Blogs Home » Personal » Personale » Andreea Toma

Andreea Toma

Ganduri si opinii personale pe diverse teme ...un blog tanar pe care sper sa il dezvolt frumos.

Articole Blog

01. Ce rămâne din noi - Aug 20, 2018 11:17:00 AM
Pe timpul foametei de după al doilea război mondial, copii din satele sărace ale Moldovei au fost suiți în trenuri și duși în Ardeal, acolo unde aveau mai multe șanse să supraviețuiască, fiind luați de familii în care grija zilei de mâine nu era o corvoadă, la mesele cărora mai era loc de o farfurie în plus. Din părțile Vasluiului poposise un astfel de transport în gara din Reghin. Oameni cu inimă mare veniseră în gară și aleseseră câte un copil sau doi cărora să le poarte de grijă până ce pe meleagurile lor natale avea să fie mai ușor de supraviețuit. Mă gândesc că vestea despre năpasta ce se abătuse atunci peste întinderile și așa sărace din Moldova scormonise în sufletele celor din alte părți ale țării, iar oamenii se arătaseră solidari, miloși, dornici să ajute niște copii nevinovați cărora părinții nu aveau ce le mai pune pe masă, după ce epuizaseră tot ce creștea din pământ și putea fi mâncat.

Așadar, copiii sosiți atunci la Reghin au fost luați rând pe rând de familiile care doriseră să ajute. Un singur băiat de vreo 11-12 ani rămăsese pe peron, după ce toți ceilalți plecaseră. Era slăbuț, mărunțel și brunet. Nu-l vrusese nimeni. Cine știe ce o fi fost atunci în sufletul lui, văzând că nu-l vrea nimeni, rămas singur pe peronul unei gări dintr-un loc necunoscut, departe de satul în care se născuse, de casă, de părinți și de frații săi. A avut însă norocul să dea peste un profesor dintr-un sat aflat la câțiva kilometri de oraș, care l-a luat la el. Nu avea copii, și timp de câțiva ani, el și soția lui l-au crescut pe băiat ca și cum ar fi fost al lor. L-au ținut la școală, apoi la liceu, și între ei s-a clădit o legătură la fel de zdravănă precum aceea de sânge.

Au trecut anii, băiatul s-a întors în Moldova, s-a căsătorit, dar pe părinții adoptivi nu i-a uitat. Se întorcea la ei cât de des putea, își ducea acolo copilul în vacanțe, până ce și acesta, la rândul lui, s-a făcut mare. Era un fel de nepot de suflet, care a găsit de cuviință să meargă la ei și cu viitoarea sa mireasă. O legătură puternică întreținută prin vizite și prin scrisori, vreme de aproape 40 de ani. Căci băiatul de altădată nu-și putuse uita binefăcătorii și îi considera și pe ei părinții săi, asemeni celor care îi dăduseră viață. Pe de altă parte, la 50 de ani, băiatul de altădată se putea considera împlinit, își însurase băiatul și aștepta să i se nască primul nepot sau prima nepoată. Dar soarta n-a vrut să-l lase să se bucure prea mult de aceste vremuri fericite. În vreme ce burta nurorii creștea și se rotunjea, băiatul de altădată era măcinat de o boală perfidă, care l-a răpus cu două săptămâni înainte de nașterea nepoatei.

Familia sa era doborâtă de durere și nu au putut să le comunice părinților adoptivi vestea îngrozitoare, îi știau bătrâni și au vrut să îi ferească de asemenea durere. Timpul trecea și bătrânii trimiteau scrisori cărora soția nu știa ce răspuns să le dea. Cu lacrimi în ochi citea neliniștile bătrânului profesor și ale soției lui, care își închipuiau că băiatul o fi fost arestat, nicidecum nu se gândeau că el a plecat înaintea lor spre zări necunoscute. Erau anii în care un zvon sau o vorbă oarecare te puteau arunca în temniță. Tăcerea băiatului îi îngrijora și îi îndurera pe părinții adoptivi, fel și fel de scenarii li se perindau prin minte, dar niciunul dintre ele nu ducea către acel deznodământ care, pe o piatră de mormânt, spunea că "Eu am fost ca voi, și voi veți fi ca mine...".

S-au scurs niște ani, copilul băiatului de altădată și a luat mama, soția și cei trei copii și a pornit la drum către satul din Ardeal unde își petrecuse adesea vacanțele în copilărie, la bunicii de suflet. Doar că a găsit casă pustie. În locul bibliotecii pline de cărți, o movilă de grâu umplea spațiul în care fusese biroul profesorului. Se stinsese cu câteva luni în urmă, la doi ani după soția lui. Plecaseră amândoi fără să știe că băiatul pe care îl crescuseră cu drag murise atât de tânăr. Poate că se simțiseră uitați, părăsiți, dezamăgiți. Dar dacă există un loc în care cei care pleacă de aici se întâlnesc, cu siguranță au găsit acolo răspunsuri la toate scrisorile trimise în ultimii lor ani.

Și au mai trecut 27 de ani. În drumul nostru prin Ardeal, am renunțat la atracții turistice pentru a merge în satul în care speram să ne întâlnim amintirile. Flash-back-uri am purtat cu mine în toți acești ani și, deși multe se schimbaseră, am reușit să identific locul în care fusese casa profesorului, folosind alte amănunte care mi se întipăriseră în minte de când aveam 7 ani. Doar că ceea ce am găsit acolo a fost mai dezamăgitor decât ar fi fost o casă dărăpănată. Cum nu aveau copii, rudele mai îndepărtate au vândut proprietatea, iar cel care stăpânea acum locul trântise peste vechea casă un veritabil kitsch vopsit în portocaliu. În curte mirosea a mizerie, iar înăuntru, atât cât am putut vedea, m-a izbit cocalarismul amenajărilor, întărit de BMW-ul de sub șopron și de figurile proprietarului care ne-a repetat, printre aburii alcoolului consumat cu tovarășii de spart lemne, că el a făcut 5 ani în legiunea străină și nu-l duce nimeni pe el. Îmi închipui că pentru oameni de teapa lui, de la care mă așteptam să fim fugăriți cu toporul, o fi fost al naibii de suspectă această incursiune a noastră printre amintiri. Ce om normal caută potcoave de cai morți așa, fără niciun interes?

Ei bine, noi le-am căutat, deși știam că nu vom regăsi mai nimic din ce ne aminteam. Totuși casele neamurilor la care am poposit atunci, demult, erau încă în picioare,  deși vândute și ele. Astfel am și recunoscut, eu, cel puțin, casa căutată. Am suprapus cât am putut imaginile din minte peste cele de azi și m-am gândit că nu întâmplător am păstrat atât de vii acele amintiri din copilărie. Și că din toate astea am învățat o altă lecție a timpului, despre ceea ce face el din oameni și din ceea ce rămâne din ei. Realizările materiale se năruie, într-un fel sau altul. Rămâne amintirea, atât timp cât mai există cineva care ne-o poartă.
02. 50 de bani... găuriți - Mar 3, 2018 4:43:00 PM
Nu e vorba de 50 de bani (pierduți pe un cărucior lăsat la uşa toaletei unui hypermarket). E vorba de mentalitate. Până când vor învăța românaşii noştri că, oricât de insignifiantă ar fi valoarea care îți pică pleaşcă în cale, dacă nu e a ta, nu pui mâna, îmi voi îndruma copiii către alte zări, mai civilizate, sper eu. Pentru că nu e o plăcere să trăiești într-o țară în care te temi nu doar să-ți laşi bagajul jos o clipă, să te odihnești, ți-e teamă şi să îl cari, căci nu ştii de unde țâşneşte ăla care ți-l va smulge din mâini.

Mereu mă întreb dacă sunt rezonabile speranțele că se va schimba ceva. Dacă va exista un mâine mai bun. Şi mereu mă îndoiesc, pentru că realitatea mă scutură la fiecare pas. Prea puține sunt argumentele spre "mai bine". Mâine va fi aşa cum e azi, atât timp cât nu vom schimba ceva în generațiile care cresc sub ochii noştri. Dar cine să îi poată schimba pe ei, copiii de azi, când o mare parte din cei care se ocupă de educația lor au "în sânge" oribila mentalitate "lasă că merge aşa, dacă se poate, de ce nu?"
03. Copil ieri, copil azi - Nov 30, 2017 4:28:00 PM


