Blogs Home » Litere » Literatura » ARHIVE LITERARE

ARHIVE LITERARE

Creații literare originale. Poezii, proză, conică literare, cărți apărute, semnale evenimente literare, portrete literare, reviste

Articole Blog

01. Copii luminoși la sfârșit de lume - Aug 10, 2020 10:09:00 AM

 

Întinşi, umăr lângă umăr, pe întuneric,

                la fel ca la începutul lumilor...

 

                Ne îmbrăţişăm pe întuneric,

                               la fel ca la sfârşitul lumilor...

 

                ...copii luminoşi se vor naşte,

                jucăuşi, vor trage  de firul nopţii,

                vor destrăma pătura uitată din primul, din al doilea,

                din al treilea mondial;

 

                ne vom trezi în plină lumină,

 

                ca la sfârşitul lumilor, ca la începutul lumilor...

 

 

 

 

 C Stancu

 


02. Dumitru Hurubă și literatura... Un dialog sincer despre viață - Aug 10, 2020 10:02:00 AM

 DIALOG ÎN LABIRINT

Constantin Stancu întreabă - Dumitru Hurubă răspunde...


Întrebările:

1.               De-a lungul vieţii, ce aţi considerat că vă lipseşte cel mai mult ?

R. Inspiraţia, inventivitatea şi spontaneitatea, trei elemente pe care le-am iubit şi care, aşa cum se întâmplă în mari investiţii… sentimentale, m-au trădat cu nonşalanţă. Iar aceasta nu doar pentru că, fiecare dintre acestea a a însemnat suportarea de frământări, renunţări, reveniri, căderi sufleteşti, şi etc. din această categorie, finalizate, nu o dată, cu ore lungi de insomnii…

2.               Ce aţi învăţat de la adversarii sau duşmanii dumneavoastră ?

R. Să perseverez, atunci când am ajuns să conştientizez că produsul minţii mele mă reprezenta ca individualitate, dar avea şi valoare reală, comparabilă nu cu nimicnicia intelectuală a adversarilor sau duşmanilor – ca să te citez – ci valori recunoscute. Mai ales literare… N-a fost şi nu este uşor, dar o victorie, din acest punct de vedere, mi-a adus, de fiecare dată, satisfacţii mari – fără să-mi pierd realismul şi bunul simţ…

3.               O întrebare clasică: ce înseamnă dragostea pentru dumneavoastră, la modul practic, de zi cu zi ?

R. Totul, nu doar pentru a mă conforma zicerii Apostolului Pavel cum că, „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!” Nu. Simt, cel puţin la această vârstă, că neinvestind dragoste în tot ce fac, realizările vor purta cu ele o nuanţă de neîmplinire, de vulnerabilitate chiar; în asemenea cazuri, pierderile sunt irecuperabile, aceasta, printre altele, şi pentru că nu mai prea am timp…

4.               Care sunt cărţile pe care le preferaţi şi de ce le preferaţi pe acestea şi nu altele ?

R. Aş vorbi mai degrabă despre autori, despre cei care, prin cărţile lor, egal-valoaroase, nu mi-au trădat aşteptările, regăsindu-i, de fiecare dată, ca individualităţi artistice şi personalităţi puternice, la fiecare lectură. Deşi, aşezând alături câteva nume, pot părea nehotărât. În realitate, este vorba despre valoare… Jerome K. Jerome, Rabindranath Tagore, Tudor Muşatescu, Mark Twain, Ernest Hemingway, Sigmund Freud, din când în când Aurora şi Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu...

5.              Care este locul în care vă simţiţi cel mai bine ?

R. Ciudat: cel mai bine şi cel mai… incomod, ca să nu spun speriat, atunci când mă aflu în faţa unei coli albe de hârtie şi, mai nou, în faţa paginii albe de calculator.

6.              Ce înseamnă pentru dumneata gândul acesta: 

acum ?

R. Acum? E clipa de viaţă care trebuie exploatată la maximum, pentru ca, atât cât va fi posibil, să ne-o amintim cu linişte şi ca pe o împlinire. La o anumită vârstă acum-ul nu mai este ceva abstract, lipsit chiar de importanţă sau ceva care poate reveni, fie şi sub o altă formă, ci acel ceva dincolo de care, într-o ordine normal-cronologică, se poate afla neîntoarcerea. Fără să fiu sau să gândesc fatalist, sau… apocaliptic.  

*Foto: Dumitru Hurubă

DUMITRU HURUBĂ

- membru al Uniunii Scriitorilor din România -

-legitimaţia nr.1042-

 

Data naşterii: 26 octombrie 1944 (reală); 22 noiembrie (oficială).

Localitatea: Comuna Subcetate-Mureş, sat Călnaci, judeţul Harghita.

Domiciliul: Simeria, Aleea Primăverii nr.7, judeţul Hunedoara.

Telefon: 0254-261735; 0751-289844

Debut în presă: mai, 1967, în ziarul “Steaua Roşie” din Tg.-Mureş.

Debut în presa literară: iunie, 1977, în revista Vatra din Tg.-

Mureş.

Colaborări de-a lungul anilor la revistele: Vatra (Tg.-Mureş), România literară şi Luceafărul (Bucureşti), Orizont şi Orient latin (Timişoara), Transilvania (Sibiu), Ateneu (Bacău), Tribuna (Cluj), Al cincilea anotimp (Oradea), Ardealul literar, Semne-Emia şi Arhipelag (Deva), Provinicia Corvina (Hunedoara), Oglinda literară (Focşani), Banat (Lugoj), Observatorul (Toronto – Canada), Asymetria (Franţa; red.-şef.Dan Culcer), Agero (Germania), Opinii culturale (Deva) etc.

Colaborări la reviste de umor: Moftul român, Urzica şi Şopârla (Bucureşti); redactor la revista Râsu’lumii (1990-1991, Deva).

Alte colaborări: România literară (Cronica TV – rubrică săptămânală); timp de câţiva ani rubrică permanentă de critică literară la ziarul Cuvântul liber (Deva); ziarul Adevărul Harghitei (Miercurea Ciuc); Mesagerul Transilvan (Cluj).

Colaborări la TVR Cluj, DEVASAT Deva, Radio Deva, Radio Cluj, Radio Timişoara, Radio Bucureşti.

Fondator şi redactor şef al revistei Opinii Culturale (Deva, 1995-1999).

Premii: Locul I pe ţară (Proză scurtă) la Festivalul Naţional “Cântarea României”, ediţia 1984.

Premiul revistei Ateneu (Bacău), (proză), în cadrul Zilelor  “Liviu Rebreanu” – Bistriţa, 1984; preşedintele juriului: Mihai Sin.

Menţiune, la “Gala umorului”, Buşteni, judeţul Prahova (1987), gală organizată de Uniunea Scriitorilor din România.

Locul I la Concursul de creaţie literară satirico-umoristică “Mărul de aur”, Bistriţa, 1988; prşedintele juriului: Valentin Silvestru.

Premiul “Cea mai bună carte de umor a anului” pentru volumul de proză scurtă satirico-umoristică Rezervaţia de zăpăciţi, în cadrul “Festivalului de umor “Ion Cănăvoiu”, Tg.-Jiu, 1995; preşedintele juriului: Artistul poporului, Radu Beligan.

Locul I la Festivalul Internaţional de Satiră şi Umor “Mărul de aur”, Bistriţa, 2009, ediţia a XXV-a, preşedintele juriului: George Corbu, Secţiunea de concurs Creaţie literară – pentru Antologia de umor românesc, Ed. Eubeea, Timişoara, 2008.

Diploma şi Premiul „LUDICA MAJOREM” pentru o Antologie a Umorului Românesc în cadrul Festivalului Naţional de Umor „Liviu Oros”, Ediţia a IX-a, Deva, preşedinte Cornel Udrea.

VOLUME PUBLICATE: Debut’86, volum colectiv de debut la Editura Cartea Românească (Bucureşti, 1986); Rezervaţia de zăpăciţi (proză satirico-umoristică, Editura Corvin, Deva, 1995); Carte de colorat mintea (versuri social-satirico-umoristice, Editura Emia, Colecţia “Scorpion”, Deva, 1998); Bună seara, Domnule Mann…(povestiri, Editura Eubeea, Timişoara, 1998); Un scorpion pe contrasens (schiţe şi povestiri satirico-umoristice, Editura Corvin, Deva, 1999); De vorbă cu… (interviuri, Editura Eubeea, Timişoara, 1999); Insomnii binefăcătoare (critică literară, Editura Corvin, Deva, 2000); Scuzaţi că ne-am cunoscut (schiţe şi povestiri satirico-umoristice, Editura SigNata, Timişoara, 2001); Balamucul, dragostea mea… (roman umoristic, Editura Călăuza, Deva, 2002); Cronici TV din vremea zăpăciţilor de tranziţie, Editura Călăuza, 2004; Crime şi strălucire (microbiografii ale unor personalităţi istorice: Ahasverus, Apostolul Pavel, Maria Stuart…), Editura Călăuza, 2004; Natură vie cu scorpion sentimental (microroman), Editura Emia, 2005, Deva; Acolo şezum şi… râsem (Cronici TV publicate în România literară), Editura Corvin, 2006; Amanţii gaiţelor cu cap de struţ (roman), Editura Eubeea, 2008; Carte de colorat mintea (versuri, ediţie definitivă), Editura Corvin, 2008; Cobaii(roman), Editura Eubeea, 2009; Cititorul de iluzii (cronici şi recenzii literare), Editura Eubeea; Evadaţii din Clexane (roman), Editura Eubeea.

VOLUME COLECTIVE: în: Cine ai fost dumneata, domnule Valentin Silvestru? (Editura Timpul, Reşiţa, 1997); Antologia copilăriei (Editura Emia, Deva, 1998); Antologia “Umorul Reformei, Reforma Umorului” (Editura Hiparion, Cluj-Napoca, 2001); Ţiganiada, noi puncte de vedere (în colab. cu: Doina Bălţat şi Călina Gherga Ciochină), Editura Eubeea, 2008; Antologie de umor românesc, (în colab. cu Doina Bălţat), Editura Eubeea, 2008. antologii publicate pe plan judeţean (proză, teatru şi versuri);

VOLUME ÎN PREGĂTIRE (gata pentru tipar): Aspirine cu arsenic (pamflete), Păcătoşenii (versuri); Ca-n codru… (teatru scurt);  Întoarcerea strict interzisă (roman), titlu provizoriu.

REFERINŢE CRITICE: România literară (Bucureşti), Vatra (Tg.-Mureş), Orient latin (Timişoara), Tribuna (Cluj-Napoca), Ardealul literar (Deva) Orient latin (Timişoara) Arhipelag (Deva), Provincia corvina (Hunedoara), Transilvania (Sibiu), Agero(Germania).

 

 

 



03. Eugen Evu: TRESĂRIREA FOCULUI... “Unii sunt bătrâni de la naştere, alţii poeţi…“ - Aug 10, 2020 9:57:00 AM

 

Tresărirea focului în cuvinte

 

Există un moment al tăcerii, un moment de care nu se mai poate trece, un moment etalon, care stabileşte valori, precizează timpii, clarifică vremurile, declanşează adevărul. Eugen Evu a pus capul său pe tavă cu această carte: Tresărirea focului, Editura “SIGNATA “, Timişoara, 2002, editor regretatul  Ioan I.. Iancu, om al scrisului şi pentru scriitori.

Cartea a apărut în mod simbolic la “Învierea Domnului Nostru Isus Hristos“, a fost un fel de complicitate între autor, editor, cititor, minori şi mediocrii. A participat şi îngerul cel de toate zilele, cel care îl însoţeşte pe autor la marile deziluzii ale vieţii şi sărbătorile secrete al sufletului .

Paradoxal, cartea este una optimistă, optimismul vine din renunţarea la compromisuri, din privirea peste limite şi din statornicia în cuvânt. Eugen Evu are curajul de a nu se  trăda, are curajul de a spune “ da “ acolo unde alţii spun “poate “ şi de a rămâne lucid în lucrurile care i-au marcat viaţa, opera şi tristeţea.

Cartea este în sine - de toate, nu păstrează regulile stricte ale esteticii de laborator,  dar este, mai ales, romanul- poezie, eseu şi filozofie pentru o  operă capitală a scriitorului – VIAŢA SA, aşa cum   i-a fost scrisă prima dată în carne, cu durere şi cu lacrimi şi cu eliberarea în culoarea florii de „lilion”.

Este viaţa trăită la cea mai intensă culoare, culoarea focului purificator, focul care ne redă un timp curat, un timp al capătului de destin, pentru că dincolo nu mai poate exista nimic, poate doar eroarea.

Lumea este aşa cum o acceptăm noi, dar lumea se află în control divin, acesta este mesajul cărţii, iar artistul nu mai are scăpare, este prins, este captat şi este cel care se bucură de lumina focului etern ce arde, ceea ce ne doare mai mult, erorile noastre ca naţiune şi comunitate de Hunedoara şi de Ţara Haţegului şi de Valea Mureşului şi de Valea Poemului...

 

Cartea este definită chiar de fotografia de pe ultima copertă, un artist înconjurat de flori de spin, zâmbind dintre spini, conştient că nu peste multă vreme, floarea îi va pregăti cununa, cuiele sunt pregătite, aşteaptă la colţ, i-au atins deja trupul şi urmează inima...

