam din copilărie.
I-am văzut de vreo două-trei ori, apoi luară corăbiile;
transporturi de cărbune, transporturi de cereale,
şi prietenii noştri pierduţi după cocoaşa oceanului pe totdeauna.
Zorii ne găsesc lângă lampa obosită
desenând stângaci şi îndârjit pe hârtie
nave, sirene sau cochilii:
seara descindem la fluviu
fiindcă ne arată drumul spre mare
şi noaptea ne-o petrecem în hrube cu miros de catran.
Prietenii noştri au plecat,
poate nu i-am văzut niciodată;
sau poate i-am văzut când încă somnul
ne purta foarte-aproape de valul ce respiră,
poate-i căutăm fiindcă noi căutăm
cealaltă viaţă
dincolo de statui.


Trad. A E. Baconsky


23. Giorgios Seferis – Psihologie - Sep 18, 2016 8:24:00 PM

Domnul acesta
îşi face în fiecare dimineaţă baia
în apele Mării Moarte,
pe urmă îmbracă un surâs amar
pentru clienţi şi afaceri.


Trad. A E. Baconsky


24. Giorgios Seferis – Regret - Sep 18, 2016 8:23:00 PM

Regret că am lăsat să-mi treacă printre degete
Un fluviu larg
Şi n-am băut nicio picătură.
Acuma în piatră mă scufund.
Un mic pin ivit din pământul roşu
mi-i singura tovărăşie.
Tot ce-am iubit a pierit cu casele
Care erau noi astă-vară
Şi s-au prăbuşit sub vântul toamnei.


Trad. A E. Baconsky


25. Giorgios Seferis – Aici se termină - Sep 18, 2016 8:12:00 PM

Aici se termină lucrările mării, lucrările iubirii.
Cei ce-ntr-o zi vor trăi pe aici
unde noi ne terminăm,
de s-o-ntâmpla că-n amintirea lor să se facă
negru sângele
şi să se reverse,
să nu ne dea uitării, suflete fragile
printre asfodele,
să întoarcă spre Ereb căutăturile victimelor:
Noi care nimic n-am avut îi vom învăţa
liniştea.


Trad. A E. Baconsky