Parcă mai ieri aveam 5-6 ani și buchiseam pe o broșurică versurile colindului acesta. Erau un pic altfel, dar linia melodică este aceeași, am ascultat și alte variante, aceasta e singura care păstrează ceea ce-mi amintesc eu de atunci. Și de când aveam 5-6 ani îi cânt bunicii acest colind. Când nu am putut să-i bat la ușă în seara de Ajun și i l-am cântat la telefon, ne-au podidit lacrimile pe amândouă, fără să fie nevoie să ne explicăm de ce și cum. Știam amândouă de ce. Habar nu am pe unde e acea  broșură, dar o văd cu ochii minții și mă revăd pe mine cu al naibii de mulți ani în urmă (când oare au trecut?), așteptându-l pe Moș Crăciun, plină de speranțe, de vise, însuflețită de acel avânt unic al copilăriei care nu va dispărea de tot atâta timp cât bunica mă va aștepta să-i bat la ușă în ajun de Crăciun. Voi continua să fiu copil cât timp ea va rămâne aici. Bunicii mei sunt poarta către anii copilăriei. Și acea poartă îmi va rămâne deschisă atâta timp cât ei se îndură să îmi rămână alături.
04. Un fel de come back deși n-am plecat nicăieri (despre cărți, școală și altele de-ale vieții) - Oct 15, 2017 10:09:00 AM
Cam lungă pauză de blog, aproape două luni. Și asta pentru că programul meu este tot mai încărcat, fiică-mea a început clasa întâi, am intrat într-o nouă etapă, la care se adaugă celelalte pe care le aveam și până acum. Am avut parte de o vară încântătoare. De la ultima postare, am mai ajuns la mare de două ori, preț de câte un week-end, ultima oară acum o lună, când nici nu mai speram. Începuse deja școala și lunea de după, moțata mea era singura cu fața arsă de soare, de îi era teamă că vor râde copiii de ea. Deh, fiind la jumatea lui septembrie, nu am catadicsit să folosim creme protectoare, iar de stat pe plajă am stat pe săturate. Deși îmi luasem de citit, n-am reușit să parcurg mai mult de 10 pagini. Am preferat să savurez cu toate simțurile prezența mării și trebuie să recunosc că încă mă hrănesc din amintirile acelui week-end. Tot așa cum îmi trag seva și din cărțile pe care le citesc. În vâltoarea supraviețuirii de zi cu zi, pentru mine sunt esențiale aceste rezerve de energie. Chiar dacă uneori nu reușesc să citesc prea mult, așa cum s-a întâmplat în ultimele zile, din pricina unei răceli sâcâitoare care a degenerat în bronșită și de care încă nu am scăpat, dar s-a ameliorat.
De la „Anvers” încoace (aceasta fiind postarea anterioară), am mai citit o carte de-a lui Bolano - „Literatura nazistă în America”, vreo două de-ale lui Bukowski, netraduse la noi, din câte știu - ”The Bell Tolls for No One” ( un fel de replică la romanul lui Hemingway - „For Whom The Bell Tolls?”) și ”Septuagenarian Stew”, care cuprinde și povestiri, și poezii, și uite-așa am dat și de gustul poeziilor lui Buk. Am mai citit „Întreabă praful” de John Fante, tot în engleză, precum și o carte aflată în pregătire la Humanitas Fiction - ”The Underground Railroad”. Toate mi-au plăcut foarte mult, altfel nici nu-mi pierdeam vremea cu ele, dat fiind că am o listă îngrozitor de lungă de cărți pe care aș vrea să le citesc. Cea mai recentă lectură este „iubire cu i mic” de Francesc Miralles, o cărticică încântătoare, care m-a scos din pasa proastă în care mă aflam. 
Hai că m-am lăudat destul cu lecturile din ultimele două luni. Nu am acum dispoziția necesară pentru a scrie o recenzie uneia dintre ele. Despre unele am scris pe Bookhub, pe altele le-am păstrat doar pentru mine. Ce nu pot ține însă pentru mine este apariția unui nou membru în familia noastră, nepoțica mea Teodora Maria, pe care am văzut-o doar în poze și filmulețe (noroc cu tehnologia asta) și care mi-e tare dragă. De la distanță, încerc să țin pasul cu felul uimitor în care crește și descoperă lumea din jur. În curând o voi vedea și live (fiică-mea numără zilele și, contrar așteptărilor ea, care spunea mereu că nu-i plac bebelușii, este topită după verișoara ei), abia aștept. :)
Speram să am parte și de niște cățeluși de la odrasla patrupedă adoptată în urmă cu câteva luni. Nu am apucat să o sterilizez și s-a combinat cu câinele pe care îl aveam, de vreo 3 ori mai mare decât ea. Doar că a avut probleme și puii au murit în burtă cu mult înainte de a ne da noi seama că e ceva în neregulă. I-a trecut glonțul pe lângă tâmplă, cum s-ar spune, era să facă septicemie, nici acum nu a trecut pericolul, după o cezariană de urgență și câteva zile de tratament. Acum este sterilizată, sper să depășească acest hop care ne-a dat emoții. E doar o cățelușă maidaneză pe care am cules-o din fața porții de la țară, unde își tot făcea veacul după ce am hrănit-o de câteva ori. Am băgat-o în curte la începutul verii, după câteva săptămâni în care nu abandonase „postul” din fața porții. Am vaccinat-o, i-am pus microcip, am tuns-o - ne-am ocupat de ea mai mult decât ne ocupasem de restul animalelor ce au rămas fidele curții în care nu mergem decât la sfârșit de săptămână. Un vecin le dă de mâncare în fiecare zi și nu o duc rău deloc. Maya, căci așa o cheamă pe cățelușa în cauză, a intrat repede în grațille noastre, mititică și vigilentă cum e ea. Momentul critic prin care a trecut ne-a apropiat-o și mai mult. Nu puteam să o lăsăm să moară. Noroc că veterinarul locuiește în apropiere și este un om devotat meseriei sale. A reușit să o salveze într-un moment când moartea îi dădea târcoale. Acum este veselă și mănâncă, aleargă și latră cum făcea altădată, deși este încă sub tratament. 
Mă uit în calendar și văd că jumătate de toamnă s-a dus deja. Cu excepția câtorva zile reci și umede, n-am ce să-i reproșez. Mi-a întrecut așteptările și mi-a scurtat așteptarea. Voi încerca să extrag ce e frumos din lunile care urmează. Mă așteaptă zeci de cărți minunate, pe lângă nenumăratele ore de muncă pe care nu le pontează și nu le plătește nimeni. Alea de full time mom and wife. :)))) Deocamdată, mezina mea se descurcă cu temele, cu noile provocări pe care le aduce statutul de elev. Că nu au primit manuale de mate și a trebuit să le cumpărăm noi, ca să nu bată pasul pe loc, e o altă problemă. Una generată de uimitoarea viață politică a României. În paralel, lucrăm și de pe auxiliare, acasă, profitând de faptul că ordinul ăla idiot îi vizează doar pe profesori. Ce e în manual mi se pare puțin pentru capacitățile copiilor. Deja fiică-mea mi se plânge că la engleză fac chestii pentru bebeluși. :)))) Înclin să cred că programele școlare nu țin pasul cu capacitățile copiilor. Generația touch-screen mă uimește în fiecare zi, nevoile lor de informare depășesc adesea limitele pe care sistemul actual de învățământ li le oferă. Poate un studiu mai aprofundat asupra lor ar putea duce la o programă mai adecvată nevoilor lor. Pe vremea mea, informatica se preda din clasa a noua. Ulterior, a fost introdusă din clasa a cincea. Însă, la cum îi văd eu pe cei de 7-8 ani de-acum, cred că nu ar strica dacă le-ar fi introdusă ca materie în ciclul primar. Mulți dintre ei au ca jucării preferate tabletele și smartphone-urile. Într-un cadru organizat, pasiunea lor ar putea fi mult mai bine fructificată. Nu-și permite toată lumea cursuri extra-școlare în acest domeniu. Copiii ăștia învață singuri să navigheze în spațiul virtual înainte de a învăța să scrie de mână. Nu zic că nu sunt necesare noțiunile care li se predau, dar cred că au nevoie de mai mult, și acel mai mult să fie adaptat nevoilor și tendințelor lor de dezvoltare. Până una-alta, se descurcă fiecare cum poate, pentru a răspunde nevoilor informaționale ale propriilor copii. 




05. Roberto Bolaño - „Anvers” și nu numai - Aug 19, 2017 9:02:00 AM
Sunt doar câteva luni de când am început să îl citesc pe Bolaño și nu mă pot opri. Îi mulțumesc pe această cale scriitorului Radu Găvan care, în al său roman „Diavoli fragili” a presărat referințe intersante la opera chilianului, încât mi-a stârnit o curiozitate care s-a cerut a fi satisfăcută cu celeritate.  Mai întâi, „Detectivii sălbatici”, prin care am pătruns în spațiul tulbure al operei lui Bolaño, am cunoscut deșertul Sonorei, fascinant, plin de mister. Am continuat cu „Amuleta” unde am regăsit-o pe Auxilio Lacouture, „mama poeziei mexicane”, a cărei voce o remarcasem în mod special în cadrul „Detectivilor”. De ziua mea mi-am făcut cadou cel mai grandios proiect al lui Bolaño - 2666, un roman excepțional pe care l-am citit nesperat de repede, în pofida celor 1100 de pagini ale sale.

Și acum - „Anvers”, un scurt roman pe care l-am citit aseară, în câteva ore petrecute în parc. I se spune roman, însă formula aleasă de Bolaño este departe de felul în care arată de obicei un roman. Diferă chiar și de alte romane ale sale, în care coeziunea este totuși vizibilă. În „Anvers”, pe care chilianul l-a scris pe când avea 27 de ani și apoi l-a lăsat la macerat, fiind publicat după 22 de ani, sunt răsturnate toate convențiile, iar firul care încheagă povestea este foarte greu de prins. Mi-a luat ceva timp și câteva zeci de pagini până ce am întrezărit dedesubtul acestei scrieri, dar apoi m-am simțit cuprinsă de o vrajă, conștientizând că nu aș putea explica nici ce am simțit, nici ce am înțeles. Ca și cum aș fi avut un vis complex, plin de senzații și revelații pe care am continuat să le percep și după ce am închis cartea, dar pe care nu le pot descrie. M-am oprit adesea, recitind și savurând în extaz fraze, imagini, învăluită de suflul mistic al literaturii. 
Chipuri care apar și dispar, frânturi de vis, gânduri aruncate aparent haotic pe foaie, siluete neclare, peisaje dezolante. Cadavre reale sau imaginare găsite printre tufișuri. Un camping pustiu după terminarea sezonului, marea veghind în fundal, muza amețitoare care face să apară fraze pe ecran. 
„Singura scenă posibilă este aceea a tipului care aleargă pe cărarea din pădure. Cineva întredeschide  un dormitor albastru. Acum are douăzeci și șapte de ani și se urcă în autobuz. Fumează, are părul scurt, poartă blugi, bluză de culoare închisă, jachetă cu glugă, ghete, ochelari de comisar politic.” (pag. 60)
„Îmi amintesc că umbla dintr-o parte în alta fără să se oprească prea mult timp în vreun loc. Uneori avea părul roșu, ochii îi erau verzi. Sergentul s-a apropiat de ea și i-a cerut documentele. A privit către munți, acolo ploua.” (pag.38)
„Avea un aparat de fotografiat care acum se află în depozitele poliției. Nimeni nu l-a văzut vreodată făcând o fotografie. Se plimba pe plajă la asfințit. În scena aia plaja dobândea tonalități palide, galben-pal, aurii estopate. Tipul s-a prăvălit pe nisip, ca și cum ar fi fost mort. Singura bandă sonoră era o tuse seacă și obsedantă a cuiva pe care niciodată n-a reușit să-l vedem. Valuri mari argintii, tipul în picioare pe plajă, fără pantofi și tusea aia. De când nu v-ați mai simțit fericit înăuntrul unui cort?” (pag. 90-91)
Oriunde aș deschide cartea, aș găsi o frază interesantă, care îmi produce o anumită emoție. Scriitura lui Bolaño se apropie de poezie, îmi plac umbrele sale și luminile palide care trec în fugă pe deasupra fiecărui cadru. Îmi place ambiguitatea scriiturii, misterul care planează asupra sa, atmosfera tulbure, seducătoare. „Anvers” mustește de abiguitate, pare dificil și nu zic că nu este așa, dar tocmai de aceea mi se pare atât de incitant - o provocare pe care am acceptat-o fără a mă gândi prea mult. Pur și simplu am deschis cartea abia cumpărată cu gândul de a o răsfoi. Și apoi nu am putut s-o las deoparte, am respirat în ritmul său până la ultima pagină. Și chiar și după aceea. După cum se poate vedea în imagine, nu este singura carte a lui Bolaño din ultima mea comandă. Mai că aș începe-o pe următoarea, deși citesc acum „Peripețiile lui Shanti Andia” de Pío Baroja.  
06. Rămas-bun, iulie - Jul 31, 2017 8:28:00 AM
Sunt îndrăgostită de vară, mai ales de luna iulie, cea în care m-am născut și care s-a strecurat și în numele meu. Parcă aș suporta tot restul anului doar pentru a trăi vara, cât de intens pot. Și nu pot atât de intens cât mi-aș dori, mă limitez la locurile și experiențele care îmi sunt la îndemână, visând la călătorii întinse cât e vara de lungă, pe țărmul mării noastre sau peste mări și țări. Uneori, respir pur și simplu aerul apăsător și cald și mă bucur de senzațiile pe care mi le oferă hainele lejere. Acest iulie ce astăzi se sfârșește m-a purtat mai întâi pe la munte, apoi la mare, stațiunea Jupiter, de care nu credeam că mă voi atașa atât de mult. Mi-am creat singură amintiri nemuritoare, care acum mă însoțesc și-mi umplu sufletul de freamăt și ochii de lacrimi. Diminețile în care mă trezeam fără greutate la ora 5, pentru a merge pe plajă. Din cele 6 zile, în 3 am văzut soarele ieșind direct din mare, în vreme ce valurile îmi atingeau picioarele. În celelalte 3 zile, o dungă de nori a întârziat cu câteva minute apariția soarelui, dar asta nu mi-a diminuat plăcerea de a fi acolo. Chiar și când apa s-a făcut foarte rece, nu mi-a pierdut optimismul, m-am bălăcit în continuare. Ce plăcut e să fii în zori pe plajă, când încă nu s-a pornit zumzetul turiștilor! Atunci poți face abstracție de prezența celorlalți „nebuni” și te simți doar tu și marea. Și cât e de splendidă înainte de-a lăsa soarele să se ridice la orizont! Și-apoi, nici nu mai spun, priveliștea este divină, magică. A meritat renunțarea la somn și cele câteva minute pe care le mergeam pe malul lacului Neptun, pentru a ajunge acolo unde fericirea poate fi atinsă cu mâna.