Romanul – poezie şi eseu în acelaşi timp, este laboratorul fascinant al scriitorului, lumea este pusă în operă prin ochiul atent al inimii. Ne sunt redate secvenţe din viaţa noastră socială de români, din viaţa artistică, politică, religioasă, administrativă, din viaţa de român aflat atât de aproape de Europa, chiar în Europa, dar departe de Împărăţia lui Dumnezeu.

Cartea pătrunde în relaţia intimă scriitor – divinitate, dus – întors, cu înger la fereastră, cu ramura primăverii pe balconul simplu, apoi motivaţia scrierii, motivaţia trăirii operei, motivaţia tăcerii, motivaţia strigătului, ieşirea prin cerul Hunedoarei, aici, în Ardeal, printre râuri, munţi, străzi, cenuşa, zgură, ninsori, ploi, umbre ale timpului, umbre ale florii de lilion.

Romanul – poezie pare a nu avea un fir conducător al povestirii, dar în spate se află artera pulsând a poetului, de care atârnă  veacul.

Mulţi se vor recunoaşte în „tipologiile de hunedoara”, de municipiul zgurii, iar mulţi vor nega faptele, mulţi le vor regreta, dar scriitorul este aici  şi dacă el n-ar fi, Dumnezeu tot ne cunoaşte mai bine decât credem noi, pentru că nu ne mai aparţinem, suntem duşi de val...

Din păcate pentru lumea de astăzi, nu mai există ieşire pentru că focul nu are lift, nu are balcon, nu are etaj, focul arde pur şi simplu, iar poetul are puterea de a vedea acest lucru, după cum floarea de spin este martor al veacului...

Lectura este pasionantă, cititorul se regăseşte, este bulversat, dar şi atins de floarea de spin, sunt în carte răspunsuri, întrebări, cugetări, întâmplări, poeme, vieţi de oameni, de scriitori, toate la un loc, fapte şi stări pe care unii nu le-am spus din laşitate, din  eroare, din trădare, alţii la beţie şi la cădere, alţii la bucurie şi totodată la trădare...

Adevărul este că ne-am trădat condiţia de om creştin într-o ţară creştină, am pierdut şansa, dar am regăsit autorul care şi-a păstrat luciditatea până la limita nebuniei de a fi poet într-o ţară în care fiecare strop de ploaie căzut este un poem, el este chiar în carte, chiar lângă noi, viu, palpabil, bun de atins cu degetul, şi prin el puritatea focului, iar mai sus - Dumnezeu ...

Evu Eugen poate fi criticat, dar la ce ar mai folosi, cartea ne-a pus în suflete aurul, zgura a fost îndepărtata prin foc. E o anumită grabă a scrisului, o fugă, o alunecare prin text şi peste text …

Evu Eugen poate fi lăudat, dar la ce ar mai folosi aceasta, el are nevoie de nişte lucruri concrete pentru a trăi, aici, la Hunedoara, demn, într-un timp al nădejdii, alături de familie, pentru copiii săi şi nu numai ...

Nu ştiu dacă Evu Eugen va fi înţeles cu adevărat de  apropiaţi, dar cu siguranţă, el şi-a făcut partea sa prin această carte complexă, magnetică, puternică, magmatică...

Picură mercurul de pe fiecare cuvânt, picură sângele de pe fiecare cuvânt nerostit, dar aflat în carte, totuşi, prin puterea de a releva, e acolo şi firul cu plumb pentru a măsura verticalitatea noastră în vremuri strâmbe …

I se spune autorului: “ Bă, Eugen, tu eşti un pericol pentru ţara asta, un om dublu, mă!“

Eugen răspunde: “O, patrie, cultivă-ţi rănile, ocroteşte- ţi poeţii!“

Ecoul intervine: “Cei ce se ascund de oameni, se ascund de ei înşişi, şi de Dumnezeu“.

Îngerul afirmă: “Unii sunt bătrâni de la naştere, alţii poeţi…“

Eugen îşi mărturiseşte păcatul: “Eu cred că principala operă a unui artist este chiar el, omul, faţă de sine”.

…astfel, artistul s-a vindecat de vremuri prin mărturisire, s-a mărturisit în public pentru ca veacul să-i fie preot vizibil ....

În mod cert, în vremuri neclare, parcă mişcate, Eugen Evu dă, celor care citesc cu atenţie cartea,  un reper,  le dă punctul fix de care au nevoie, la tinereţe, la bătrâneţe, la viaţă fără de moarte, la scris fără de carte şi la scris arzând în carte… 

Cred că nu are nici un merit autorul strivit de cartea aceasta, doar a fost sincer şi s-a lăsat ars de focul nevăzut din inima sa.

“Ei au teroarea de a fi scriitori”. - Aşa a scris Eugen despre unii care se cred scriitori, dar nu fac nimic pentru cel apropiat, dar el, Evu Eugen, s-a detaşat, el are doar frică, frică de Dumnezeu, pentru că ar putea să nu-şi facă datoria, aceea de a da puţină ninsoare, prin cuvântul său poeticesc la cei care numai pot  vedea...

“Ceva de dinaintea cuvântului se agită în noi.”

Este o tresărire de poet, dar şi punerea pe suflet a adevărului care ne doare: ne este dor de noi înşine !

C Stancu

ROMÂNIA: Hunedoara – Haţeg şi retur 

*Foto: Eugen Evu 



04. DORINA BRÂNDUŞA LANDÈN și geometria poeziei la nord de cuvinte - Aug 10, 2020 9:47:00 AM

 

Poezia, pasăre migratoare spre nord…


 

Pe DORINA BRÂNDUŞA LANDÈN nu am întâlnit-o până în prezent faţă către faţă, dar cărţile sale de poezie mi-au permis să cunosc o fiinţă puternică şi fragilă în acelaşi timp, preocupată de sufletul ei, de stările ei, de misterul relaţiei dintre oameni.

Este o poetă care s-a născut în România, dar trăieşte în Suedia. Arc de timp, poezia depărtărilor, dorul după apele necesare…

Mariana Pândarul din Deva, editorul, poetă şi ea, mi-a sugerat că ar fi bine să-i citesc cărţile, să înţeleg fenomenul poeziei atinsă de două izvoare.

Cărţile noastre au zburat peste Europa şi mi se pare ciudat că poezia este o pasăre migratoare de la est spre nord, un nou traseu în care istoriile se contopesc. 

Poeta pare preocupată de sensul vieţii între două istorii, de comunicarea într-o cultură străină, de misterul luminilor nordului. Ceea ce o deosebeşte de restul femeilor care scriu în limba română este acesta influenţă a unei culturii consolidate. Versurile au ceva din rigoarea şi răceala care vin dintr-o lume în care seriozitatea pare acasă. Deşi există o presiune evidentă asupra sa, Dorina Brânduşa o asimilează cu pasiune, în acelaşi timp poezia o devoră, există şi o disperare, dar şi o proiecţie a viitorului în poezia sa. Ea rezistă la tentaţiile Norului, se hrăneşte din luminile Norului, evadează în lumea zăpezilor eterne, iubeşte fulgerul zăpezilor…

Este o voce distinctă în literatura română, ea face parte din această literatură, cu siguranţă, trăind într-o altă lume. Pare benefică influenţa culturii Nordului asupra poeziei sale.

Am invidiat-o pentru că a avut ocazia să citească în  original  din opera lui Tomas Tranströmer, laureat al Premiului Nobel. Acesta ne scria despre densitate poeziei în istoria literară universală, în istoria lumii proxime. Am înţeles că Dorina Brânduşa Landén era şi este în contact direct cu marea poezie şi că era de datoria ei să ne transmită secretele suferinţei care infuzează operele literare.  În revista „Vatra Veche” au apărut numeroase traducere semnate de ea. Nicolae Băciuţ, artizanul revistei, a înţeles oportunitatea pe care i-a oferită viaţa, o traducătoare specială din limba suedeză, o poetă care scrie în limba român, o pasionată de misterul galaxiilor reci…  Iubitorul de poezie a avut acces la o lume aparte şi a înţeles că există o judecată a apei în toate, judecata aceasta ne face mai curaţi, ne limpezeşte şi ne ajută să face legătură cu lumea de sus…

Poezia este locul de refugiu pentru ea, nu se sperie de această lume în care lucrurile se schimbă, au alte dimensiuni…

Sinuciderea balenelor albe este o temă care pătrunde în interiorul nordic al poeziei sale, da, presiunea unui alt mediu asupra ei pare tot mai puternică, ieşirea prin poezie, prin vers, singurătatea modelată de suferinţa marilor balene albe în amurgul Nordului… Sugestia pare evidentă…

De remarcat rezistenţa poetei la povara zilnică, adaptarea la două istorii, la două culturi, la două limbaje, pare o zbatere de pasăre a Nordului şi totuşi ştiinţele sufletului uman o ajută să depăşească angoasa, poezia e locul ei de revoltă, tăcută, misterioasă, atinsă de stele reci ale nordului…

A preferat să-şi publice poezia în limba română, în cultura română. Şi-a câştigat mulţi prieteni, pe unii nu-i cunoaşte, cred. Pe alţii nu-i va putea înţelege, dar sunt acolo, sub umbrele stranii ale Nordului, sub poveri zilnice…

E poezia într-o casă de sticlă, e o poezie care se limpezeşte în teme care nu sunt proprii literaturii române, dar aparţin literaturii române.

Probabil că Dorina Brânduşa Landén va deschide noi oportunităţi poeziei române prin traducerile pe care le va face, scrierile ticluite de un suflet de poet sunt altceva decât traducerea făcută de angajatul de la editură… Ea simte poezia şi asta dă valoare temelor… Limbajul se divide în cuvinte atinse de luminile Nordului…

De la vânzătorul de imagini la judecăţile eterne, e un drum pe care poeta l-a străbătut fulgerător, se simte schimbarea discursului poetic şi atingerea esenţelor.

Ciudat, spre deosebire de scriitorul român care trăieşte în România, Dorina Brânduşa nu se luptă cu limbajul, ea acceptă lupta cu agresiunea lumilor reci în căldura intimă a poeziei…

 

O aureolă boreală peste geometria poeziei…

 

C Stancu

 

 

 



06. În spațiul dintre cuvintele noastre rostite locuiește Dumnezeu - Aug 1, 2020 3:23:00 PM

În spațiul dintre cuvintele rostite

 

 

În spațiul dintre cuvintele noastre rostite locuiește Dumnezeu,

confortabil așezat acolo,

din unghiul acesta nu-L vedem, nu avem cum,

suntem în zonele joase ale câmpiei,

depindem de ploi, de fulgere, de uleiuri grele, de porumbeii insomniilor.



 

Este ceva nedeslușit în memoria noastră zilnică,

în albușul acela în care înotăm veseli, cu moartea pe mâini ca o mănușă.

 

Am aflat răspunsul într-o seară, lângă pielea orei tăbăcită de miracole

mai există cu noi o ființă atentă la erorile trupului,

care stă în muțenia zgomotoasă a cărnii.

 

Am aflat răspunsul, era în mine încrustat,

piatră prețioasă căzută de pe umerii celui de dinaintea mea,

el a sfidat materia brută din care se fac porțile la țară,

din lemnul acela în care noaptea și-a scris poemele de rouă.

 

În spațiul dintre cuvintele noastre rostite locuiește Dumnezeu…


C Stancu

 


08. Fără mâni... - Aug 1, 2020 3:01:00 PM

Fără mâini…

 

 

Unii nu mai dau mâna cu tine, sunt oamenii fără mâini,

lungi trupuri în salt deasupra crucii.


 

Nu vor putea fi prinși pe lemnul mirosind a timp,

vor evada, vor rata ora exactă,

întunericul, cutremurele, oțetul, jocul de zaruri pe cămașa smulsă.

 

Oase de fosfor vor fi în holul ceasurilor meduză.

 

Fără mâni, oameni cu trupuri lungi,

vor simți gustul amar al unei zile în care nu se vor

întâmpla minuni și sângele umplând potirele de piatră.

 

Oase de fosfor în muzeul ceasurilor meduză… 


C Stancu


09. O galerie a chipurilor... „Există predestinare? Iată întrebarea care se ridică din poeme, îl agresează violent pe cel care privește; și în timp de privește lumea se schimbă și privitorul se schimbă și el și lumea intră sub arcadele lui Dumnezeu” - Aug 1, 2020 2:53:00 PM

Galeria chipurilor

 

(Daniel Pișcu, Per amorem, poeme,

Bistrița: Editura Charamides, 2014)

 

Surprinzătoare cartea Per amorem, un album de fotografii în cuvinte despre cei dragi, despre lumea care te-a primit cu iubire și te-a lansat pe o elipsă specială, poet în patria iubirii. Daniel Pișcu este cunoscut ca un scriitor neconvențional, refuză să abordeze căile mediocre și iluzorii, refuză experimentul de dragul acestuia. Cărțile sale au multă adrenalină, umor, fac legături între lumi și epoci, sunt oglinda unei memorii tensionate, eliberate din labirintul mov. Membru al Cenaclului de Luni, premiat de mai multe ori, incisiv și elegant, flămând de narațiuni lirice, a publicat numeroase volume de poezie, proză, eseu, s-a remarcat printr-o prezență constantă în piața de cărți și are un simț acut al realității.  