Muzica valurilor, uneori mai lentă, alteori mai furioasă, mi-a alinat sufletul. Nisipul încă rece pe care nu mă sfiam să pășesc, știind că nu mi se poate întâmpla nimic rău. În unele dimineți mi-am întins cearșaful chiar atunci, la răsăritul soarelui, pentru a prinde loc cât mai aproape de mare. Și apoi, fie îl lăsam acolo și reveneam în hotel pentru diverse chestii pe care le aveam de făcut, fie stăteam până ce venea tata să mă înlocuiască, iar eu mergeam să iau micul dejun (cred că am uitat să precizez - anul acesta am mers cu tatăl meu și cu fetele, mergând pe criteriul celor mai doritori de mare). Până anul acesta, nu știam cât de minunat este să vii la plajă cu noaptea în cap. Îmi așezam câteva prosoape peste cearșaf, ca să nu simt răceala nisipului, și citeam sau pur și simplu priveam marea, într-o atmosferă de vis. Înghițeam clipele ca pentru a-mi face provizii, conștientă de miracolul pe care îl trăiesc și care nu-mi este accesibil oricând. Pentru acele ceasuri solitare la malul mării, orice efort devine neînsemnat. 

Nu am reușit să ajung la Mangalia, așa cum mi-aș fi dorit, dar chiar și așa, am avut parte de o vacanță memorabilă, am trăit clipa cu disperare și plăcere și... nu am reușit să-mi iau rămas-bun de la mare. De când m-am întors, nu trece zi fără să navighez pe pagini cu oferte de cazare, sperând să merg din nou în luna august și să înduplec bugetul pentru un efort în acest sens. Căci, cred eu, orice necesități sau obligații ar trebui să fie aruncate pe un plan secundar față de perspectiva de a-ți bucura sufletul. Viața este mult prea scurtă pentru a pierde ocaziile de-a o trăi intens. 
Se mai duce un iulie, încă o filă întoarsă. Melancolia mă acaparează și tot ce pot face este să visez. Să sper. Și nu în ultimul rând, să lupt pentru a împlini ceea ce visez. 
07. Marea mă cheamă la ea - Jul 8, 2017 8:56:00 PM
N-aș putea explica pe scurt de ce atâtea emoții mă străbat când urmează să plec la mare. Sunt emoții plăcute și o nerăbdare care mă plasează în stadiul copilăriei. Mai sunt câteva ore și nu am stare. Nu mă pot concentra să citesc, de dormit încă nu reușesc, deși va trebui să mă trezesc cu noaptea în cap. Dar pot să scriu și prin scris pot așterne o parte din emoțiile mele. Gândul la mare mă copleșește, sunt atât de aproape de-a-mi ostoi dorul pe care îl port în suflet de aproape un an. De fapt, de mare mi-e dor mereu. Chiar și acolo mi se face dor pentru că niciodată nu-mi ajunge timpul să mă satur de ea. Nu știu cum ar fi să locuiesc la malul mării. Oare aș ajunge să mă satur? Poate că da, dar nu prea repede. :) O iubesc și rece și caldă,  oricum ar fi. Nu cred în zodii, dar dacă e să mă iau după horoscop, sunt zodie de apă. Iulie e luna mea. Vara este a mea: Și marea e a mea. Într-un fel în care doar lucrurile imposibil de posedat îți pot aparține. Voi căuta să-mi fac rezerve pentru cine știe cât timp, savurând fiecare clipă, sorbind cât mai mult din vraja mării. Abia aștept să privesc soarele ieșind din mare. Somnul poate aștepta. 
08. ATELIER SMARTKID GRATUIT PENTRU PĂRINȚI ȘI COPII - Jun 22, 2017 5:58:00 AM


Adu-ți copilul la atelierul de lectură pentru copiii smARTkid, cu tema prietenia, iar noi, părinții, vom discuta despre relațiile de amiciție, dar și de abuz, care se creează între copii, despre vacanță și despre copiii speciali! Se întâmplă duminică, 25 iunie, de la ora 18.00, la KALEIDOSCOPE (Bvd. Mărăşti nr. 35, punct de reper: Biserica Caşin).


Evenimentul are două componente: mini-conferinţă pentru părinţi şi atelier smARTkid adresat copiilor, un eveniment marca 7 ARTE.
Speakerii evenimentului:
·         Adele Chirica, preşedinte Asociaţia pentru Dravet şi alte epilepsii rare·         Ioana Marinescu, blogger, www.pisicapesarma.ro·         Neacsu Teodora, învăţător, ciclul primar, Colegiul Naţional de Muzică Geroge Enescu·   Iulia Stoian, psihoterapeut, consultant Analiza Aplicată a Comportamentului, preşedinte Asociaţia ON Institute.
Vom discuta despre provocările pe care le aduce în viaţa copiilor nostri şi a noastră relaționarea dintre copii

-           Cum pot să-mi ajut copilul să dezvolte relaţii frumoase de colegialitate la şcoală și la joacă
-           Cum învăţăm un copil tipic să interacţioneze cu un copil special?
-         Cum să colaborăm, părinții de copii tipici și părinții de copii speciali, pentru ca și cei mici să ne urmeze exemplul?
-           Cum ajut copilul să nu fie victima bullyingului şi ce pot să fac pentru copilul meu dacă s-a transformat într-un bully (agresor)?
-       Ce putem cere celorlalți și ce putem face noi înșine pentru a nu încălca drepturi și libertăți fundamentale, pentru a nu răni și a nu discrimina?
-           Ce exemple din alte sisteme de învăţământ ne-ar putea fi un model?
Evenimentul este cu intrare liberă şi se adresează părinţilor care au copii în ciclul primar, clasele I-IV. Pentru că locurile sunt limitate, iar materialele destinate atelierului pentru copii trebuie adaptate la numărul de participanţi, vă rugam să vă înscrieţi folosind adresa de email [email protected] şi să precizaţi numărul de adulţi şi de copii participanţi.
Evenimentul poate fi accesat pe facebook la aceasta adresa:
https://www.facebook.com/events/1495131463892762/
Asociaţia 7 ARTE este o organizaţie non-profit infiinţată în august 2015 care promovează educaţia şi cultura. SmArtkid este un proiect de educaţie experienţială care constă în ateliere creative, educative şi recreative pentru copii şi tineri.

Pentru mai multe detalii despre ateliere și echipa de implementare, accesaţi www.7arte.org. 
09. A venit vacanța cu trenul de Franța și câteva recomandări de lectură - Jun 17, 2017 8:56:00 AM
A venit vacanța! Sper ca astfel să reușesc să am mai mult timp pentru multitudinea de lucruri pe care nu am apucat să le fac în ultima vreme, din pricina programului plin și egal al fiecărei zile. Am reușit să citesc destul de mult, dar operațiuni ce necesită ore în șir de implicare nu prea mi-a fost dat să execut, ca de exemplu o curățenie generală. Și multe altele, dar să vedem cum voi reuși să-mi gestionez timpul. Oricum o bună parte din zi, până pe la jumătatea lui iulie, va fi destinată antrenamentelor la înot ale celei mici, iar după aceea vine ziua mea și sper să ajung la mare (de-ar fi după mine, m-aș muta acolo pe timpul verii măcar, dar asta este o altă poveste, un alt vis imposibil). Barem o săptămână și tot aș avea șansa să îmi încarc bateriile, să am la ce mă gândi încă un an. Mi-s vii în minte imagini de anul trecut, atmosfera peisajului binecuvântat - Saturn, Mangalia - mi se înmoaie ochii doar gândindu-mă la ele și să nu credeți că am făcut cine știe ce chestii memorabile pe-acolo. Să stau pur și simplu privind marea sau să mă plimb pe faleză și pe străduțele impregnate cu izul ei, să beau un pahar de sirop cu sifon în dogoarea după-amiezii, fără teamă de ultra-violete, profitând la maxim de fiecare clipă. Asta visez și nu pare mare lucru, dar totuși, nici nu-i ușor să-mi împlinesc visul. Să schimb, asemenea Dianei, răsuflările cu iz muced ale Bucureștilor cu briza aromată a mării. Toropeala de după-amiază a Mangaliei este plină de speranță și așteptare, apropierea mării te îmbie să te răcorești oricând ai dori, alergând către plajă cu sufletul plin de nerăbdare. Toate dorințele netrăite se-adună și se risipesc în larg, unde zărești siluete neclare ale vapoarelor pe care se pare că s-ar fi ascuns fericirea. 