Poetul este recunoscător celor care l-au modelat ca om, părinților, prietenilor, familiei în sensul larg al viziunii. Intră sub atenta sa exprimare bunicul, tanti Valerica, unchiul Ștefan, nea Petrică, tanti Matilda, tataie Vasile, domnul Binder, Șpak, Țucu, poetul etc. Invazia realismului în poemele acestea este totală, lirismul se naște din relații pline de dragoste, din blândețea cuvintelor sau a gesturilor, din tandre amintiri cu oameni care au marcat timpul celui care a privit, a mers mai departe, a ieșit în piața mare din orașul de aur. Fiecare dintre aceste personaje are ceva special, Daniel Pișcu a reușit să capteze chipul rupt din eternitate, unul spiritual, a realizat o galerie a chipurilor în acest volum. Dragostea rămâne, ne spune Apostolul Pavel, e o valoare care dă stabilitate relațiilor interumane, liniște sufletească, perspectivă spirituală, bucuriile de fiecare zi. Volumul de versuri este neconvențional, deși am putea să-l legăm de scrierile lui Marin Sorescu, de exemplu, însă Daniel Pișcu are curajul de a fi altfel, mereu altfel, este el însuși.

Ultimul poem dă sens acestei galerii de chipuri: „Despre mine…/ și ceilalți/ nu știu/ nimic” (Despre mine, p. 73). Se dezleagă astfel enigma cărții: Misterul are un mesaj mai profund decât narațiunea elaborată și căutată.

Tot spre final, fiul își privește tatăl ca pe un vad prin care viața curge în mod firesc: „Tatăl meu/ m-a cules din el/ ca pe un mărgean/ din lanul de grâne” (Pattern, p. 72).

Titlul poemului și poemul fac adeseori corp comun, ideea curge de la etajul de sus spre lumea de jos, nu există ziduri, mesajul este continuu, elastic, cu impact. Toate aceste personaje ar putea face parte din viața oricărui cititor și, dintr-o dată, descoperim că poezia are ceva divin. Șirul lung de oameni reprezintă viața cu secretele ei minime care ne plasează pe orbita liniștii. Sensibil, poetul captează toate acestea, cuvintele ard la foc blând, sunt calde și luminează întunericul vremii.

Există predestinare? Iată întrebarea care se ridică din poeme, îl agresează violent pe cel care privește; și în timp de privește lumea se schimbă și privitorul se schimbă și el și lumea intră sub arcadele lui Dumnezeu.

Din dragoste Daniel Pișcu a prins esența, acea picătură care modelează oamenii, picătura de eternitate.

Cităm:

„Tanti Dorina/ vorbea franțuzește/ impecabil/ deși era doar profesoară de istorie./ Conversam/ discutam/ erudit./A murit singură/ cum a și trăit,/ de la minus/ la plus infinit (Tanti Dorina, p. 15).

Se poate observa tensiunea dintre viața trăită în relații, foamea după lumi necunoscute, totul sub semnul unei singurătății menite să se armonizeze cu eternitatea. Daniel Pișcu vede dincolo de cuvinte, cu toate că se folosește de ele cu stil, frazele au menirea de a amplifica destinul oamenilor.

Despre doctorul Stănciulescu poetul remarcă profesionalismul acestuia până la limita previziunii, infatuarea celui care știe, dar și ghilotina destinului: „Am făcut până la urmă/ ulcer gastric și duodenal./ El a trecut pe celălalt mal” (Doctorul Stănciulescu, p. 28).

Există personaje unice, ele au capacitatea de a-l înțelege pe celălalt în vremuri neînțelese, această deschidere duce la o și mai mare panoramă a spațiului-timp: „Fii sigur că atunci când/ voi aprinde o lumânare,/ chiar numai în gând/ mă voi gândi la tine/ ca la un rând vertical/ textual, cumpătat și demn,/ ca la un rând cu corp, cu trup și suflet./ Ordonat - ordonate./Vezi, viața, ca și moartea/ sunt trecătoare (George, p. 67).   

Exemplele pot continua, personajele anonime și totuși fiecare cu imaginea în oglinda memoriei, devin importante, relațiile, așa cum am mai arătat, sunt cele care dau valoare fiecărui suflet. Dialogul pe care poetul îl poartă cu ele nu se desfășoară în timp concret, se desfășoară în plină realitate formată din trecut-prezent-viitor, o viziune mai amplă, artistul, cum ar zice Marin Sorescu, s-a dat puțin înapoi, în poem, pentru a avea mai multă perspectivă, să nu reteze viziunea. Reținem amprenta spirituală a chipurilor: guru al orașului, sufletul lui era un mare secret, cinci bani pentru o pușculiță invizibilă, un bărbat gelos pe femeia lui chiar și la bătrânețe, cineva nu avea dușmani, generozitatea ca ritual într-o lume acidă, un om înconjurat de cărți pe care poetul crede că nu-l va vedea îmbătrânind vreodată…

Toate aceste relații îl marchează pe scriitor: „Ne eliberam astfel/ pentru josul și înaltul…” (Sandu, p. 54); „Comunicam ușor despre toate./ Era mai aproape/ De viață decât de moarte” (Tanti Zoica, p. 56); „I-am simțit mereu/ căldura și ocrotirea./ Sper să fie și el/ bine Acolo…” (Unchiul Paul, p. 19) etc.

Simplu, profund, cu versuri reduse la esență, reușind să exemplifice iubirea cea după care toți tânjim, folosindu-se de energia realului ca de o metaforă venită din epistole vechi, răbdător și implicat până la anularea personalității, jucăuș și serios, Daniel Pișcu ne demonstrează că viața este un dar care merită apreciat, ceva venit de sus și experimentat aici, jos. Un poet matur care nu-și permite să rateze ținta. Cum singur definea narațiunea lirică, sunt scene-imagini din viața aceasta atât de vulnerabilă și care, iată, se topește repede în ochii personajelor.

Rămân chipurile…

 

Constantin Stancu


Foto: Daniel Pișcu



10. Constantin Marafet și pasiunea pentru literatură. De la Biblie la Editura Rafet: „Şi cu toate acestea BIBLIA rămâne cartea mea de căpătâi” - Jul 30, 2020 9:23:00 AM

CONSTANTIN STANCU ŞI CONSTANTIN MARAFET ÎN DIALOG


 

CONSTANTIN STANCU ÎNTREABĂ, CONSTANTIN MARAFET RĂSPUNDE:

 

Scurte NOTE LITERARE DESPRE CONSTANTIN MARAFET, SCRIITOR, EDITOR, OM DE CULTURĂ

 

Directorul Editurii „Rafet” din Râmnicu Sărat

 

MARAFET CONSTANTIN (poet, prozator, editor) n. la 16 mai 1961, com. Buda, jud. Buzău, fiul lui Toader şi al Linei. 1968-1976, urmează cursurile şcolii generale din com. natală. 1976-1980 – Liceul Industrial nr. 6, Buzău. 1978-1980, cursurile Şcolii de Artă, cu durata de 2 ani (secţia actorie), Buzău. 1990, se inscrie la Facultatea de Drept (face doar 3 ani). Academia Online, unde îşi dă licenţa cu lucrarea Fundamentele profesiunii de editor de carte, obţinând calificativul ,,Excelent.” A fost preşedinte al cenaclurilor Al. Sihleanu, Doina, Arthur Enăşescu. A frecventat cenaclurile Confluienţeşi Nichita Stănescu (Bucureşti), Duiliu Zamfirescu (Focşani), Viaţa Buzăului şi V. Voiculescu (Buzău). Debut la 16 ani cu poezie în Viaţa Buzăului (1977), având girul poetului Puiu Cristea. Iar în vol. colectiv, Primele iubiri. A fost director fondator şi redactor-şef al revistelor şi ziarelor: Doina, Glas Râmnicean, Revista Poliţiei, Pagini Râmnicene, Arhipelag, Curentul de Râmnic(fondator Victor Frunză). În prezent, director al rev. Vitralii(fondată, 2005). Din 1997, editor, fondator şi director al „Editurii Rafet” (Râmnicu Sărat), tipărind cărţi ale unor scriitori din ţară şi străinătate.

- Rădăcina înstelată

- Țara zidului amar, roman, Editura Rafet, 2019

- Întoarcerea țărmului, Rditura Rafet, 2019

etc.

1.  De-a lungul vieţii, ce aţi considerat că vă lipseşte cel mai mult?

Răspuns Constantin Marafet: Interesant, niciodată nu m-am gândit la ce-mi lipseşte cel mai mult. Chiar ce-mi lipseşte?! Privesc în jur. Cărţi …mii de cărţi. Acesta-i universul meu.  Am tot ce-mi trebuie. Constat, acum, că mă întrebaţi, niciodată nu am avut altă sete decât setea de pagina tipărită. Nu sunt omul care să-şi dorească lucruri cu orice preţ, îmi lipsesc lucrurile comune, specifice oricărui om de rând, lucruri mărunte dar… multe.  Dar cel mai mult îmi lipseşte tatăl şi fraţi mei plecaţi în nefiinţă, înainte de a împlini 16 ani. Uneori  îmi lipseşte Sfântul aer, simt cum mă sufoc de atâta neputinţă.

2.  Ce aţi învăţat de la adversarii sau duşmanii dumneavoastră?

Răspuns CM: Am învăţat că invidia şi minciuna este cel mai mare păcat. Adversarii sau duşmanii sunt atât de necesari ca şi prietenii,  evident că  iniţial cei mai aprigi adversari sau duşmani  mi-au fost prieteni, aşa credeam eu. Ei doar se foloseau de mine şi culmea e că am ştiut asta, îi cunoşti imediat după aroganţă, după vorbă, după port,  e bine să-i ţii aproape, să-i studiezi, să înveţi să nu fii ca ei. Dacă ei mint, tu nu trebuie să minţi, dacă ei înşeală, tu nu trebuie să înşeli, dacă ei te desconsideră, tu niciodată să nu desconsideri o fiinţă umană, e simplu, atât de simplu, trebuie doar să-i vezi dincolo de aparenţe. Dar … să vă povestesc ceva, un fapt real. Anul trecut, prinţesa mea (fiica) a trebuit să facă o operaţie la Viena, la vestitul AKH. Locuind în Viena sau făcând naveta timp de aproape şapte luni, am cunoscut toţi cerşetorii, oameni minunaţi, care au trăit o adevărată dramă în România şi care trăiau o altă dramă, o dramă a umilinţei la Viena. Nu toţi aveau vocaţia cerşetoriei, unul fusese învăţător, altu’ şofer, muncitori etc.. Vorbeam zilnic cu ei, îi ştiu pe fiecare, le cunosc dramele. La un moment dat, prinţesa mea, mă apostrofează, ,,hai , mă tată, zilnic stai de vorbă cu cerşetorii aştia’’. I-am replicat blând, dar trist, ,, niciodată să nu desconsideri un om’’. Ei, da, a venit răspunsul ei sec, specific tinereţii. Aşa fusesem şi eu, între timp mi-am descoperit duşmanii şi consider trufia un păcat. Ea e prea tânără. Eu nu am ascultat-o şi am continuat să vorbesc cu ei. Într-o sâmbătă mergând la o terasă am observat o tânără care vindea flori în restaurant. S-a apropiat şi de masa noastră cerându-ne în germană să cumpărăm flori de la ea.  O întreb în germană de unde are florile, s-a bâlbâit apoi imediat în româneşte îi zic, hai, fugi de aici le-ai furat din cimitir. Uimită către mine, tu eşti român, da ca şi tine, trebuie spus că nu am găsit nici-un cerşetor sau vânzător de flori de altă naţionalitate, am discutat circa două minute, apoi fiecare şi-a văzut de treaba lui. Peste câteva săptămâni cu o zi înaintea operaţiei, dimineaţa, posomorât, mă îndreptam către AKH. La o intersecţie mă strigă cineva, ridic privirea şi o văd pe florăreasa de la restaurant.

- Ce faci ? unde te duci? mă da tu eşti necăjit tare, îi povestesc pe scurt necazul meu.

- Cum fata care era cu tine, hm, la AKH, dar acolo e scump rău de tot, cum pot să te ajut?

- Mulţumesc frumos de gându-l bun, nu este cazul, mă descurc.

- Uite am două sute de euro la mine, ba nu, mergi la mine mai am o mie, ţii dau ţie, a, ia stai, vorbesc cu cerşetorii, toţi te iubesc, să dea fiecare câte o mie.  Eu nici nu mai auzeam. Mă gândeam la prieteni mei care aflând de problema mea, dintr-o dată aveau alte preocupări.

O iau în braţe o sărut şi-i mulţumesc încă o dată, îi explic politicos că nu este nevoie. Doamne, ce solidaritate. Plec plângând, plâng pe străzile Vienei. Povestesc întâmplarea prinţesei mele, plângea şi ea.

-      Iartă-mă tată, niciodată nu voi mai desconsidera pe nimeni.

Iată o pildă pe care eu şi fata mea nu o să uităm niciodată. Dacă nu aş fi avut duşmani care m-au umilit, m-au desconsiderat, prieteni care m-au trădat şi eu poate aş fi umilit pe cineva şi eu poate aş fi desconsiderat pe cineva şi poate aş fi trădat. E un proverb românesc, ce nu-ţi place ţie altuia nu-i face.

Am fost acuzat şi sunt acuzat pe nedrept de toate relele pământului, nu am răspuns în nici un fel, şi nu voi răspunde niciodată, mă rog pentru ei ca Dumnezeu să-i lumineze.

3.    O întrebare clasică: ce înseamnă dragostea pentru dumneavoastră, la modul practic, de zi cu zi?

Răspuns CM: Pentru mine dragostea înseamnă  să pot dărui, să mă pot dărui familiei şi cărţilor. M-a înzestrat Dumnezeu cu o dragoste aşa de mare încât îmi trebuie câteva veşnicii s-o pot dărui.

     4. Care sunt cărţile pe care le preferaţi şi de ce le preferaţi pe acestea şi nu altele?

Răspuns CM: Prefer cărţile de poezie, proză, critică literară dar şi cărţile de istorie. Cărţi care transmit mesaj, fior liric. Nu există carte proastă, poate doar modul prin care autorul transmite mesajul este defectuos. O carte bună îţi poate schimba destinul dacă o poţi vedea cu ochii minţii sau cel puţin te face mai bun ca om. În clasa a I-a am descoperit biblioteca din comună şi prima carte ,,Gavroche şi Cosette’’ autor Victor Hugo, carte ce-mi va deschide gustul pentru citit şi care îmi va rămâne toată viaţa întipărită în memorie, după aceea am devenit prieten pe viaţă cu Mihail Eminescu, George Coşbuc, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Fănuş Neagu, Eugen Barbu, Mircea Micu, Adrian Marino, Grigore Vieru sau D.R. Popescu, Nicolae Breban, Emil Lungeanu, Adrian Botez, Horia Zilieru şi mulţi, mulţi alţi scriitori.

Şi cu toate acestea BIBLIA rămâne cartea mea de căpătâi.

5.   Care este locul în care vă simţiţi cel mai bine ?

Răspuns CM: Acasă. Acasă însemnând oriunde în lume unde îmi găsesc liniştea.

6.   Ce înseamnă pentru dumneata gândul acesta: acum ?

 

Răspuns CM: Trebuie să fac ACUM şi nu MÂINE ceea ce cred că aduce o mică bucurie semenilor mei.

A pus întrebări şi s-a bucurat

Constantin Stancu

Septembrie 2011-09-06


Foto: Constantin Marafet


11. Viața în fața timpurilor abrupte: „Trupuri care ard” - Jul 29, 2020 1:23:00 PM

Trupuri care ard

 

 

Un copil ţinea pe umeri firavi un adolescent,

iar acesta ţinea pe umerii săi de argint

un tânăr frumos cu un chip de diamant,

tânărul ţinea la rându-i pe umeri un om matur,

cu un chip de aur,

care şi el ţinea pe umeri săi, pe cel bătrân,

cu părul atins de vremuri

şi toţi cei din piaţa oraşului se mirau

cum putea un copil să ţină pe umeri atâtea trupuri,

cum puteau picioarele sale firave,

neînvăţate cu mersul adevărat, să aibă atâta putere…


 

Iar bătrânul acela şi-a desfăcut braţele

ca pe aripi de vultur şi a alunecat în zbor,

se ridica peste cei ce priveau

şi nu înţelegeam că între cer şi pământ

e o cale aşa de scurtă,

doar trebuia să-ţi desfaci braţele ca pe aripi,

să-ţi pregăteşti mintea şi inima,

să priveşti în sus şi să te laşi împins

de suflarea copilului

care stă sub şirul acestor trupuri în echilibru fragil,

şi care, în urma celui ce zboară,

ard…


C Stancu


Poem din vol. Fructul din fruct, 2015

 


12. Ionuț Caragea: „braţ la braţ/ cu doamna moarte/ spunându-i ceva la ureche/ zâmbindu-le apoi celorlalţi/ ca și când/ i-au mai rămas/ multe vieţi de trăit” (Perplexanta prezenţă, p. 21)” - Jul 29, 2020 1:18:00 PM

Ionuţ Caragea: Ritual sub aripa umbrei

 

(Ionuţ Caragea, Umbră lucidă, versuri, Iași: Editura Fides, 2016)

 

 

Viaţa are misterele ei. Însoţitorul omului rămâne ascuns, în limita subtilului. Ionuţ Caragea abordează acest mister cu pasiune și densitate. Volumul de versuri Umbră lucidă, apărut la Iași: Editura Fides, 2016, ne poartă într-o călătorie spirituală paradoxală. Prezentul este locuit de trecut și viitor, fotografiile se suprapun. Poetul își pune în evidenţă personalitatea și urmărește cu asiduitate umbra, sub presiunea ideilor care izvorăsc din gândirea lui Platon și se ramifică în cultura universală, atingând știinţele exacte și umbra fotonului.

Îngerul păzitor, îngerul din cuvinte, sufletul părinţilor, amprenta divină de umbră, daimonul, prezenţa invizibilă, dar reală, care ne însoţește, iată personajul din spatele cortinei.  Intermediarul dintre om și zeu (sau zei), cel care face legătura între carne și lumea spirituală, cel care protejează sau provoacă, energia din spatele draperiei, iată misterul care pătrunde în poemele autorului.

Imaginea alunecă în abis, abisul o redă poetului. El o prezintă materializată în stări, proiecţie în carnea viitorului, valul care aruncă lumea pe ţărmul zilei. Lumea este casantă, poetul fragil, cititorul vulnerabil, umbra dă sens realităţii și toate se încheagă într-o naraţiune pe buzele zeului de serviciu. Arta are capacitatea de a reflecta partea subtilă a existenţei, Caragea își asumă riscurile, limitele sale sunt certitudinile sale.

Volumul are menirea de a prezenta cititorului poetul „cu bune și rele”, Ionuţ Caragea se descoperă cu rigoare și pasiune, poemele curg de la paradoxala prezenţă la o nouă viaţă, toate atinse de aripa umbrei. În prefaţa volumului Maria-Ana Tupan reţine: „Metaliteratura e un loc geometric al postmodernităţii, dar Ionuţ Caragea nu pare interesat de afilierea stilistică, ci de modul analogic, de complementarităţi, în care prelucrează metafora centrală” (p. 15).

Experienţele scriitorului pasionat de adânc, normele știinţei, paradoxul artei, puterea rugăciunii, întâmplări curente, toate pot intra în poem, umbra este acolo, puternică, organizând materia primă pusă la dispoziţie de sufletul poetului.

Tema este generoasă, absconsă și tentantă. Artistul, indiferent de formele de exprimare, a fost mereu pe urmele umbrei, a căutat-o, a găsit-o în locuri surprinzătoare, a rămas dator umbrei harnice.

Jocul de-a timpul, organul special al celui iniţiat în mersul cuvintelor pe sârma realităţii, Dumnezeu care se impune prin copleșitoarea prezență, cel care umbrește și lumea se schimbă, lumea își recapătă dinamismul și sensul. Cuvintele au povestea lor în povestea mai mare a destinului, explodează în naraţiunea de pe buzele universului, cuvintele vin și fac legătura cu imperiul umbrei. Peste toate planează viaţa, dragostea, fericirea, banalul din mituri, fluturele cu aripi de cuvinte. Citind atent aceste poeme, am redescoperit rigoarea spiritului alunecând pe gheaţa materiei. Prin toate aceste, Ionuţ Caragea se detașează de experienţele facile ale poeţilor tineri, ale poeţilor prinși în roata marketingului literar coagulat în cărţi rapide, cărţi de tonomat.  

Cartea declanșează marile întrebări despre subiectele care au frământat lumea şi poeţii dintotdeauna: Adevărul care așteaptă, cel despre care refuzăm să vorbim, cel care ne spune rugăciunea în timpul prezent. Poetul este prins între cele două planuri ale existenţei, este „lacrima de foc curgând pe obrazul pământului!”

Destinul lui este unul special: „braţ la braţ/ cu doamna moarte/ spunându-i ceva la ureche/ zâmbindu-le apoi celorlalţi/ ca și când/ i-au mai rămas/ multe vieţi de trăit” (Perplexanta prezenţă, p. 21).

Într-o lume confuză, Caragea afirmă: Eu simt și presimt dumnezeirea! Este o replică la poezia Rugăciune aparţinând poetei Ana Blandiana, cunoscută în istoria literară ca o poetă de forţă.

Această certitudine declanșează responsabilităţi, revelaţia personală, logica textului poetic, rigoarea dintre idei, toate magnetizează poemele.

Discursul poetic este lung, respiraţia autorului denotă un exerciţiu constant și percutant. Poetul renunţă voit la fiorul liric, mizează pe raţiune și pe reţeaua ideilor care leagă lumile. El știe dincolo de metafore ce și cum, el știe cum e jocul umbrei în magica existenţă. Poetul reţine: „Dumnezeu care știi dinainte/ tot ce i se va întâmpla fiecăruia/ dar care ţi-ai autoimpus să uiţi” sau „Dumnezeu al fiului care a venit printre noi/ pentru a ne aminti că toţi suntem unul și același/ parte și întreg, timp și nontimp, moarte și eternitate” ( Eu simt și presimt dumnezeirea, p. 23-24).

Caragea forţează limita, recunoaște că în prezenţa lui Dumnezeu puterea sa se multiplică, dar riscă o afirmaţie paradoxală, creatura se face egală creatorului, e năzuința omului care scapă din capcanele gravitaţiei, plonjând în transcendență…

Fiecare poem are esenţe și puncte nodale în logica volumului, umbra își fixează reperele în destinul omului: „sunt o reciclare a trecutului meu” – exclamă poetul, el are ceva de spus „cu gust amar de viaţă în gură” (Cuvinte nepotrivite, p. 25).

Ideile se dezvoltă arborescent în mintea scriitorului, Dumnezeu și-a autoimpus să uite, salvarea noastră vine din această uitare care este mai degrabă o umbrire a destinului uman. Cităm: „e ușor să dăm vina pe Dumnezeu/ pentru toate relele/ e ușor să găsim pe altcineva responsabil/ decât pe noi înșine/ noi cei care prin toate alegerile noastre/ facem orice rău posibil” (Dumnezeu și-a impus să uite, p. 26).

Da, oamenii pleacă dincolo cu toate amintirile lui Dumnezeu…, posibilă concluzie a managementului umbrei în viaţa individului efemer/etern.

Uneori frust, totuși limbajul poetului coagulează poeme echilibrate, bine articulate și semnificative:

 

„Din carnea mea nu au mai rămas

decât câteva fâșii de singurătate

din timpul meu nu au mai rămas 

decât niște amintiri fugărite

de neiertătoare uitare

din ochii mei nu au mai rămas

decât niște luminiţe plăpânde

din pașii mei nu au mai rămas

decât niște urme risipite de vânt

da, știu, viaţa merge înainte

cu ce a mai rămas din mine

important este ca sufletul meu 

să lustruiască oasele din rastel

să fiu pregătit pentru ultima luptă

cu putreziciunea timpului” (Putreziciune timpului, p. 32).

 

Tema finalului de epocă se definește prin putreziciunea timpului, mecanismele istoriei ne prind pe toţi, chiar dacă viaţa merge înainte!

În panoplia istoriei există un nesfârșit mister, o intrare secretă, un întuneric viu, petale de umbre, o stâncă neagră, judecata de acum, se iscă un dialog între omul simplu și poet sub dansul fulgilor de întuneric. Presiunea necesităţii ca trambulină a libertăţii limitate îl împinge pe acesta spre banalul din fiecare zi. Notăm: „iar în viaţa de zi cu zi/ mă conformez banalului/ chiar acum îi spun umbrei/ că trebuie să socializeze/ și să facă schimb de tăceri/și îmbrăţișări cu alte umbre” (Mă conformez banalului, p. 78).

Un poem mai lung este Imn umbrei (colaj), un ritual poetic pentru prezenţa umbrei, un cântec păgân pentru stări divine. Un imn venit de la „un om descheiat la șireturi, cu mâinile-n buzunare şi șapca trasă bine pe cap” (p. 55)…

Din această relaţie a poetului cu umbra rezultă judecata, o judecată aspră, în paradigma unei lucidităţi asumate: „nu cred în Judecata de Apoi/ judecata mea e acum/ e un proces al conștiinţei/ stau în faţa voastră și citesc/ propriile mele poeme/ iar umbra mi-e martor” (Judecata de acum, p. 76).

Grafia poemelor este una modernă, cuvintele se ating în fraze care încep cu literă mică, virgulele s-au topit în magma versurilor, poetul își spune povestea cu aplomb și sinceritate, nu este un postmodernist, este un clasic în căutarea viitorului, cu rigoare, cu slăbiciuni și ambiţie. Renunţă la firul liric, abordează ritualul de atragere a adevărului pur, uneori inaccesibil. Discursul său se bazează pe metafora cea mare, a întregului care domină partea.  Uneori își pune cu prea mare pasiune eul în prim-planul cărţilor sale, sub forţa motoarelor de căutare atât de specifice vremurilor de azi. În fond, așa cum declară, s-a născut pe Google.  

Volumul are câteva repere critice, note literare, cronici, fraze de suflet venite din partea unor critici literari precum Alexandru Cistelecan, Theodor Codreanu, Daniel Corbu, Adrian Dinu Rachieru, Maria-Ana Tupan, dovadă că Ionuţ Caragea este o prezenţă importantă în peisajul literar contemporan, dinamic pe scena cu poeţi care continuă să-l aștepte pe Godot.

O simplă concluzie: „și nici nu pot zbura/ atât de sus încât/ să nu mi se vadă umbra” (Neputinţă, p. 69).