Mi-e dor, groaznic de dor. Mi-ar fi plăcut să mă nasc acolo, și-n loc de sânul mamei să mă fi hrănit cu visele pe care numai marea știe să le nască. Să fi învățat să respir în ritmul valurilor, într-o vară fără sfârșit și fără început. Oricât de cald mi-ar fi, vara mi-e cel mai bine. Până acolo, însă, m-am aprovizionat serios cu cărți și am de gând să citesc tot ce am de la Bookfest. Deocamdată am citit 3 luate de-acolo și încă 3 ce-au poposit la mine în preajma Bookfest, aproape toate noutăți ale târgului. Am început și-a patra carte de la Bookfest, „Vanessa și sora ei”, care, spre uimirea mea, se află în topul vânzărilor editurii Humanitas Fiction de la târg. M-a prins povestea, îmi place cum este scrisă - deși prea multe nu s-au petrecut în cele 80 de pagini citite până acum, scriitura are ceva dintr-o broderie fină și e o plăcere să citești, călătorind cu mintea pe la începutul secolului trecut. Romanul este o ficțiune istorică a cărei protagonistă celebră este Virginia Woolf, prezentă în însemnările surorii ei, Vanessa. 
Dar nu v-am spus nimic până acum despre cărțile deja citite și nu știu cu care să încep, pentru că am avut parte de lecturi variate. Am citit și cărți pentru copii și adolescenți, cum ar fi al doilea volum din seria Tocilara, despre care am scris aici, sau „Cum să trăiești veșnic” de Sally Nicholls, o carte care m-a impresionat foarte mult și pe care nu o consider doar pentru copii. 
La radio cântă, parcă pentru a-mi face în ciudă, „Mă-ntorc la tine iar și  iar, mare albastră” :) .
Să revin la lecturile mele. Că tot la mare îmi e gândul, una dintre cărțile citite își întinde o parte din acțiune pe o insulă de pe o mare a Greciei - „Mary” de Aris Fioretos, chiar dacă nu e o atmosferă idilică și subiectul este mai degrabă unul tragic. Privind acum în urmă, cred că marea îndulcește cumva zbuciumul personajului principal, ori poate sunt eu subiectivă. Am scris despre cartea aceasta pe Bookhub.ro . 
Ultima carte citită este un inedit volum de proză scurtă - „Copilăria lui Kaspar Hauser” de Bogdan-Alexandru, despre care urmează să scriu, dar vi-l recomand de pe acum, pentru că mi-a plăcut foarte mult. 
Cu marea în căști și în gânduri mă întorc la treburile casnice, ca într-o tragi-comedie în care, fără să vreau, joc rolul principal. Multe aș vrea să fac și prea puține reușesc. Mi-aș dori să găsesc timp să merg la teatru sau să pierd câștig ore în șir pe una dintre terasele ce te îmbie la lectură, să trag pe nas miros de flori de tei, să... fiu eu.  


10. Prospături editoriale sau ce-am citit recent și e musai să vă recomand - May 31, 2017 9:48:00 AM
Bookfest s-a terminat, dar spiritul lui încă bântuie prin intermediul minunatelor cărți care-au plecat în sacoșe personalizate spre casele și inimile cititorilor. Am bifat trei zile de târg și m-am întors entuziasmată de acolo, cu mâinile încărcate, de mă dureau încheieturile, dar efortul a meritat. M-am întâlnit cu oameni dragi mie, scriitori pe care îi simt aproape de sufletul meu, colegi din echipa Bookhub.ro, reprezentanți ai editurilor pe care le apreciez - zile frumoase și fructuoase, pline de experiențe inedite, de cafea delicioasă, de conversații din care nu m-aș mai fi desprins. Dar să revin la cărți, pentru a vă vorbi despre ultimele mele lecturi, toate proaspete, noutăți la Bookfest. M-am apucat și de altele, dar cum încă nu sunt gata, vă spun mai multe la timpul potrivit.

„Diavoli fragili” de Radu Găvan

După cum vă spuneam și în postarea anterioară, cartea aceasta este specială, mi-a provocat niște senzații surprinzătoare. Am savurat-o, am devorat-o și am lăsat-o să mă devoreze. Credeam că știu de ce e în stare Radu Găvan, că știu la ce să mă aștept în scrierile sale, dar acum s-a întrecut pe sine și a arătat că în mâinile sale literatura se poate comporta ca un aluat pe care-l modelează după sufletul său pentru că „scriitorul este acela care își rupe bucăți din el și le pune pe hârtie.” Povestea nu este una liniară și asta o face și mai fascinantă, de fapt romanul este compus dintr-o sumedenie de povești despre întunericul din noi și de lângă noi, despre literatură și despre ce înseamnă să fii scriitori. Multe din personajele ce se perindă în paginile sale sunt scriitori, dar niciunul nu-l poți considera ca fiind personaj principal, ceea ce amplifică minunata ambiguitate în care te aruncă romanul.

Și nu pot să nu vă pomenesc cartea la care m-a trimis romanul lui Radu Găvan, care îmi stă alături de vreo săptămână - unul dintre personaje face adesea referire la „Detectivii sălbatici” de Roberto Bolano, transformându-l într-o prezență palpabilă în cadrul istorisirii sale. Evident că mi-a stârnit curiozitatea și am citit deja o treime din imensul roman al lui Bolano.

Am scris despre „Diavoli fragili” aici.
Puteți cumpăra cartea de aici.


„Povestiri din București” de Dana Fodor Mateescu


Un volum de proză scurtă care, în pofida faptului că se citește foarte repede, cuprinde texte de o profunzime mișcătoare. În spatele zâmbetelor pe care întâmplările povestite de autoare le provoacă fără doar și poate, se ascunde o melancolie care te răvășește, o undă de nostalgie pe care n-o poți ignora. Impresii culese cu un suflet de copil, păstrate în sertarele prețioase ale memoriei, din care, cu un mic efort, pot fi scoase la iveală arome, imagini, bucurii și tristeți. Cartea aceasta ne poartă printr-un București pe care îl poți intui în dosul aparatelor de aer condiționat care știrbesc fațade ale bătrânelor case, un București nu foarte îndepărtat, diferit și totuși același de acela prin care hălăduim zi de zi în goana noastră nebună.

Mai multe impresii puteți citi aici.
Puteți cumpăra cartea de aici.


„Supraveghetorul și alte povestiri” de Șerban Tomșa

Literatura și potențialul său, forța cuvântului scris, capabil să scrie istorie, să o plăsmuiască după bunul plac al celui care scrie - iată una dintre ideile în jurul căreia gravitează nuvela „Supraveghetorul”, o parabolă care se folosește de vremuri îndepărtate și incerte ale istoriei noastre pentru a parodia societatea contemporană. Dacă povestirile de inspirație istorică vă atrag, „Supraveghetorul” vă va oferi mai mult de atât căci, peste toate cele amintite, aruncă un strop de fantastic care se omogenizează complet cu restul ingredientelor. Volumul cuprinde și acele „alte povestiri”, scurte dar concentrate, ce reunesc imagini de ieri și de azi, „Portrete în mișcare”, istorioare cu tâlc rupte din realitatea ce ne înconjoară - o lectură plăcută, plină de savoare.

Am scris mai pe larg aici.
Cartea o puteți cumpăra de aici.


Mă așteaptă și alte noutăți culese de la Bookfest. Printre ele, „Mary” de Aris Fioretos, pe care tocmai o citesc. Sau volumul „Povestiri cu înjurături” de Sorin Stoica. Faulkner a poposit cu două volume în biblioteca mea - „Lumină în august” și „Pogoară-te, Moise”.

Lecturi plăcute vă doresc!






11. „Diavoli fragili” de Radu Găvan - un fel de jurnal de lectură - May 16, 2017 8:37:00 AM
Pe Radu Găvan îl cunosc prin intermediul cărților sale, pe care le-am citit fascinată. Îmi amintesc cum în vara lui 2015, pe o plajă din Jupiter, pătrundeam în paginile romanului „Exorcizat” și mă regăseam printre rânduri, deși povestea nu era, în aparență, despre mine. Apoi a urmat „Neverland”, la fix pentru a-mi ostoi setea iscată de primul roman și, până să scrie un alt roman, i-am citit povestirile, cele două volume în format electronic - „Amurgul unui scriitor” și „Demonul și ploaia”. Scriitura lui Radu Găvan dă dependență, cu toată duritatea și întunecimile sale. Astăzi, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, se va lansa cel de-al treilea roman al său, „Diavoli fragili”, apărut la Editura Pandora M (Grup Editorial TREI), pe care am început ieri să îl citesc și n-am mai rezistat a-mi ține impresiile pentru mine până ce-l termin de citit. Stăteam pe bancă, citeam, absorbită și transpusă într-un univers al senzațiilor, din când în când mă opream și-mi simțeam entuziamul stând gata să erupă, simțeam nevoia să împărtășesc cuiva despre ceea ce citeam. De câteva ori am avut intenția de a butona pe telefon și a arunca în afara mea ceva din preaplinul acela. Nu am făcut-o, totuși. Încerc acum. Deși n-am cuvintele la mine, s-or fi rătăcit pe când trăiam în scenele tulburătoare pe care le citeam. Și, pe măsură ce înaintez, mi-aș dori să nu se mai sfârșească, să mă bucur cât mai mult de acest deliciu literar. Să culeg niște fraze pentru a exemplifica nu ar avea cine știe ce efect. Ca să poți călători în universul cărții, trebuie să o citești pe de-a-ntregul, fiecare senzație o provoacă pe următoarea, bucățile nu pot reda atmosfera în ansamblul ei. Și am mai constatat cum caut momente de deconectare totală, n-aș vrea să intervină ceva ce mi-ar putea spulbera reveria. Vă recomand cu toată convingerea „Diavoli fragili” - deși am citit doar vreo șaptezeci de pagini, mi se pare chiar mai bun decât primele două romane ale lui Radu Găvan. Revin cu o recenzie după ce voi termina lectura.