 

 

Constantin Stancu




13. Scenarita, o temă la modă mereu. „Efectul acestui Scenariu asupra oamenilor este catastrofal, apare un nou personaj, nevroticul: „Personajul nevrotic trăiește, doar cu puține excepții, obsesia frustrării, a nedreptății, a ideii că oricine are ceva cu el, că îl urmărește pentru a-i face rău, pentru a-i submina autoritatea și prestigiul” (Nevroticul din marele scenariu, p. 121)” - Jul 29, 2020 1:14:00 PM


 

Dumitru Hurubă: Glumim, nu?

 

Dumitru Hurubă este un umorist fin, un atent observator al societății românești, scriitor implicat și cu viziune proprie, autor de romane cu nerv și stil, el se menține în atenția cititorilor prin ideile pertinente, prin ironie, prin pasiunea pentru adevăr. Ca orice scriitor implicat, el a scris o carte cu ștaif dedicată fenomenelor sociale pe care le-a trăit. Această poveste în care eroii sunt românii, intitulată Scenarita: un eseu-fantezie*, apărută la Florești, jud. Cluj: Editura Limes, 2016 reprezintă viziunea unei conștiințe a vremurilor pe care le trăim. Cartea nu este o fantezie, este un studiu despre rigoarea fanteziei, adică știința de a spune lucrurilor pe nume, fără a apela la metodele științifice validate de secolul trecut. E știința despre speranță, despre meandrele viitorului și despre labirintul trecutului. Despre aceste teme s-au preocupat scriitori importanți, amintim pe Nicolae Breban (Viața mea, Editura Polirom, 2017) care aborda viața proprie prin prisma întâmplărilor pe care le-a străbătut prin valurile vremii, apoi Răzvan Theodorescu în dialogurile cu istoricul Narcis Dorin Ion (Despre cultura de ieri și românii de azi – Convorbiri cu academicianul Răzvan Theodorescu, Editura Rao, 2017) ori Aura Christi (Din infern, cu dragoste, Editura Ideea europeană, 2017), sau Theodor Codreanu (în textele publicate în revista „Contemporanul”). Lista poate continua, scriitorul, în ciuda opoziției politicienilor, reprezintă un reper în societatea românească prin faptul că se află în prima linie de exprimare prin jurnale, cărți, dezbateri și, uneori, emisiuni de televiziune și radio.

În ciuda titlului care trimite la fantezie, la finalul cărții se află o bibliografie selectivă din care aflăm că Dumitru Hurubă a plecat în analizele sale de la temele și ideile unor filozofi sau sociologi recunoscuți și cu expertiză în domeniu. Amintim pe: Erich Fromm, Karen Horney, José Antonio Marina, Robert Ecarpit, Sigmund Freud, G. Călinescu și, nota bene, datele publicate de Institutul Național de Statistică. Rezultă de aici că umorul și ironia au baze serioase, obiective, certe. Cu alte cuvinte, umoristul nu se joacă, el ne pune oglinda cuvintelor în față. Temele au preocupat și preocupă societatea occidentală și cea românească, sunt în atenția unor lideri de opinie, au penetrat în cărțile unor intelectuali de frunte pentru că sunt mereu actuale și necesare. Sunt în joc inteligența eșuată, conflictele interioare ale omului, conflictele dintre oameni, istoriile care au marcat epocile, cronici ale mizantropului bine temperat, idei care au generat orele astrale ale narațiunilor de fiecare zi.

Pe Dumitru Hurubă îl preocupă să definească secolul în care locuim/trăim, să arunce o privire spre Imperiul European care naște contradicții și semne de exclamare, un imperiu blocat între imperii și birocrație. El analizează migrația modernă a popoarelor, problemele religioase, bolile spirituale care macină societatea, rețetele de manipulare ale populației, drama educației și a învățământului, problema patriotismului în era globalizării, regulile dure ale statisticii, problema culturii, criza cărții scrise etc. Ne invită, ca orice nabab, la o plimbare pe Bulevardul Corupților, și face o analiză a nevroticului, adică a omului modern care a fost prins între mandibulele Marelui Scenariu…

Ce este Scenariul în viziunea scriitorului? Este neputința noastră cea de toate zilele de a ne asigura un viitor, de a modela speranța, de a evita căderea spirituală a societății cu tot ce presupune ea. Dumitru Hurubă înțelege scenariul prin întrebările pe care le pune, de ce golul lăsat de căderea sistemului comunist nu poate fi acoperit de ceva mai durabil pentru fiecare, nu numai pentru unii?… Golul este acolo, ca o prăpastie în care cad mulți, alții înnebunesc elegant, alții mor cu onoruri, alții migrează în alte părți, alții ies la pensie și fluieră în biserică.

Cartea începe cu un Preambul aparent fără rost… Sunt argumentele sale, ne invită să vedem în cei de lângă noi și în noi doar personajele unui Scenariu, el evită să dea explicații științifice, se limitează la fantezia care tulbură timpurile prin revelație personală. Îl ironizează pe Andre Malraux care prevedea prin 1975 că secolul al XXI-lea va fi religios. Googlea luat locul lui Dumnezeu și secolul pe care-l trăim s-a schimbat. Preambulul este fără rost deoarece insul de pe bulevard a ajuns în situația în care nu mai dă importanță lucrurilor care-l trag în jos, spre adânc…

Hurubă scrie: „În realitate va fi vorba despre remodelarea individului, din toate punctele de vedere, în scopul obținerii unei vietăți având doar chip de om, dar toate ale lui funcționând pe baza unor cipuriconsiderate, la un moment dat, ereditar-biologice, respectiv când nivelul de cultură generală al populației va atinge nivelul Mării Moarte” (p.p.5-6).

Fenomenul 1989 în Europa de Est, deci și în România, este analizat de eseist cu atenție: „Numai că, în toată degringolada de atunci s-a observat că viața urma un curs bine dirijat spre altundeva, spre altceva, care începea să nu mai fie utopie, ci un adevăr, drept că oarecum mai complicat, dar se impunea încet-încet” ( Scenarita, p. 33).

Dumitru Hurubă examinează datele statistice oficiale și constată o realitate dură, greu de acceptat și prevăzut pentru cetățeanul obișnuit. A crescut numărul cetățenilor cu studii superioare, acest lucru a generat și altceva: „Okei-okei, constată mucalitul, ne facem toți cu studii superioare, și? O să ducem lingura la gură mai…științific, mai elegant, că, dacă industrie nu e, economie nu mai e, ce facem cu absolvenții de studii superioare? La spălat de mașini în Occident!” (Chestiuni inefabile de statistică, p. 77).

Hurubă analizează fenomenul Facebook, o face cu multă ironie și constată că rețeaua de socializare a declanșat noi experimente lirice, că superficialitatea în cultură distruge cultura serioasă, că în rețea oamenii își pot expune creațiile literare fără cenzură, sub semnul unei libertăți aproximative și duioase ca o ghilotină în zori. Iată ce scrie: „Unii scriitori mai șmecheri, la adăpostul unei sintagme, au publicat chiar romane, povestiri, jurnale etc. de-o puerilitate căreia, doar cu eforturi uriașe, nu i se spunea prostie” ( Să vorbim puțin și despre cultură/ literatură, autori și cărți, p. 94).

Efectul acestui Scenariu asupra oamenilor este catastrofal, apare un nou personaj, nevroticul: „Personajul nevrotic trăiește, doar cu puține excepții, obsesia frustrării, a nedreptății, a ideii că oricine are ceva cu el, că îl urmărește pentru a-i face rău, pentru a-i submina autoritatea și prestigiul” (Nevroticul din marele scenariu, p. 121). Viața devine un calvar pentru el și pentru cei din jurul lui, sinuciderea face parte din scenariu, individul este strivit de forțele sociale.

Abordând problema umorului, scriitorul constată: „Cu tristețe, despre umor…”, punctele de la final demonstrează că ne află în fața unei drame, oamenii nu mai râd, râsul este redat electronic în spatele textelor de umor, se mimează veselia, ca orice în noul Scenariu. El constată că literatura de umor este în cădere liberă, că editurile nu mai abordează cărțile unor umoriști cunoscuți și de succes în alte vremuri, că nu se reeditează valorile certe din domeniu. Este ceva suspect în acest script, românii fac parte, totuși, dintr-un popor care a știut să facă haz de necaz, care a avut un bun simț al umorului, dispoziție pentru râs, a abordat viața cu fină ironie, sfidând răul, făcând saltul peste cu zâmbetul pe chip (nu pe cip!)…   

Am putea continua exemplele, putem reține că Dumitru Hurubă are un stil direct, că marile idei sunt expuse simplu și penetrant, cuvinte curg spre inima cititorului cu empatie, el știe să argumenteze, să citeze din marii sociologi sau filozofi și să scoată în evidență înțelepciunea populară solidă, fraza sa expune cu fină satiră dramele prin care trecem și posibilele ieșiri pe scara principală a istoriei. Sunt peste treizeci și cinci de eseuri, un preambul, o concluzie, o bibliografie, o lume în mișcare, o paradă a umbrelor și a îngerilor de serviciu… Titlurile sunt alese cu atenție, au sare și piper, conțin adrenalină. Reținem: Cu facebook, înainteeeee, marș!; Lirica actuală? Marfă!; Plebea nu trebuie să știe totul; Prostească iubire de glie strămoșească; Ehe, dacă ar fi avut Moise laptop și Wi-Fi! Etc.

„După credința majorității populației care mai ține cu sinceritate la România, ceea ce se petrece la nivel național în ultimul sfert de secol, din absolut toate punctele de vedere, nu este decât desfășurarea unui proces de distrugere sistematică a identității statului, a unei economii care acoperea toate ramurile industriale și a unui naționalism firesc în condițiile istorice date” (În fine…, p. 175).  Toate fac parte din Marele Scenariu menit să facă să dispară o țară… Dumitru Hurubă precizează: „În eseul de mai sus, am vrut să detaliez toate-acestea, fără a deveni pătimaș, fără a exagera pentru a da greutate ideilor cuprinse în materialul de față, care s-a născut în urma discuțiilor întâmplătoare cu mulți cetățeni” (p. 176).

Autorul este pesimist pe unele locuri, oricum societatea va avea de suferit din cauza megatendințelor care străbat istoria, iar din punct de vedere religios, aceste aspecte au fost prezentate în Biblie ca sfârșitul vremurilor, fiind descrise chiar în detaliu, omul imperfect ducând societatea spre căderea în ruină. Desigur, trebuie regândite multe, cele din prezent reflectă viziunea omului despre univers și societate pe baza unor cunoștințe sedimentate prin secolul al XVII-lea și secolul al XVIII-lea. Toți marii gânditori acceptă că lumea trebuie să conceapă altfel societatea în care trăiește. Unii mai pesimiști consideră că specia umană și-a consumat potențialul, pregătindu-se altceva…

Există și o pată de optimism, o întrebare revine mereu în eseurile lui Hurubă: „Glumim, nu?”    

 

Constantin Stancu

  *Dumitru Hurubă, Scenarita: un eseu-fantezie, eseuri, 180 pagini, Florești, județul Cluj: Editura Limes, 2016

 


14. O poveste cu un comisar... La MACARENA se fac vând pastile... Proza de azi: tranziția, fierul vechi, afaceri în restaurant, banii vin acolo unde sunt șmecheri...... - Jul 25, 2020 9:47:00 AM

Comisarul s-a îndreptat spre Macarena. Simţea nevoia unei relaxări, a unei eliberări. Evenimentele au luat-o razna. Problema cu materialele radioactive a căzut brusc. Probabil că în combinat s-a produs zarvă. La restaurant s-a aşezat într-un separeu dichisit, special pentru persoanele importante. I-a telefonat lui Capo, i-a explicat situaţia din Vadu Ars, cu amănunte. Şeful şi-a pierdut răbdarea, i-a răspuns pe scurt:

- Dă-i în colò de şmecheri, nu-i de competenţa noastră! Să-ţi pară bine!  Apoi a închis.

Sorin Militaru a simţit nevoia să bea ceva tare, un gin. „E o băutură din plante! Merge la stomac! Parcă am nişte dureri…”.


Bianca, ospătară, îl întâmpinase cu multă căldură, amabilă, numai zâmbet, cu decolteul multilateral-dezvoltat, se apleca intenţionat peste masă, îşi expunea „marfa” la vedere. Militaru nu a observat imediat, era tensionat, apoi a înţeles jocul,  se părea o amabilitate din partea ei, o întâmpinare profesionistă. Mai trăgea cu ochiul spre peisajul din faţa sa, zâmbea din automatism, arunca o vorbă de duh, cum se spune în lumea bună din restaurant.

Începu să privească atent la spectacolul din zonă, înţelese că aici, la Macarena, se adunau mulţi, era un schimb de informaţii extraordinar, se juca intens la cărţile de joc, se puneau la cale afaceri. I s-a părut că restaurantul luase locul unei biserici, lumea se aduna fără mari pretenţii, era veselă, se confesa, unii îşi strigau durerea, alţii glumeau, alţii puneau la cale aranjamente, parcă era un centru de comandă… Poate va scrie cineva romanul acela Birtul cel de toate zilele! Sau Alcool pe pâine…

-          Simpatico, vreau o ciorbă de burtă, da bună, serioasă, parcă mi-e foame!

-          Domnule Comisar, ciorbă de burtă bună numai eu fac, bucătarul o prepară cu ardei iute, iar eu sunt şi mai iute!

-          Da, mă frigi la buzunar…

-          Parcă numai la buzunar?

Femeia se duse şi aduse comanda, erau de toate la ciorbă, pâine, ardei iute, smântână, oţet…

-          Poate doriţi cu lămâie…

-          Ei, să nu fii prea acră cu mine…

-          Nu, dar poate mă storci…

-          Da ce ai, femeie, eşti în formă astăzi!

-          Te văd ciufulit, pari obosit, extenuat, vreau să te scot din cazanul cu melancolie! E nevasta la ciclu?

-          Ei… Sunt probleme, dar în altă zonă…

-          În ce… zonă? Aici Bianca zâmbi, aproape îl atinse pe picior.

-          N-ai văzut ceva străini pe aici?

-          Ba da, nişte sârbi, erau cu nişte afaceri beton!

-          Ce afaceri?

-          Ceva cu nişte pastile, dar erau scumpe rău, la zece mii de dolari, ceva din combinat, inginerii ştiu!

-          Şi? întrebă comandantul curios. Subiectul căzu imediat, cu putere în faţa lui. Nu se aşteptase la o aşa situaţie.

-          Cum şi, au venit nişte muncitori din combinat, au adus un pachet, cred că au luat banii şi valea. În sală erau şi nişte ingineri…

-          Ingineri? Îţi aminteşti?

-          Nu prea, muncitorii aveau salopete, inginerii vin continuu, eu… le-am luat bani şi atât…

-          Deci e adevărat?

-          Ce?

-          E o poveste cu nişte pastile…

-          Să-ţi mai torn puţin gin?

-          Toarnă, adu şi o bere fără alcool, sau una normală, bună nici prea rece, nici prea caldă…

-          Bine… Parcă te-ai mai destins…

-          Discuţia cu tine e relevantă… Zâmbetul tău de azi e la marele fix…

-          Zău?

Femeia se duse în bucătărie să-l servească, dar nu reveni imediat.

Comandantul gândea la faza aceasta. Deci au fost ceva tranzacţii cu pastilele alea… Dar scumpe, unii nu cred că le mai arde de investiţie, chiar, demolarea e mai rentabilă, uzina dispare bucată cu bucată, până la urmă se va opri… Ardelean pare preocupat de investiţie, cine ştie, formalităţi au fost făcute… La un  moment dat Sorin Militaru îşi sună soţia, o anunţă că azi va veni târziu acasă sau poate nu va ajunge, serviciul…


C Stancu

Fragment din romanul Vadul ars, 2016. (Detalii pe acest blog)


17. V-a chemat cu iubire... Când munții mai cântă - Jul 20, 2020 1:28:00 PM

Din abis

 

Din întunericul greu la lumină,

O chemare dulce, prea sfântă,

În dimineaţa de veac senină,

În care şi munţii mai cântă...

 

Dumnezeu v-a chemat cu iubire,

V-a scos din lumea aceasta tristă,

V-a dăruit starea de nemurire

Şi Cuvântul care, iată, există...

 

Sunteţi seminţia aleasă cu răbdare,

Neam legat de viţa împărătească,

Voi vedeţi Împărăţia în zare

Şi Noul Cer pregătit să se nască...


 

Dumnezeu v-a câştigat pentru Sine,

V-a născut din nou, în Isus,

Cel ce a fost, Ce este, Cel ce vine,

V-a schimbat cu îndurare de Sus...

 

Fiinţa v-a fost unsă cu Duhul Sfânt,

Pentru călătoria cea dreaptă,

V-a săturat cu pâinea din Cuvânt

Şi v-a pus viaţa într-o şoaptă...

 

Străini şi călători spre Cer,

Spălaţi în apa cea vie, iată,

Aveţi prietenia deplină cu El

Şi dragostea eternă de Tată...


C Stancu


*Foto: Iancu Badiu

 


18. Prof. dr. Adrian Botez: Cazul Dacia... „Cartea este o pledoarie pentru vechimea poporului român, pentru simbolurile care au susținut arcadele istoriei. Adrian Botez face numeroase trimiteri la studii și cărți importante, despre mitologia noastră, și demonstrează legăturile precreștine ale românilor, cu valorile creștine, care stau la baza civilizației, așa cum o cunoaștem” - Jul 20, 2020 1:23:00 PM

 

„Cazul Dacia”, pledoarie de Adrian Botez

 

Adrian Botez completează dosarul său despre Dacia, un caz aparte în istorie și în viața românilor. Un nume care a frământat mințile oamenilor și care a pus probleme marilor puteri, în vechime și acum. Cartea sa Cazul Dacia… (volumul al II-lea). Trei studii hermeneutice asupra Arheilor Sacri Zalmoxieni (CORBUL, BLAJINII, OUL)*, reprezintă o pledoarie pentru corectitudinea în istorie și pentru reconsiderarea rădăcinilor noastre. Cine are trecut are și prezent, pe acestea se poate construi viitorul cu un scop bine stabilit. Autorul ar putea fi acuzat de susținerea unui curent, în viața spirituală a oamenilor, de reconsiderare a tezelor consolidate ale doctrinelor sociale. Își asumă riscul, dosarul său se bazează pe un studiu documentat, cu trimiteri ferme și cu argumente. Pasiunea scriitorului și subiectivitatea sa sunt întrecute de principiile ferme ale cărturarului. Cultura, baza documentară, viziunea pe care și-o asumă, dau măsura unei monografii spirituale care poate convinge. Este cartea unui crez în care s-a inițiat.

Pentru Adrian Botez, traco-dacii reprezintă un neam sacru, a trăit pe acest teritoriu într-o formulă extinsă. Partea spirituală a unui popor contează enorm și asta îl determină pe autor să facă din expunerea sa o pledoarie pentru baza spirituală a societății de azi. Nimic nu s-a pierdut, nimic nu s-a câștigat, totul revine în istorie sub alte cuvinte. Această bază a fost măcinată de interesele economice și de putere ale marilor imperii, începând cu Imperiul Roman și, apoi, cu toate celelalte, care    s-au rostogolit pe acest pământ. Cartea este un demers evident patriotic, pentru că rădăcinile românilor probează vechimea și esența unui popor, în fața oglinzilor istoriei.

Citând surse de la Vatican, Adrian Botez, preluând o idee vehiculată în spațiul românesc, consideră că limba română este precursoarea limbii latine, o limbă practicată în fostul mare imperiu dominat de Roma.

Apelând la surse serioase, recunoscute pe plan internațional, el susține că geții au fost un popor înțelept, că au avut o concepție despre viață bazată pe valori spirituale solide. Înaintașii poporul român au stăpânit un teritoriu vast, vatra civilizației europene. Au fost bărbații care au constituit prima civilizație în istorie. Mărturiile în istorie vin de acum mai bine 12.000 ani, asta în contradicție cu mărturiile stabilite de doctrina istoricilor care descriu societatea ca fiind consolidată acum circa 5500 ani înainte de Hristos… Cu alte cuvinte, aveam o limbă, valori spirituale, organizare socială, rădăcini în vreme, iar Dacia a dat împărați curajoși Imperiului Roman, în antichitate.

Autorul se revoltă împotriva îndoctrinării copiilor, latinizarea istoriei este un aspect al victoriei celui care a cucerit fără să poată distruge integral Dacia. Autorul merge mai departe, valorile precreștine, bazate pe mișcarea spirituală a lui Zalmoxis, au anticipat valorile creștine întemeiate de Hristos.   

Cartea este o continuare, prin argumente, a mentalului intuitiv al unui neam străvechi, generator de neamuri. Hermeneutica aplicată, practicată de Adrian Botez, are ca scop interpretarea textelor vechi, a altor mărturii, a artefactelor, în stilul teologic-literar consacrat, pentru punerea în valoare a lumii spirituale a Daciei. El pune în evidență semnele și simbolurile care au coagulat cultura dacilor, le interpretează din mai multe puncte de vedere, pentru a demonstra că suntem urmașii unui popor puternic, greu de urnit spiritual din istorie și compatibil cu valorile creștine, care au modelat civilizația Europei în ansamblu. Prin analiza celor trei arhei – corbul, blajinii, oul – se pune în evidență forța spirituală a esenței fenomenelor în istorie, puterea de a dinamiza triburi, popoare, națiuni… Aceștia au fost puși în evidență de greci, latini, francezi și au format baza explicării devenirii unei societăți și a indivizilor, inclusiv, ca identitate consolidată și recunoscută. Identitatea ne face să fim ceea ce suntem și potențialul pe care îl avem în viitor. Arheii păstrează scânteia divină și rezistă în istorie prin valoarea esenței.

Analizând cele trei metasimboluri, Adrian Botez constată că arheul-corb apare, în vechime, sub o prezență copleșitoare, uneori pozitivă, alteori negativă, dar, evident, radiind istorie pură și destin. Noe (conform Bibliei) s-a folosit de un corb pentru a verifica starea apelor care au distrus lumea veche, înaintea porumbelului. În toate mitologiile lumii apare corbul sub diferite aspecte: cobitor, afectat de metamorfoza spirituală alb-negru, mistic-ermetic-ocult în alchimie etc. Irlandezii și dacii, însă, păstrează simbolul corbului ca unui solar, „pasărea focului”… Analiza lui Adrian Botez este destul de amănunțită și privește mai multe zone ale lumii, de la India, la Germania. La Zalmoxis, simbolul este preluat de doi corbi, trecut și viitor, ca privire peste vremuri, cu rol sacru și sigiliu.

Analiza blajinilor ca popor primordial, parte integrantă în Geneză, acceptați de creștinism în unele zone românești, dau măsura unor caractere larg acceptate: bunătate, blândețe, simplitate, credincioșie, înțelepciune, răbdare… Ei leagă umanitatea de parte bună care i-a fost dată la creație. Ei nu apar în Vechiul Testament, dar sunt susținuți de etnografi, de folcloriști, de cei care sunt atenți la tradiție, vin din precreștinism și au fost tolerați. Evident, sunt surse precreștine care au fost preluate în etnografie și îngăduite, în ortodoxie, ca sărbătoare practicată în unele zone ale țării. Adrian Botez merge mai departe, consideră blajinii ca fiind zei dacici. Studiul reflectă opiniile Bisericii Creștin- Ortodoxe Române, ale specialiștilor etnografi și etnologi, susținerile lui Eminescu prin opera sa, bazată pe valorile tradiționale și pe cărțile vechi, ale culturii universale. Autorul are concluziile sale, în care creionează o lume veche, cu valoare de simbol, una care leagă viul și neviul.  

Despre simbolul oului, acesta este considerat unul pascal fundamental, legat de ciclicitatea vieții, trimițând la roțile de foc care se rostogoleau peste dealuri, după tradiții, cu belșug și noroc, o revitalizare a lumii. Oul se lega de geneza lumii, de forța divină, de puterea de reînnoire a lumii.    

Cartea este o pledoarie pentru vechimea poporului român, pentru simbolurile care au susținut arcadele istoriei. Adrian Botez face numeroase trimiteri la studii și cărți importante, despre mitologia noastră, și demonstrează legăturile precreștine ale românilor, cu valorile creștine, care stau la baza civilizației, așa cum o cunoaștem. Din punct de vedere îngust, trimiterile sale pot fi considerate idolatrie. Din alt punct de vedere, acceptând tradiția, ele se înscriu în patrimoniul cultural al lumii, pentru că nu ne putem nega trecutul. Pentru români, trecutul a fost semnificativ și se încadrează perfect în marile civilizații ale lumii.

Adrian Botez pune pasiune și, prin stilul său, caută să convingă cititorul că trăim într-o zonă mitică, leagăn a lumii.  

Privit dinamic, Cazul Dacia reprezintă modul în care Dumnezeu a modelat lumea, subliniind faptul că revelația este treptată, pe măsură ce omul a putut să înțeleagă lumea, pe sine și Creatorul.

Adrian Botez notează: „Dintre cei 12 apostoli, Sfântul Apostol Andrei a avut, de departe, misiunea cea mai ușoară, în ce privește încreștinarea geto-dacilor, din Dobrogea: geto-dacii erau singurul popor din Europa care credea, cu desăvârșire, în nemurirea sufletului - și știa de ÎNVIERE!!! (aveau modelul Zalmoxis – cel înviat/ înălțat, după trei ani de scufundare sub pământ…)” (p. 79).

Dacă gândim că, în vremuri de criză spirituală și secetă, eroul Ilie (cel care s-a opus idolatriei, cu prețul vieții, și considerat sfânt), menționat în Biblie, a fost hrănit de corbi, la pârâul Cherit, înțelegem că, în istorie, există numeroase corespondențe, care nu sunt deloc întâmplătoare…

 

Constantin Stancu


 

*Adrian Botez, Cazul Dacia… (volumul al II-lea). Trei studii hermeneutice asupra Arheilor Sacri Zalmoxieni (CORBUL, BLAJINII, OUL)*, eseu, 107 pagini, Rm. Sărat:  Editura Rafet, 2018

 

    


19. Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu: CELESTA... „Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu reușește performanța de a scrie un roman al tensiunii dintre bărbat și femeia sa, de a povesti noua experiență, într-un limbaj deschis, sincer și curat” - Jul 20, 2020 1:18:00 PM

Constantin Stancu

 

Edenul de lângă noi

 

 Celesta este un roman dens și incitant, plin de surprize și căutând certitudini, scris cu pasiune de Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu și publicat la Timișoara: Editura Mirton, 2018*. Subiectul textului îl constituie experiențele unei femei mature, Arina, în relația sa cu Teodoru, personalitate puternică, înzestrată cu energia unui destin de excepție.