12. „Clocotul sângelui” de Irene Nemirovsky - Apr 27, 2017 8:36:00 AM

De ceva timp, Irene Nemirovsky a intrat în vizorul meu, fără a face însă vreun pas în direcția cunoașterii operei sale, până acum. Am început cu „Clocotul sângelui”, un scurt roman din colecția Iubiri de altădată a Editurii Allfa și cred că n-aș fi putut face o alegere mai inspirată. De fapt, nici nu am bănuit vreo clipă, când am ales să citesc această carte, câte emoții va stârni în sufletul meu și nici cum unele fraze mă vor răvăși de-a dreptul prin adevărul lor necruțător. Poate că numele colecției vă sugerează ceva nițel siropos, dar și ceva clasic - ei bine, în ce privește elementele clasice, ele sunt oarecum prezente, nu însă și cele siropoase, pe care le-am putea asocia poveștilor de dragoste. Într-adevăr, avem de-a face cu dragostea, din plin, în diferite forme, bântuind parcă ținuturile provinciale ce constituie fundalul poveștii căreia ne face părtași Irene Nemirovsky. O poveste care antrenează de fapt mai multe povești și în toate dragostea este cea care face și desface. Iar în aer plutește o nostalgie dureroasă plămădită din acel sânge care cândva colocotea și, poate, într-un fel, continuă să clocotească, mai domol, atunci când tinerețea a devenit amintire. 
Sunt ca un câine bătrân care se uită cum dansează șoarecii. I-am întrebat pe Francois și pe Helene dacă simt același lucru. Râzând, mi-au răspuns că sunt un egoist bătrân, că ei - slavă Domnului! - sunt mereu apropiați de copiii lor. Cum să nu! Am impresia că își fac o grămadă de iluzii. Dacă și-ar vedea aievea tinerețea, s-ar îngrozi. Sau mai degrabă nu ar recunoaște-o. Ar trece pe lângă ea spunând: „Dragostea asta, visurile astea, pasiunea asta ne sunt străine.” Propria lor tinerețe.. Și atunci, cum ar putea să o înțeleagă pe a altora? (pag. 22)
Iubiri de altădată, iubiri de azi și de mâine își dispută supremația în decorul idilic al unui sat francez, cu domenii despărțite de păduri întunecoase, în care multe s-ar putea întâmpla - săruturi păcătoase, pe malul apei, ascunse de trunchiurile bătrâne ale copacilor. Fiori ce renasc ca din neant, invocând trecutul pentru a contracara un prezent cu  nimic mai prihănit. Ce e azi a mai fost cândva și, fără îndoială, va mai fi și mâine, și peste ani și ani. Legile nescrise ale iubirii. Legile nescrise ale vieții. Implacabile, inevitabile, perpetuându-și cu nonșalanță puterea, îngenunchind oameni fără să țină seama nici de morală, nici de principii. 
Voiam să plece, de parcă aș fi așteptat pe cineva. Chiar așa, îmi așteptam tinerețea. Dacă ne-am întoarce mai des către trecut, către această dulceață supremă, amintirea anilor trecuți ne-ar vizita mai des. În schimb, lăsăm trecutul să doarmă în noi, ba chiar, mai rău, îl lăsăm să moară, să putrezească, așa încât la maturitate numim „naivitate”, „neghiobie” elanul generos al inimii, care ne-a însuflețit la douăzeci de ani... (pag. 95)
Sensibilă fără a fi dulceagă, scriitura lui Irene Nemirovsky pătrunde ca un pumnal bine ascuțit în sufletul cititorului, oferind surprize generoase, emoționante, aruncând stropi acizi peste destinele pe care le pune pe tapet. Silvio, un bărbat în vârstă retras în ținuturile natale după o viață aventuroasă, pare că-și folosește solitudinea pentru a retrăi în minte tumultul tinereții pe care nu și-a putut-o scoate din suflet. Spectator discret al altor vieți ce se deschid în preajma sa, evocă într-o notă relativ distantă ceea ce vede, fără a oferi, cel puțin în aparență, indicii despre sine. Perspectiva narativă masculină folosită de o scriitoare implică o bună cunoaștere a sexului opus sub aspect psihic și moral. Demersul îi reușește de minune lui Nemirovsky, aproape uiți că ai în față un roman scris de o femeie, roman care, deși este scurt, dacă ai în vedere numărul paginilor, este totodată unul dens, plin de intensitate. Îl poți citi pe îndelete, digerând în tihnă frazele, căutând dedesubturile, meditând la cele transmise. Dar îl poți citi și alert, pentru că întâmplările evocate au potențial să țină cititorul aproape, zgândărindu-i curiozitatea. 
Abia aștept să citesc și alte romane ale acestei scriitoare, mai cu seamă că pe acesta nu l-am putut lăsa deoparte până ce nu l-am terminat, a exercitat asupra mea o forță irezistibilă. 

Cartea este disponibilă pe site-ul editurii. 
13. "Tocilara" de Holly Smale - recenzie scrisă de fiica mea de 12 ani - Apr 21, 2017 9:41:00 AM
Am citit cartea aceasta şi mi-a plăcut foarte mult. Apoi i-am dat-o fiicei mele, Bianca, să o citească şi ea. A fost foarte încântată de carte într-atât încât apoi a şi scris într-un scurt text impresiile sale.



Această carte este una dintre cărțile mele preferate. Te face să vrei să o citești. Te face să stai cu sufletul la gură, aflând cât mai repede ce va urma.
Am apreciat foarte mult că autoarea a scos în evidență faptul că din ceva rău poate ieși ceva bun sau că nu e bine să renunțăm oricât de greu ar fi. Sau a arătat că trebuie mereu să fim noi înșine, chiar dacă unii oameni nu ne iau în serios. Arată că mereu trebuie să lupți, mai bine spus. Arată că imposibilul poate deveni realitate, chiar dacă nu crezi. Simt că această carte m-a inspirat cu adevărat. Dacă ar fi să descriu această carte într-un cuvânt ar fi  “încercare”. Știu, pare cam ciudat, dar de fapt chiar ăsta ar fi.
Fiindcă esența acestei cărți este că mereu trebuie să încercăm, chiar dacă dăm greș, mereu trebuie să încercăm, până reușim ce ne propunem.
Asta simt eu ! Și sinceră să fiu cred că este cea mai bună carte pe care am citit-o. La nici o carte nu am mai simțit acest sentiment de bucurie pe care l-am avut la aceasta.
Și cel mai rău sentiment trăit în această carte este când ea se termină.
E cel mai groaznic sentiment ! Te face să aștepți cu nerăbdare volumul care urmează... Ei bine asta fac eu ! Aștept ...



14. „Vandalii” - Alexandru Ioan Despina - Apr 7, 2017 7:36:00 PM
Știam de cartea aceasta încă de când a apărut dar, cumva, am pierdut-o din vedere de-a lungul timpului, cum s-a întâmplat cu multe altele, în torentul de noi apariții ce ne mătură periodic sufletul doritor de lecturi încântătoare. Și iată că mi-a ieșit în cale de curând. Cu coperta aceea care mă fascinase în urmă cu vreo 3 ani și care îmi sugera oarecum altceva decât ceea ce am găsit de fapt în interior. O surpriză - și mie îmi plac surprizele. Iar cele livrești sunt și mai plăcute, pentru că nu se epuizează în câteva clipe, ci se întind pe parcursul lecturii care poate dura câteva zile.

„Vandalii” nu are structura unui roman, ci reunește o sumă de tablouri literare în care se perindă oarecum aceleași personaje. Per ansamblu, întâmplările se desfășoară în același spațiu - un bloc de nefamiliști populat de personaje colorate și la propriu și la figurat. Și asta întărește senzația că ar putea fi un roman dar, citind, îți dai seama că e și nu e. Un fir narativ continuu care să lege textele între ele nu avem, însă fiecare povestire își are intriga sa. Episoade din viața celor care-și duc traiul în blocul acela mizer de nefamiliști se succed amețitor, captivante și amuzante deopotrivă, oferind o perspectivă din interior asupra acestei lumi oripilant de familiare -țiganii de care ne împiedicăm la tot pasul prin oraș, veșnic cu ochii după bani, dornici să-i obțină cât mai ușor și mai repede, fără prea multă minte dar, totuși, descurcăreți, indiferent ce ar presupune acest lucru. 
Limbajul pitoresc, argotic pune în valoare ineditul întâmplărilor dar și pe protagoniștii lor, cu nume pe potriva atmosferei - Armeon, Mirinda, Corcodel, Rromel, Istronom and so on. Furtișagurile sunt un mod de viață, relațiile amoroase par să nu cunoască reguli și nici opreliști, chiar dacă uneori trebuie să escaladezi țeava de gaz ca să ajungi la ibovnică. Apartamentele sunt călcate de hoți în mod frecvent și nu-i de mirare, când hoții locuiesc pe același palier sau un etaj mai jos, încât, dacă pleci la „facultate”, în scopuri științifice, de aprofundare a meseriilor răspândite prin bloc, te poți trezi că ți-a dispărut până și sufrageria.

„Prin aerul cețos și rece al dimineții răzbătea de afară vocea baritonală a unui căldărar îmbrăcat în zdrențe, ce striga cât îl țineau bojocii ceva pe limba sa încâlcită, de toți auzită, dar de nimeni înțeleasă, atrăgând asupra lui atenția câinilor fără stăpân și trezindu-i din somn pe toți oamenii din bloc.  Rromel, care la ora aceea pândea ca vecinul de dedesubt să plece de-acasă pentru a-i intra în apartament pe fereastră și a-și face de cap cu voluptoasa sa nevastă, ieși numaidecât pe geam, iar, când văzu despre ce-i vorba, se îmbrăcă rapid cu un palton găsit zilele trecute într-un tomberon, și se duse să ciocăne la ușa lui Armeon.” (pag.86)
E plină cărticica aceasta de astfel de momente pline de haz, care satirizează, în fond, întreaga societate românească, pentru că personajele acoperă o paletă foarte largă de tipologii prezente în spațiul în care vrem- nu vrem trăim. Chiar dacă unele întâmplări pot părea neverosimile, asta nu diminuează cu nimic plăcerea lecturii, dimpotrivă. Pe alocuri am perceput oarece stângăcii, însă ele se pierd în vârtejul narativ care te captivează. Bucățile rupte dintr-o realitate atât de apropiată au ceva care atrage - să fie oare nuanțele pestrițe ce răzbat dinspre „eroii” blocului 4A? sau modul în care viețile lor ne sunt relatate, cu  un umor plin de savoare, dar și cu fină ironie? Nu e o capodoperă și nici măcar o revelație, dar e o carte interesantă și mi-a plăcut stilul în care este scrisă, limbajul bogat, epicul ce pulsează la fiecare pagină, dezvăluind o lume cu un însemnat potențial literar, în pofida faptului că incultura mustește din personajele ce-o animă. 
Cartea este disponibilă pe elefant.ro, Libris.ro sau la Cărturești. 
15. Cărți citite recent - Apr 5, 2017 10:05:00 AM
În ultimele săptămâni am reușit să citesc destul de mult, poate și datorită faptului că am nimerit numai cărți bune și foarte bune, dar și citind în paralel, metodă care s-a dovedit una eficientă și de natură a-mi satisface parțial impulsul de a citi deodată toate cărțile ce mă tentează la un moment dat. Spun „la un moment dat” pentru că, deși îmi doresc să citesc cea mai mare parte a cărților pe care le am (nu mai zic de alea pe care încă nu le am), se întâmplă ca, într-un moment determinat, să fiu atrasă în mod deosebit doar de unele dintre ele, simțind o dorință arzătoare de a le citi atunci dacă s-ar putea. Evident, e imposibil să fac asta. Pot merge în paralel cu cel mult trei cărți, dacă sunt extrem de diferite, dar cel mai bine este cu două. Și ca să n-o mai lungesc, așa cum îmi este obiceiul, să vă spun ce am citit.