Ambii, ajunși la vârsta deplinei cunoașteri a vieții, au ocazia să intre într-o zonă a descoperirilor, printr-o iubire înnobilată de curiozitatea depășirii limitelor convenționale.

Teodoru, poet, cult, cu operă consolidată, capabil de creații valoroase, participant la viața culturală a orașului, se află după un mariaj încheiat cu pierderea soției, desemnată, în carte, prin pronumele EA, convertit în substantiv propriu. Aceasta este Celesta, cu alte cuvinte, femeia care a trecut dincolo, în lumea exclusiv spirituală. Cei doi au format un cuplu întemeiat pe iubire, au avut o relație strânsă, până la contopire. Două suflete într-un trup… O parte s-a dus, a rămas sufletul, atins de eternitatea clipei de iubire. Teodoru simte pierderea ca pe o rană, caută să depășească drama prin munca sa de scriitor și de recuperator al operei celei care i-a fost parte din ființă. Caută să se autodefinească. Omul, însă, nu este destinat să trăiască singur, ducând în suflet tot timpul și nontimpul primit în anii anteriori. Teodoru se desprinde cu greu de trecut, de miracole.

Arina apare, însă, în economia divină și schimbă perspectivele. Profesor universitar, preocupată de viața literară, de opera lui Teodoru ca mărturie în epocă, în stare să pună în valoare maximă creația poetului, intervine, prin destin și predestinare, în viața lui Teodoru.

Arina își povestește experiențele în această carte, se rupe din căsătoria ei anterioară, devine liberă și deschisă unei noi relații, una visată, dorită, una ideală. Teodoru o inițiază în această călătorie unică, inedită, la o vârstă complicată, când oamenii s-au așezat în matca unor relații consolidate, fără riscuri sociale, spirituale, existențiale. Acceptă provocarea, are simțul eternității, energia necesară de a continua. Viața celor doi se reface din cenușă, din zgura unor fapte arse. Iubirea este motorul care pune în mișcare lumea. În această călătorie de inițiere, Arina se confruntă cu EA, fosta soție a bărbatului iubit: o umbră permanentă, greu de explicat. Teodoru mai păstrează în biroul lui urna cu cenușa fostei soții, ca o prezență bizară pentru restul oamenilor. Femeia nu poate înțelege, la început,  această legătură a lui Teodoru cu EA. Există, la prima impresie, ceva inacceptabil și de netrăit.     

El, cunoscător al tainelor feminine, om cu o cultură profundă, adept al valorilor creștine, o duce în labirint, îi prezintă oglinzile necesare, o reînvăță lumea pierdută a cuplului EL și EA (Ish / Isha), așa cum a stabilit-o Creatorul.

Fosta soție (EA) este o prezență spirituală, una care nu piere, e la fel de vie în mintea bărbatului, în lumea subtilă a universului, precum orice altă entitate. Așa va fi și Arina. El este responsabil, din acest punct de vedere, pentru femeile din viața sa, în mod egal, cum s-a rânduit la Geneză.

Întrebările pe care și le pune Arina, frământările zilnice, copleșitoare, și luminile iubirii îi desăvârșesc identitatea. Devine femeia care-și urmează bărbatul, dispusă mereu să învețe, să înțeleagă. O inițiere destul de lentă, valorile culturale, dialogul, capacitatea de adaptare, dorința de împlinire deplină o duc într-o zonă a certitudinilor spirituale. În toate se simte Mâna lui Dumnezeu, pentru că ei se pun la dispoziția energiilor divine care pot schimba oamenii.

Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu reușește performanța de a scrie un roman al tensiunii dintre bărbat și femeia sa, de a povesti noua experiență, într-un limbaj deschis, sincer și curat.

Teodoru are capacitatea de a duce această relație în zone greu de bănuit la început, se recuperează timpul risipit în fapte simbol. El este bărbatul-preot, se îmbracă elegant, folosește un parfum rafinat, este atent la gesturi, ca într-un ritual, cuvintele sale au forța de a influența mintea iubitei (metanoia) și de a o duce în zone tainice. Este arhetipul, recuperează amprentele divine. În fața iubirii, dispar, la ambii protagoniști, orgoliile, mândria, experiența de viață asimilată prin uzanțele normale, apărând, în schimb, bucuria, curiozitatea, puterea de a învăța.

Evoluțiile din cuplu sunt analizate deschis, uneori, cu multă duritate, se pătrunde în mintea personajelor ca într-o sală cu oglinzi. Sinceritatea și capacitatea de a vedea peste limite rezolvă echilibrul dintre cei doi. Restul personajelor dau consistență povestirii, sunt apariții fugare, colegi, admiratori și copii, maturi și ei. Personajele conferă dinamism povestirii, pun în evidență frumusețea relației dintre el (Teodoru) și ea (Arina).

Este o poveste de dragoste? Așa intenționa autoarea. La final, descoperim o poveste a inițierii în lumea spirituală, lumea care pune în mișcare carnea, materia, sângele. Principiile biblice luminează narațiunea, o limpezesc, simbolurile se încheagă, universul se reface în mintea celor doi pe alte coordonate.

Povestea demonstrează că oamenii se caută pe sine, iubirea este o relație ce durează în eternitate, dincolo de aparențe. Raiul este lângă noi, poate fi atins cu inima, se deschide un alt orizont după faptele de fiecare zi.

Sunt câteva etape simbol: În Piața Libertății din cetatea lor (Timișoara), o țigăncușă vindea brândușe. Teodoru i-a cumpărat un buchet Arinei. Țigăncușa are o remarcă pentru cei doi: „Frumoasă doamnă ai!” (p. 47). Vânzătoarea de flori are  vocație divinatorie, ca în marile mituri antice.

Urmează căsătoria, oficiată direct, în parc, de cei doi, în fața lui Dumnezeu, fără intermediari, ca un jurământ pur, de nerefuzat. Teodoru citează din Biblie un text (cititorul va afla conținutul), este bărbatul-preot care își duce femeia în fața Cerului. Ulterior, cei doi apelează la ritualul civil și bisericesc al căsătoriei, la tradiția din lume, care  consolidează și aduce siguranță.

Călătoria celor doi la Carani, satul natal al Arinei, este o călătorie de inițiere inversă pentru Teodoru, el acceptă universul femeii sale ca pe un dat favorabil.

În final, urna cu cenușa EI (a fostei soții) este îngropată conform ritualului bisericesc, realitatea văzută devine (măcar temporar) o certitudine. Umbrele se topesc în pasta timpului brut.    

Livius Petru Bercea notează, pe coperta interioară a cărții: „Celestaeste un Bildungsroman modern, cu deschideri metafizice, în care Teodoru (poet de succes, bun cunoscător al Bibliei, el însuși în căutarea unui echilibru interior, deci având nevoie de <<sprijin>>) își va asuma rolul de Pygmalion, în raport cu Arina (a cărei realizare profesională nu poate contrabalansa neîmplinirea afectivă)”.

Iată cum redă Arina clipa trăită, experiența unică de a fi iubită de Teodoru: „Trăiam clipa. Lunga mea clipă de fericire. Istovitoare. Sclipitoare. Uitasem cu desăvârșire toate întrebările de până acum. În sufletul meu era pace. Mă odihneam, în sfârșit. În armonie. Trăiam dragostea fără nicio umbră de îndoială. Din copilărie, de când mă iubeau bunicii, n-am avut parte de o asemenea dragoste” (p. 72).

Frământările femeii, prinsă între relații sociale dure, general acceptate, și iubirea care deschidea noi orizonturi, sunt descrise cu emoție: „Ceea ce oamenii legii amânau sine die, a împlinit Dumnezeu repede și tranșant. Nimeni nu a avut de suferit. Fiecare a primit ce merita. S-a limpezit situația, s-a netezit calea pentru mine. Următorii pași i-am făcut singură. Motivată de sentința definitivă de divorț. De vârsta mea. De sprijinul necondiționat al familiei mele. De brațul protector al lui Teodoru. De convingerea că Dumnezeu mi-a dat un semn clar că exist pentru El și că merit ajutorul Lui. Cel Drept mă eliberase” (p. 103).

Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu povestește simplu, sincer, fraza ei are un fior care străbate mesajul real, ea se armonizează cu dramele pe care le descrie. Le înțelege și le pune sub lumina Providenței. În spatele narațiunii, sunt personaje concrete, care au suferit pentru a se pune pe linia desăvârșirii.

Istoria literară va reține episodul povestit, ca pe o bază serioasă de analiză a vremii în care s-au scris cărți importante. Cine a citit cărțile lui Eugen Dorcescu va înțelege mai mult din povestea de dragoste prezentată de Arina. Unele lucruri merită a se păstra în tăcere și cu sfială. Altele se pot expune deschis, există modele prin care lumea devine mai frumoasă. Depinde și de valorile spirituale pe care ni le asumăm. Arina, de exemplu, află întreaga poveste a Bibliei de la Teodoru, cunoaște astfel, mai profund, cum a modelat Dumnezeu Adevărul dat oamenilor, ca o eliberare de țărâna trecătoare din care am fost făcuți. Povestea Bibliei devine povestea lor, povestea omului care iubește sub stele grele de lumini, ce i-au devenit străine prin uitare (p.p. 156-158). Iată cum explică Teodoru textul sacru: „Aceste Cărți sacre și povestea lor reprezintă Minunea Minunilor! Frumusețea Frumuseților! Sunt inspirate de Duhul Sfânt. Se simte. Când citești oricare verset din Textul canonic, resimți un suflu teribil, o energie copleșitoare” (p.p. 157-158).

Arina recunoaște, în povestea aceasta, că personajele cărților sale sunt cele care o ajută să se caute și să se regăsească. Prin faptele, prin vorbele lor, prin dramele care sparg eternitatea secretă și permeabilă, câteodată.

 

 

Aprilie 2018

______________

*Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, Celesta (O poveste de dragoste), roman, 207 pagini, Timișoara: Editura Mirton, 2018.

       


20. Evadarea din mecanic a lui Dumitru Tâlvescu... „Atmosfera volumului se încheagă din tăceri, din jocuri tainice, din întrebări necesare, discrete. Muntele, marea, răsăritul, îngerul care se ivește din poeme, captivitatea în care ne ține timpul rece, singurătatea unui suflet între stele, personaje celebre și contradictorii, cu mai multe fețe, toate compun mirajul în care ne atrage scriitorul. Brusc, liniștea se curmă: în pădure nu există trecere pentru pietoni” - Jul 20, 2020 1:13:00 PM

 

Pierdut în mersul lumii…

 

 

Dumitru Tâlvescu clamează o schimbare în viața sa, dorește evadarea din „mecanic”, din starea firească a lumii blocate în roțile dințate ale unui ev fărâmițat între iluzii. Cu Volumul de versuri Evadarea din mecanic *, apărut la Târgoviște: Editura Singur, 2016 el își consolidează stările, acceptă jocul vieții și al poeziei.

Poemul Poetul definește personalitatea celui care stă la capătul poemelor. Un om modest, ascuns în forfota lumii, visând la universuri pierdute și la stări secrete. Scriind crește în oglinzile cuvintelor dorite. Poemul are ca izvor inspirația coborâtă din stele…

O recunoaște uimit și liniștit între marile grădini din pustia istoriei.

 

Pierdut în mersul lent al lumii

Poetul e însetat de doruri

Pofta lui crește cu fiecare vers

Lumea îi zâmbește cu îngăduință.

El caută orbește prin destine

Silit de rime, cuvinte să îmbine

Cu gânduri grădini semiramide

De unde dulci miresme să adune

Din dorurile ascunse, pe cele mai comune.

Așa stingher și pașnic, din ceruri fără vreme

Coboară din stele hlamide în poeme (Poetul, p. 46).

 

Discursul poetului curge firesc, lirismul se împletește cu miracolele zilnice. Natura, cu tot ce are mai valoros, modelează versurile, el nu caută poemul cu dinamita în dinți, din contră, așteaptă ca starea să crească sub ceruri discrete.

 

Zăvorât între a fi și a nu ști

Cu greu se-ndeamnă ziua sus pe boltă

Un soare prea sătul de-odihnă cască

Cu ochii roșii, în crepuscul.

Doar marea mai toarce domnind peste valuri

În timp ce-n taverne, pe maluri, e toamnă (Poem spre toamnă, p. 11).

 

După cum se poate observa, anotimpurile invadează cuvintele lui Dumitru Tâlvescu, această curgere a timpului prin ființa omului îi dă puterea de a vedea frumusețea lumii dintâi, cea pierdută. Marea sugerează infinitul, unul tăcut, pregătit să se trezească în plină zi cu toate astrele în brațe.

Atmosfera volumului se încheagă din tăceri, din jocuri tainice, din întrebări necesare, discrete. Muntele, marea, răsăritul, îngerul care se ivește din poeme, captivitatea în care ne ține timpul rece, singurătatea unui suflet între stele, personaje celebre și contradictorii, cu mai multe fețe, toate compun mirajul în care ne atrage scriitorul. Brusc, liniștea se curmă: în pădure nu există trecere pentru pietoni.