Gabriel García Márquez – „Fantastica și trista poveste a Candidei Eréndira și a nesăbuitei sale bunici”

Marian Ilea – „Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”


Friedrich Dürrenmatt – „Făgăduiala (Recviem pentru romanul polițist)”

Bogdan Suceavă – „Miruna, o poveste”

Bogdan Suceavă – „Venea din timpul diez”

Doina Ruști – „Mâța Vinerii”

„Un trandafir pentru Emily și alte povestiri” – William Faulkner

Selma Lagerlöf – „Împăratul Portugaliei”

Charles Bukowski - „Notes of a Dirty Old Man” și „Poșta”- despre acestea două nu am scris încă nimic, dar sunt savuroase amândouă.

Am terminat astăzi „Vandalii” de Alexandru Ioan Despina, al cărui blog l-am urmărit mult timp pentru recomandările sale de lectură. Apropo, să-l caut și să îl repun în blogroll. Am pierdut multe link-uri o dată cu dispariția blogroll-ului, pe care l-am refăcut apoi din amintiri. :) Voi scrie azi-mâine despre cartea asta pentru că mi-a plăcut și aș vrea de asemenea să scriu și despre „Poșta”, care mi-a plăcut mai mult decât „Șuncă pe pâine”.

Sunt mulțumită de ritmul lecturilor mele, de la începutul anului am reușit să citesc 22 cărți, de mi-am mărit target-ul anual la 60 și tot sunt înainte, după cum zice Goodreads, care mi-e de mare folos în ținerea unei evidențe. :) Acum citesc o carte pentru adolescente - „Tocilara” de Holly Smale (Editura Gama), o premieră pentru mine, cel puțin la vârsta asta adultă, carte care, spre surprinderea mea, îmi place, mă destinde, chiar dacă nu e vreo operă de referință. Când ai copii, poate fi util să te menții conectat la mediul lor, pentru a-i înțelege mai bine, în caz că ai început deja să te transformi în ceea ce te revolta în adolescență. :)))) Mai multe vă spun după ce voi termina cartea. Și am început, timid, și „Umbra muntelui”, continuarea romanului Shantaram. Mi-era dor de Bombay. E ditamai cărămida și cartea asta și de aceea am luat-o încet. Citesc din ea mai mult seara, în pat, pentru că mi-e greu să o car după mine. Și deja mi-e gândul la ce voi citi după „Tocilara”. Pentru că am nevoie și de o carte transportabilă, mai ales că acum sunt zile în care pot merge în parc.

Revin cât de curând cu un text despre „Vandalii” - cartea  asta chiar a vrut să ajungă la mine. Ieșisem să cumpăr nu știu ce, căram o sacoșă și am trecut prin gară unde, în zona caselor de bilete, au apărut aparate cu cărți, spre bucuria mea. Și o văd la 5 lei. N-aveam prea mulți bani și ăia pe care-i aveam aveau destinații relativ obligatorii. Am plecat, am traversat spre casă așteptând în prealabil la semafor și, ajungând pe trotuarul opus, m-am oprit în loc oscilând între a reveni ulterior cu speranța că voi mai găsi cartea sau a mă întoarce atunci. Și după câteva secunde mi-am zis că pot renunța la ceva de mâncare că și-așa sunt cât China și am așteptat să se facă din nou verde ca să mă întorc în gară. Mă felicit pentru alegerea făcută. :)
16. „Ochiul furtunii” de Patrick White - Mar 11, 2017 9:57:00 AM
Pentru că într-una dintre cărțile citite de curând Australia apăruse fugitiv ca fundal al unor întâmplări și dându-mi seama că pe acolo nu poposisem în călătoriile mele livrești, am ales romanul lui Patrick White pentru a face o incursiune mai complexă. Nu auzisem până de curând de acest scriitor care a primit Nobelul pentru Literatură în anul 1973 (o altă noutate pentru mine) și, cumva, amănuntul mi-a stârnit curiozitatea. Ia să văd cum se prezintă literatura australiană, prin intermediul acestei voci - care s-a dovedit a fi una atipică, în pofida aparențelor clasice. Am parcurs destul de anevoios la început volumul consistent, ce se apropie de 700 de pagini (în ultima vreme, am îndrăznit să citesc cărți groase în paralel cu altele mai subțirele și am avut spor). Din primele pagini am făcut cunoștință cu Elizabeth Hunter, cândva o femeie fatală, a cărei frumusețe îi subjuga pe cei ce ajungeau să îi fie în preajmă, în prezent țintuită la pat de un accident cerebral, la o vârstă înaintată, dar încă exercitându-și atracția înrobitoare asupra celor din jurul său.

După o căsnicie pe care abia târziu o prețuiește și o viață din care a căutat întotdeauna să culeagă admirația celorlalți și să domine cât mai mult viețile altora, Elizabeth - o epavă a celei de odinioară, își duce traiul insipid în vechea și imensa sa casă, înconjurată de infirmierele ce fac exces de zel în a o îngriji - o femeie încă bogată, ce poartă pe chipul străveziu urmele strălucirii de odinioară și, mai ales, ale patimilor care cândva făceau din ea o apariție extraordinară.
Trecutul revine adeseori pentru a-i bântui mintea senilă - amănunte ce păreau măturate de vântul aprig al uitării se întorc subit, printre fărâmele inconsistente ale unui prezent ce nu mai poate oferi nimic, printre mobilele ce și-au pierdut luciul, dar nu și memoria - relicve ale unor vremuri intense. Și, în acest decor în care altfel pare că nu s-ar întâmpla mare lucru, în care timpul își cerne monotonia, apar cei doi copii pe care Elizabeth nu i-a iubit niciodată așa cum o mamă își iubește de obicei propriii copii. Dotothy și Basil, nume parcă predestinate infamiei, copii ajunși la rândul lor la o vârstă la care viitorul nu mai este prea larg, dar care încă au planuri consistente, planuri ce se bazează pe averea inutil irosită a mamei.

Cei doi au plecat de tineri în Europa, Dorothy căsătorindu-se cu un prinț francez, iar Basil urmându-și vocația de actor, pe scenele teatrelor din Anglia. Amândoi au reușit să-mi îndrepte simpatia către mama lor, altfel un personaj ce nu ar putea fi catalogat drept pozitiv, dar totuși, mai ușor de îndrăgit, cu defecte mai lesne de acceptat. Nu am reușit să empatizez pe deplin cu niciunul dintre personaje, romanul acesta este unul dintre puținele care aruncă asupra tuturor protagoniștilor umbre întunecate, menite a respinge simpatia cititorilor și acesta este un aspect pe care îl consider interesant. Să vă explic de ce - de regulă, reușesc să arunc ancora chiar și atunci când ambianța este una negativă, mă agăț de persoanje blamabile grație fascinației pe care o exercită. De data aceasta, nu a fost cazul, nu am reușit să mă lipesc cu adevărat  de niciunul dintre personaje, și totuși, am citit cartea mânată de o forță de atracție pe care abia acum, la final, mi-o explic - forța scriiturii, care reușește să pătrundă și să dezvăluie dedesubturile minții umane. Și avem ce descoperi în personajele pe care le explorează Patrick White, oricât ar fi ele de nesuferite. Fie că ne referim la cea în jurul căreia se concentrează întreaga țesătură narativă - bătrâna Elizabeth, ori la copiii acesteia sau la infirmierele ce zumzăie în jurul său, cu ale lor drame și frământări, spectrul introspectiv este cât se poate de amplu și divers. Flash-back-uri venite din străfundurile minții se împletesc cu incursiuni în gândurile personajelor și cu derularea unui prezent ce pare anost.

Titlul - „Ochiul furtunii” își extrage seva dintr-o întâmplare trăită cu ceva ani în urmă de Elizabeth Hunter, pe când își petrecea vacanța pe o insulă în casa unor prieteni. Un ciclon se abate ca din senin asupra insulei, distrugând totul în cale, întorcând peisajul cu fundul în sus. Elizabeth avea în jur de 70 de ani, dar încă păstra ceva din frumusețea și mai ales din grația ce o consacraseră odinioară. Se salvează aparent miraculos de furia naturii dezlănțuite - spun aparent miraculos pentru că, în realitate, din descrierea evenimentelor, supraviețuirea sa este prezentată firesc, ca venind dintr-un instinct, efect al forței imense a femeii ce nu-și vede posibilă moartea. Și acolo, pe insulă, după ce văzuse haosul în jurul ei, este uimită să constate cum totul se oprește subit și o liniște nepământeană se instalează peste insula devastată. La orizont, se poate vedea perdeaua de vânt și ploaie, dar acolo, în centrul furtunii, totul e de un calm desăvârșit - acela este ochiul furtunii, încremenit, tăcut, învăluit într-o pace neverosimilă.

„Nu putea să își închipuie moartea. Ea nu credea decât în ceea ce vedea și în ceea ce era iar ceea ce era era prea real prea divers compus din toți oamenii pe care îi cunoscuse pe care îi iubise în întregime sau doar parțial tot e mai bine decât nimic și cărora le dăduse naștere și pentru numele lui Dumnezeu.
Proabil că liniștea a fost cea care a trezit-o. Nu, nu a trezit-o, fusese năucită, într-o stare de semiconștiență, din care au scos-o atât lumina, cât și liniștea.” (pag. 469)
Am avut prilejul de a citi un roman altfel, fiecare detaliu legat de personaje, obiecte, plante sau animale aruncând o tușă inedită asupra imaginii de ansamblu. Chiar și punctuația o ia razna uneori, cum se întâmplă în citatul de mai sus, în ideea de a crea un anumit efect și de a sublinia vâltoarea gândurilor.