Așteptarea a ceva mult mai mare și mai copleșitor, starea de veghe, luciditate celui care a pierdut Raiul și cuvintele atinse de rouă, sunt stări pe care cititorul le preia ca pe un dat al destinului. Omul care se zbate să evadeze din mecanic… Va veni ziua de apoi, chipuri de aramă pierd semne în domeniul poemului, femeia iubită este acolo, ca jumătate necesară, ei se țin de mână…

O tristețe marchează călătoria poetului, uneori măștile trebuie schimbate, lumea se îmbracă în ore barbare:

 

Aripa stângă a zilei

Se odihnește pe obrazul meu drept

De sub gene, clipele curg calm

Se transformă în minute alegorice

Scurgerea lor e tainică

Învelește trupurile în ore

Fără lâncezeli, incertitudinea

O lacrimă ce-ți sparge auzul

Azi schimbăm măștile (Rob timpului, p. 18).

 

Cu instinctul celui care speră să poată evada, Dumitru Tâlvescu știe că adevărul îi poate fi gardian printre amintiri, iubiri, falimente…Este atent la detalii, lacrimi și mișcări ale cosmosului. Un adevăr ultim, înaintea sfârșitului inerent!

 

Pustiu, dar intact, adevărul ca o clepsidră

Cules înaintea sfârșitului șovăielnic al clipei

Stinge dorul în culori, hoinar și el

Nedumerit în drumul său printre-amintiri (Dezmăț, p. 22).

 

Versurile ne redau miturile personale, bine ascunse în limbaj, poetul stă pietrificat în clipe, se agață de vise, corbi negri vestesc întunericul, în ceruri nu sunt flori, deșertul este deplin, omul curge în afara timpului cu stradă cu tot, spațiul se topește, alunecă lucios, iar zeițele se ascund în nori. Este o dinamică provocată de glisarea vremurilor în vreme.

Tâlvescu se întoarce la vechiul mod de a scrie poezia, simplu, bazat pe sinceritate, plusând dintr-o singurătate populată cu zei, începutul fiecărui poem este bine regizat, cu atenție, cu grație. Miturile nu pot fi zdrobite! El își trage inspirația din zona operelor clasice, solide, le ia drept argument și bază la compunerea poemelor. Cetatea inexistentă îl cheamă, el caută mereu printre stele, prin păduri, pe potecile brumate de ideile celor care au trecut înaintea sa. Îi este familiară vocea călătorului care trece spre un altceva mult mai intens, spre tărâmuri interzise.

În prefața volumului, Ion Popescu-Brădiceni notează: „Dicţiunea ceremonios fastuoasă din acest nou volum dă glas Mării Egee sau se revoltă în numele visului <<pierdut între lumi ce caută tribut pentru zeii de taină şi fără-nceput>> din Dacia originară, aceea a lui Kesarion Breb, cel din <<Creanga de aur>> a lui Mihail Sadoveanu” (p. 4).

Iubind literatura, evadând din mecanic în zona frumosului, Dumitru Tâlvescu a scris romane, volume de poezii, s-a copt sub luminile calme ale divinului, ființa sa fiind sfâșiată între căutarea sinelui și căutarea lui Dumnezeu. Tensiunea aceasta dă naștere la poeme.

Deși se vrea stăpân peste iluzii, evadarea din mecanic îi este benefică, lumea este mai suportabilă călătorind, în fond suntem străini și călători pe acest pământ…

 

 

Constantin Stancu

 

 

*Dumitru Tâlvescu, Evadarea din mecanic, poeme, 95 pagini, Târgoviște, Editura Singur, 2016 cu o prefață  de Ion Popescu-Brădiceni.

 

 


22. Revista „Actualitatea literară”, nr. 102/2020. Semnal, lecturi libere, literatura ca prezență în cetate. Nicolae Silade și generațiile care mișcă în peisaj - Jul 14, 2020 6:25:00 AM

Bună ziua,

doamnelor,

domnișoarelor

și domnilor!

Vă rugăm să primiți spre lectură

Actualitatea literară nr. 102

https://actualitatealiterara.ro/


--
Nicolae Silade
actualitatea literara
nicolaesilade.blogspot.ro
facebook.com/actualitatealiterara
[email protected]


23. Ardealul literar - 25. Timp de cuvinte, destine sub arcadele literaturii. Mariana Pândaru-Bârgău și pasiunea pentru literatură - Jul 13, 2020 7:39:00 AM

Un ostrov de cărți și reviste

 

 

Au trecut 25 de ani ca un sunet…

O generație care s-a transformat, s-a maturizat. Megatendințele au modelat lumea. Câteva aspecte sar în ochiul atent, în timpul vieții noastre ne-am schimbat perspectivele de mai multe ori…

Revistele nu dispar, se transformă, devin lichide, alunecoase. „Cititorul de iluzii”, cum plastic se exprima umoristul Dumitru Hurubă într-o carte a sa (cu acest titlu pertinent pentru perioada „rezervației cu zăpăciți de tranziție”), nu mai colecționează revistele în formatul tipărit, el preia aceste reviste în format electronic și le stochează/ depozitează elegant într-un fișier electronic, pe un dispozitiv electronic. Acesta e de cinci centimetri, îl porți în buzunarul pantalonilor de serviciu, puțin șifonați, puțin lustruiți în genunchi. Dispar depozitele, dispar rafturile de lemn sau de plastic. Lumea se micșorează dramatic. Revista nu mai ajunge la destinatar prin curier poștal, ea ajunge la destinatar prin email. Multe redacții au cititorii lor, aproape invizibili, dar constanți, dedicați, legați în rețea. Revistele se citesc în format electronic, direct pe sit-ul acestora, la orice oră, când distinsul receptor are timpul necesar, când are planificată ora de cultură, când poate „digera” cultură… Cine citește apelează la marile biblioteci virtuale, are acces la marile cărți ale lumii în format electronic. Intervine „lectura fără frontiere”, unele sit-uri asigură și traducerea imediată a textelor.


Revistele nu mor, se transformă brutal. În lumea de azi industria divertismentului a luat locul artei. Arta este marginalizată, este un lux. Divertismentul a luat locul literaturii. Pentru reviste, parcă, nu mai este timp și nu mai sunt ochi (vorba lui Iisus: Au ochi și nu văd…).

În acest mediu dinamic și ostil, sub anumite forme, revista „Ardealul literar și artistic” a rămas în zona luptei pentru frumos. În ultima perioadă, sub atenta îndrumare a scriitoarei Mariana Pândaru-Bârgău revista a stat în primele rânduri ale peisajului literar. Pasionată și iubitoare de texte care conservă frumusețea vieții, ea a reușit să țină ștacheta valorilor la nivel înalt. A promovat literatura din județul Hunedoara, scriitori din Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România, activitatea Bibliotecii Județene „Ovid Densușianu” Hunedoara-Deva, a atras prietenii cărții din țară și străinătate. Există un șir lung de nume care au publicat în revistă. Nume care sunt validate acum, au fost cândva debutanți într-o revistă generoasă cu generațiile care migrează pe continentul literaturii. O studiere atentă a paginilor ar putea constitui un material important pentru istoria literară după anul 1989. Alături de regretatul Valeriu Bârgău, soțul poetei, revista s-a menținut în atenția cititorilor iubitori de literatură și cultură. Nu a fost uitate cărțile importante care acum formează „canonul literar” în plină schimbarea și el.  Revista a contribuit și ea la formarea canonului, fie direct, fie indirect…

Mariana Pândaru-Bârgău a știut să-și facă prieteni din scriitori. Interviurile realizate cu unii dintre ei relevă o față interesantă a fenomenului literar. A depășit disensiunile care se ivesc între oameni cu personalitate, între artiști care au proiecte concrete de viață.  A făcut-o cu tact și eleganță. A avut răbdare, a știut să caute și să găsească resurse pentru ca apariția revistei să fie o realitate. Formatul electronic a adus consistență fenomenului literar din județul Hunedoara. În prezent, revistele din județ sunt destul de puține, dar revista „Ardealul literar și artistic” este mereu activă prin analiza făcută unor cărți importante, prin poezia de bună calitate, prin proza care are ceva de transmis receptorului. Umorul a fost promovat cu brio, lumea avea/ are nevoie de umor, de morală, de zâmbet. Texte cu puternice accente religioase, mai ales din zona creștinismului, au fost prezente în paginile acesteia, dând adevăr minții cititorului. Eseurile care analizează vremurile au adus idei solide, care rezistă peste timp. Literatura pentru copii a fost promovată cu detașare, jocul și joaca fac lumea mai frumoasă.

La tradiționalele ediții ale Salonului Hunedorean al Cărții, care se desfășoară în luna octombrie a fiecărui an, revista a fost prezentă alături de cărțile Editurii Călăuza v.b. Deva, girată tot de Mariana Pândaru-Bârgău. Revista și cărțile demonstrează că literatura este o prezență semnificativă în județul Hunedoara, la Deva și în țară, acolo unde a participat redactorul ei șef ca invitat.

Important este faptul simplu: Cei care au făcut revista au iubit/ iubesc scriitorii și cititorii.

Asta contează.

Concluzia, un poem:

 

Un ostrov de cărți și reviste

 

Un ostrov de cărți și reviste, cu șoapte din viitor, cu iluzii de azi.

 

Orbii citesc cu vârful degetelor marile revelații…

                       poezia curge printr-un cablu de cupru învelit

în plastic alb, călcat în picioare de trecătorii grăbiți,

atins de fulgere globulare…

 

Mesajul ca un cordon ombilical ce atinge pereții impregnați de cuvintele nerostite ale scribilor sugrumați în somn.

 

Vin și cei care văd, citesc până când le ia foc, iată,

creierul de piatră…

Un ostrov de cărți și reviste, un loc pentru copiii

care visează sub cerul ros de ape,

cu malul pe care înfloresc mici flori albastre și se petrec sărbători tainice.

 

 

Constantin Stancu


25. Exerciții pentru acasă... C. Virus Homework, de la Contemporary Literature Press - Jul 13, 2020 7:26:00 AM
marți 14 iulie 2020 Comunicat de Presă

Ediție online
Contemporary Literature Press,
sub auspiciile următoarelor foruri: Universitatea din București, The British Council, Institutul Cultural Român  și Uniunea Scriitorilor din România

Anunță publicarea volumului

C. Virus Homework. Exerciții pentru acasă.
ISBN 978-606-760-184-8
Parallel Texts. Ediție bilingvă.

Written by graduate students of the MA Programme for the Translation of the Contemporary Literary Text
The University of Bucharest

Scrise de studenți ai Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan [MTTLC]
Universitatea din București


Coordonat și editat de Lidia Vianu

             Știm cu toții că frica naște monștri, tot așa cum știm că frica este și o formă de înțelepciune. Nu ne--am dorit să manipulăm frica, oricât de necesară ar fi ea unora ori altora.
            Masteranzii au scris aceste texte cu gândurile, sufletul, temerile și umorul lor: fiecare după puterile lui. Să --i citească, ne--am dori, aceia care sunt de--o vârstă cu ei, dar și aceia care nu mai au de mult vârsta lor, însă vor să--i înțeleagă și să--i îndrume să caute adevărul pentru a stăpâni frica.

C. Virus Homework. Exerciții pentru acasă, se lansează oficial marți 14 iulie 2020, dar volumul poate fi consultat și descărcat din acest moment la adresa de internet:

http://editura.mttlc.ro/c-virus-homework.html

Editura pentru Literatură Contemporană vă invită să accesați website--ul www.editura.mttlc.ro. Editura publică lucrări atât în limba engleză cât și în limba română. Pentru sugestii sau comentarii, vă rugăm adresați--vă Editurii,  [email protected]

If you want to have all the information you need
about Finnegans Wake,
including the full text of Finnegans Wake, line--numbered , go to
 A Manual for the Advanced Study
of James Joyce's Finnegans Wake
in 130 Volumes

by C. George Sandulescu and Lidia Vianu,
at the following internet addresses:

http://editura.mttlc.ro/Joyce%20Lexicography.html Tuesday 14 July 2020 Press Release

Online Publication
Contemporary Literature Press,
under  The University of Bucharest, in conjunction with The British Council, The Romanian Cultural Institute, and The Writers' Union of Romania,

Announces the publication of

C. Virus Homework. Exerciții pentru acasă.
ISBN 978-606-760-184-8
Parallel Texts. Ediție bilingvă.

Written by graduate students of the MA Programme for the Translation of the Contemporary Literary Text
The University of Bucharest

Scrise de studenți ai Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan [MTTLC]
Universitatea din București


Coordinated and edited by Lidia Vianu

              We all know that fear breeds monsters, but we are also aware that fear can be wise. The authors of this book had absolutely no intention to manipulate fear, however necessary fear may be to some.
            These students have written their texts with their minds, souls, anxieties and sense of humour. Let those who are their age judge them. Let their teachers read, understand, and guide them to face bravely a story of fear---C. Virus---and to struggle for the truth.

C. Virus Homework. Exerciții pentru acasă, is formally launched on Tuesday 14 July 2020. It is available for consultation and downloading on receipt of this Press Release, at the following internet address:

http://editura.mttlc.ro/c-virus-homework.html

You are kindly invited to visit the Contemporary Literature Press website at http://editura.mttlc.ro/. For comments or suggestions, please contact the publisher [email protected]


Contemporary Literature Press

Translation Café
eZine of Modern Texts in Translation

Contact us

Visit our Facebook page


Email not displaying correctly? View it in your browser. Contemporary Literature Press