Nu doar Elizabeth Hunter beneficiază de o analiză complexă a personalității. Și viețile celorlalte personaje sunt expuse pe tapet, recreate ca într-un puzzle al frământărilor interioare.

Cartea este disponibilă pe site-ul editurii.


17. Charles Bukowski - „Hollywood” - Mar 6, 2017 8:00:00 AM
Într-un interval destul de scurt (vreo două luni) am reușit să citesc trei dintre cărțile lui Bukowski și am început și o a patra, în limba engleză, care habar n-am dacă a fost până acum tradusă în română - Notes of a Dirty Old Man. N-am rezistat când am găsit-o la Antic Exlibris cu doar 9,99 lei. Dar nu despre aceasta vreau să vă vorbesc acum, ci despre „Hollywood”, unul dintre cele șase romane ale scriitorului american. Titlul și fundalul acestui roman nu m-ar fi atras în mod obișnuit. Nu mă dau în vânt după filme și nici după strălucitoarea lume a Hollywood-ului (care, fie vorba între noi, e strălucitoare numai în aparență, altfel, e plină de putregaiuri), așa că am avut oarece reticențe, singurul imbold fiind paternitatea cărții. Și ar mai fi faptul că nu prea mai aveam altceva la îndemână care să poarte semnătura lui Bukowski, dacă exclud romanul „Femei”, pe care îl las pe mai târziu pentru că am eu un feeling că e cel mai bun. Așa cum la Marquez amân „veacul de singurătate”.

Recunosc, sunt genul de cititor care dezvoltă pasiuni complete față de anumiți scriitori și atunci pornesc de fiecare dată la drum cu oarece îngăduință dar și cu anumite așteptări. Uneori pot avea și dezamăgiri sau schimbări de optică. În cazul lui Modiano, de exemplu, entuziasmul nu mi-a fost atât de intens citind „Iarba nopților” cum a fost în cazul altor romane ale sale citite în urmă cu ceva timp.


N-a fost și cazul lui Bukowski, chiar dacă „Hollywood” nu mi s-a părut cea mai strălucită scriere a sa din cele parcurse de mine. L-am savurat cu aproape aceeași plăcere cu care am citit „Dragoste la 17,50$” sau „Șuncă pe pâine”. Apropo de „Șuncă pe pâine”, nu cred că v-am semnalat recenzia mea din lipsă de timp. Am avut și ceva probleme de sănătate ce m-au ținut, din fericire, mai aproape de cărți. Dacă nu ați remarcat link-ul pe Facebook, puteți citi aici impresiile mele despre „Șuncă pe pâine”. Să nu vi se facă foame. :)

Și în „Hollywood” îl regăsim pe Henry Chinaski, alter-ego-ul autorului, scriitor și el, cu mai mult sau mai puțin succes, iar provocarea căreia trebuie să-i facă față, printre nenumăratele sticle de vin pe care le împarte cu soția sa Sarah (era să zic Linda, numele soției lui Bukowski, și poate n-aș fi greșit prea mult), este aceea de a scrie un scenariu la rugămintea unui prieten, Jon Pinchot. Ceea ce n-ar trebui să fie mare brânză pentru un scriitor, ar zice unii. Dar Chinaski nu e orice scriitor. Ca să scrie, are nevoie de o stare specială. Încasează un avans pentru acest scenariu și se pare că a avea bani nu e chiar o fericire în U.S.A. Dacă nu vrei să plătești impozite imense, trebuie să îi investești, după cum îl informează un consilier financiar.

„Așa că iată-mă, om trecut de șaizeci și cinci de ani, căutând să cumpăr prima mea casă. Mi-aminteam că tata își ipotecase practic întreaga viață ca să cumpere o casă.” (pag.54) 
Să ne reamintim că Henry locuise, după ce-și părăsise casa părintească, aia veșnic ipotecată, prin diferite camere închiriate sau prin hoteluri de mâna a treia.

„Mie întregul proces mi se părea îngrozitor de lent: casă după casă, moarte după moarte. Zece generații, zece case. Apoi le pierdea cineva pe toate la pariuri sau le dădea foc cu un chibrit și fugea în stradă cu coaiele într-un coș pentru cules fructe.
Iar acum căutam o casă pe care nu mi-o doream de fapt și urma să scriu un scenariu pe care nu-mi doream de fapt să-l scriu.” (pag.54)
Romanul urmărește procesul creativ al acestui scenariu, care până la urmă reușește să fie definitivat, precum și turnarea filmului respectiv. Intriga n-ar fi cine știe ce, dar nu ea este importantă, ci micile secvențe și felul în care Bukowski le povestește, frazele și replicile spumoase pe care le aruncă în peisaj chiar și când faptele sunt banale. Totul capătă culoare și expresivitate, o dată ce le trece prin filtrul său care nu are nimic pretențios la prima vedere. Dimpotrivă, stilul său este unul simplu, fără artificii sau figuri de stil, dar cu toate astea, atât de fascinant. Nici nu-mi vine să mai înșir argumente în favoarea sa, pentru mine e cert și evident că scrie teribil de bine și de pătrunzător. M-a cucerit și mi-e de-ajuns, dar poate nu e de-ajuns pentru a-i atrage și pe alții. Pentru cei care îmi împărtășesc părerile, nici nu e nevoie de cuvinte. Cei care nu l-au descoperit încă, să facă bine să încerce. Nu garantez că o să le placă. Fifty-fifty.

Hollywood mai poate fi găsit pe elefant.ro, Libris.ro sau  Librăria Cărturești.


18. „Ultimul vine corbul” - Italo Calvino - Feb 12, 2017 1:36:00 PM
Ultimul vine corbul - Italo CalvinoUn mănunchi de povestiri - dar câtă substanță închisă în fiecare text, ca în sticluțe migălos plăsmuite, cu forme diverse, dichisite. Am parcurs povestirile în ordinea înlănțuirii lor, deși unul dintre avantajele volumelor de proză scurtă este posibilitatea de a alege orice ordine dorești în lectura textelor. Și-am început cu primele povestiri, care deschid timid drumul către celelalte, fără să-ți dea vreun indiciu, în naivitatea lor aparentă, despre ceea ce urmează. Spre exemplu, prima dintre ele, „Într-o după-amiază, Adam” aduce în lumina reflectoarelor o parte a universului privită cu mult prea puțină atenție - lumea animalelor și a plantelor dintr-o grădină, o sumedenie de universuri miniaturale privite ca printr-o lupă. 




„Libereso își întredeschise palmele și o lăsă să se uite înăuntru. Avea mâinile pline de gândăcei-de-trandafir: gândăcei de toate culorile. Cei mai frumoși erau cei verzi, dar mai erau și roșietici și negri, ba unul chiar turcoaz.” (pag.14)
„Au ajuns lângă vaporul cu bordurile înnegrite de straturi vechi de pucioasă, pline de mucegai, cu palisadele rupte și răsucite profilate pe cerul de un albastru curat. O barbă de alge putrezite urca și-l acoperea de la chilă în sus, iar vopseaua veche și coșcovită se scorojea pe bucăți mari.” (pag. 21)
Și în povestirile următoare ai senzația că autorul a așezat o oglindă în care se reflectă, altfel, ceea ce vedem fără să privim. Niciun element nu-mi dădea de bănuit că, ulterior, povestirile vor deveni din ce în ce mai întunecate, extrăgând din viața în anii de război seva vâscoasă a naturii umane. Războiul e undeva în jur, prezent chiar și când a rămas în urmă, dezvăluind imagini și trăiri niciodată pe deplin explicate, în pofida limbajului bogat, dar puternic sugerate. 
„Hotelul acela mare, nu de multă vreme degradat la rangul de cazarmă și de închisoare, nu avea obiecte care să fie de folos sufletului ca să dea concretețe sentimentului aceluia de libertate pierdută, cum ar fi gratiile sau meterezele.” (pag.86)
Frumusețea scriiturii lui Italo Calvino o percepi într-o anumită măsură când ai textul în față, dar în toată splendoarea ei o admiri abia după ce ai închis cartea și, cu ochii minții, revezi scene, clișee, te zvârcolești fără să vrei în aerul încărcat de aburul dens și straniu al fricii. Nu știu cum se face, dar delicatețea și materia brută se armonizează de minune în aceste povestiri. Personajele lui Calvino provin dintr-un mediu primitiv, chipurile și îmbrăcămintea le sunt grosolane, dar sufletele au o sensibilitate pe care nu o poți ignora. Și acest aspect poate fi remarcat în aproape toate povestirile. Unele sunt triste, altele stârnesc zâmbete. Volumul are un carcater unitar, prozele au ceva comun, ceva ce ține de stil și de atmosferă, fără ca altfel să poți spune că ar semăna una cu alta. Întâmplările imortalizate în paginile cărții acoperă un spectru larg - avem și copii care se joacă pe o epavă, dar și o bandă care jefuiește o patiserie, căzând pradă mai degrabă ispitelor dulci decât banilor. În alte povestiri, moartea izbește nemilos, cruzimea atinge cote extrem de înalte, ce-ți amintesc cumva de capul unui șarpe zdrobit la nesfârșit cu un bocanc greu („Unul dintre cei trei este încă în viață”). Mizeria și sărăcia domnesc peste tot, încât unii oameni ajung să spună „Dormim ca niște câini” - titlul unei povestiri, alții așteaptă cu nerăbdare sosirea marinarilor în dughenele din port pentru a face rost de niscaiva dolari. 
Pentru Calvino, claritatea finalurilor nu reprezintă un scop, adeseori povestirile sale rămân în coadă de pește, alteori inserează sugestii asupra deznodământului, dar, cu toate acestea, nu e ca și cum ai citi bancuri seci. Pe măsură ce citești, îți dai seama că nu are importanță finalitatea unei anumite întâmplări, ci ceea ce ea reușește să transmită. Am lăsat voit la urmă povestirea ce dă titlul volumului - „Ultimul vine corbul”, pentru că mi s-a părut a fi una dintre cele mai strălucite, plină de simbolistică, imprevizibilă până spre ultimele fraze, în care se concentrează întreg mesajul emoțional. 
„Conurile din vârfurile copacilor de pe malul celălalt, de ce, mă rog, se vedeau, dar nu puteau fi atinse? De ce exista distanța aceea goală între el și lucruri? De ce conurile care erau una cu el, în ochii băiatului, stăteau tocmai acolo, departe? (...) Era o senzație de gol, ca o mângâiere: golul acela al țevii de pușcă ce se prelungea în aer și se umplea cu glonțul, până acolo la con, la veveriță, la piatra albă, la floarea de mac.” (pag.124)
Mi-a plăcut stilul inedit al lui Italo Calvino, acum înțeleg de ce mi se recomanda asiduu „Dacă într-o noapte de iarnă, un călător”, unul dintre cele mai cunoscute romane ale sale. Și mai am la dispoziție și alte cărți ale scriitorului italian - „Cărarea cuiburilor de păianjen” sau „Orașele invizibile”. Mă bucur însă că am făcut cunoștință cu el printr-un volum de proză scurtă. Mi-am făcut un fel de obicei din a proceda astfel, acolo unde am această posibilitate. Și pot spune că, în ultima vreme, chiar am acordat mai multă atenție acestui gen de proză și am fost mai mult decât încântată. 

Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul editurii. 
19. Ce mai citesc, ce-am mai citit - Jan 27, 2017 5:40:00 PM
O să mai treacă vreo câteva zile până ce termin „Shantaram”. Avansez destul de repede pentru că acțiunea și atmosfera m-au prins, dar, totuși, e așa de mare și de grea, încât nu pot s-o iau chiar peste tot cu mine, astfel că n-am cum citi pe cât de mult mi-aș dori. Am luat-o totuși de vreo două ori când am mers la bazin, să-mi țină de urât până termină cea mică ora de înot și cred că arătam destul de ciudat, mai ales când am ieșit din școală și-am mers să fumez undeva în apropiere. Pe frigul ăsta, cu vântul întorcându-mi pagina, mă chinuiam să rămân pe străzile Bombayului, să simt aromele orașului și-ale mâncărurilor, cu gândul la un chai sorbit printr-un cub de zahăr ținut între buze. Deh, India e departe, dar o pot adulmeca deschizând copertele tari și roșii.

În paralel citesc un roman de-al lui Bukowski. Dintre „Femei” și „Șuncă pe pâine”, l-am ales pe ultimul, intuind că primul o să-mi placă mai mult (așa-mi place mie, să las ce e mai bun la urmă, să-mi dreg gustul). Din cât am citit până acum, îmi dau seama de importanța acestui roman în înțelegerea operei lui Bukowski în ansamblu. Așadar, pentru mine e doar începutul. :) În viitorul apropiat vreau să citesc și cele cinci cărți ale lui Vonnegut pe care le am în engleză (din păcate nu și una pe care mi-o doream în mod deosebit, fiindu-mi recomandată cu mult patos - „Fii binecuvântat, domnule Rosewater” - dar nu e timpul pierdut, voi face rost și de aceea, să le citesc eu pe celelalte mai întâi. Și în afara unor astfel de giganți (apropo, oare ce voi citi de la Marquez anul ăsta?), am o sumedenie de dorințe livrești - cărți, mai noi sau mai vechi, mai cunoscute sau mai puțin cunoscute.

Cred că am uitat să vă semnalez textul despre „Peripețiile lui Nastratin Hogea, pe Bookhub.

Am mai citit între timp și „Iarba nopților” de Patrick Modiano, dar n-am apucat să scriu despre ea, deși mi s-a părut ușor diferită de celelalte - urmează rețeta lui Modiano, dar are și ceva în plus. Poate voi scrie despre ea până la urmă. Dacă găsesc timp. :)
20. Dragoste la 17,50$ - Charles Bukowski - Jan 19, 2017 2:54:00 PM

Mi-a plăcut mult de tot cum scrie Bukowski, așa cum l-am cunoscut prin intermediul acestui volum de povestiri tradus și la noi către finalul lui 2016 cu titlul „Dragoste la 17,50$”. Titlul original este „South of no North” și am căutat să descopăr cărei povestiri îi aparține - ori poate este un titlu generic, izvorât din atmosfera și mesajul prozelor. Și cel ales pentru ediția în limba română mi se pare foarte inspirat, căci are  o anumită rezonanță. Cert este că o nouă pasiune literară și-a făcut loc pe rafturile minții mele și am fost dezamăgită să descopăr că nu am o altă carte a acestui scriitor în bibliotecă (cel puțin azi și mâine, pentru că mi-am comandat deja „Femei” și „Șuncă pe pâine”, la prețuri tentante).

Revenind la volumul pe care l-am citit și la stilul lui Charles Bukowski, vă avertizez. Nu e pentru oricine. Poate să nu vă placă deloc sau să vă placă atât de mult cât mi-a plăcut mie. Dacă mă raportez la steluțele care se dau pe Goodreads, ei bine, ori îi dai 5 stele, ori una, maxim două, pentru că Bukowski țintește extremele. Fie îl admiri, fie îl dai dracului. Eu mă situez în prima categorie. Da, scrie vulgar, iar personajele lui nu-s tocmai cele mai simpatice ființe și nici prea duse pe la biserică nu sunt. Și totuși, sunt extraordinare povestirile acestea. Scăldându-se în seva depravării, Henry Chinaski și oamenii cu care se intersectează pe străzi, prin hoteluri de doi bani și prin baruri infecte sunt în căutarea fericirii așa cum o înțeleg ei - ea poate însemna o sticlă de whiskey bun, o sumă de bani care să le permită să-și plătească chiria sau o partidă de amor ca-n filme cu o târfă la fel de beată (sau, de ce nu?, cu un manechin).

Am scris despre acest volum de povestiri pe Bookhub.ro și tot acolo găsiți și câteva citate, ca să vă faceți o idee. :)

Puteți cumpăra cartea de aici.
21. Printre cărți și nămeți - Jan 14, 2017 11:40:00 AM
Iarnă, cărți - căldura casei și frigul de afară. Zăpada asta care dă atâtea bătăi de cap e singura care îmi face iarna mai suportabilă. Simt frigul la fel de intens, dar mai plăcut, atunci când mă joc în zăpadă ca un copil și mi-e ușor să fac asta când ies cu fiică mea afară. Singură, aș arăta ciudat, dar așa, trântită în nămeți cu fața în sus, alături de ea, privind relaxată cerul pe care norii se grăbesc nu se știe unde, viața pare să aibă alt gust. Și uit de problemele de oameni mari, pe care frământările mele oricum nu le rezolvă. Mă întorc în casă și pun ochii pe „ceasolvul” cu copertă roșie și a sa mandală fascinantă. Luni am primit un telefon de la un curier care mi-a adus „Peripețiile lui Nastratin Hogea”, de la Editura Herald - arată spelndid cartea asta, coperta lucioasă și grafica orientală te îmbie la lectură.




Ceva mai târziu, în aceeași zi, un alt curier mă contactează. Un pachet greu ajunge în brațele mele. Îl desfac și uimirea mi se așterne pe chip - descopăr înăuntru „Shantaram”, în noua ediție ce le reunește pe cele două ale ediției anterioare. Ditamai cartea de vreo 900 pagini mă sperie întru câtva. Nu pentru mult timp, căci n-am rezistat mult până să o deschid și să pătrund în acțiunea ei și mai ales pe tărâmurile exotice pe care le explorează. Așa că am călătorit în Bombay și apoi Sunder, un sat din nordul Indiei. Acum sunt în drum spre Bombay, un scurt popas într-o tavernă ilegală din Aurangabad, după ce Shantaram (care până nu demult era Lindsay sau Linbaba) respinsese și cedase o femeie ușoară prietenului și ghidului său Prabaker. Știu că prea mult nu pricepeți din ce zic eu aici, dar ați prins ideea - povestea te acaparează atât de mult, încât ești acolo. Mai e cale lungă până s-or termina aceste 900 de pagini. Printre ele, strecor peripeții de-ale lui Nastratin, care mă face să râd dar și să meditez la vorbele sale de duh.



Pe Kindle mă așteaptă ce-a mai rămas din „Of mice and men”. Și, desigur, vreo cinci romane ale lui Vonnegut. Păcat că n-am nimic în original de Bukowski. Și, din ce văd, nici în română, treabă care trebuie să se schimbe. :))) Dar am ce citi, din fericire. Mai mult decât pot duce. Și poftă am, nu glumă.
22. Despre „Măștile fricii” ... și alți demoni :) - Jan 11, 2017 11:58:00 AM
În Ajun de Crăciun, la ceas de seară, cam pe când se adună colindătorii pe la casele lor, am primit pachetul ce ascundea această minunată carte ( bine, pe atunci nu știam eu cât de mult o să-mi placă, eram încă mânată de curiozitate și lipsită de certitudini). Un moment magic a fost acela în care am deschis febril pachetul, rupând hârtia, și am descoperit dedicația pe care cartea o purta.

Am fotografiat-o în dreptul bradului, pentru că a fost unul dintre cadourile pe care mi le-a adus Moș Crăciun. :) M-am bucurat ca un copil și am început să citesc cartea în paralel cu cea în limba engleză, despre care v-am vorbit aici. Greu de crezut, dar în pofida agitației și a  atmosferei specifice sărbătorilor de iarnă, am reușit să dedic destul de mult timp lecturii (avânt ce a continuat și acum, la început de an). Mi-a plăcut mult acest roman, atât pentru poveste și personaje, cât și pentru stilul în care este scris și ideile ce stau la baza lui. Atât de mult încât l-am recomandat și altora nu doar în scris, ci și personal și, din ce știu, entuziasmul a fost la fel de intens.


...un roman care te răscolește, sapă în întunecimile conștiinței folosind ca unelte delicatețea și brutalitatea. În același timp. Fără să lase timp de vreun respiro. Povestea este tristă în esența ei și este dominată de fricile care se ascund în fiecare dintre noi, purtând felurite măști. 
Recenzia în întregime o puteți citi pe Bookhub.

Cartea o puteți comanda de pe elefant.ro sau de pe Libris.ro.

P.S. Mi-am propus să mă ocup mai mult de blog anul acesta. Sper să reușesc, căci pe lângă preocupările mele livrești am atâtea alte nebunii ce-mi consumă prețiosul timp al vieții. :)
23. „Where’d you go, Bernadette” de Maria Semple - Jan 7, 2017 8:39:00 AM
Iată că am reușit să definitivez textul despre cartea în limba engleză primită în dar. Un motiv în plus pentru a vă atrage atenția asupra acestui roman este faptul că va fi tradus în limba română în decursul acestui an, așa cum ne anunță Editura Litera.

Cu adevărat „A moving, smart page-turner…” așa cum o caracterizează John Green. O lectură lejeră și captivantă, ideală pentru zilele de vacanță, ce m-a ținut în priză chiar și în noaptea dintre ani (rămăseseră vreo 30 de pagini, cu care mi-am asezonat petrecerea de revelion). - recenzia completă o găsiți aici
 So, „Where’d you go, Bernadette” ?





Cartea poate fi achiziționată de pe okian.ro

24. Să vină Moş Crăciun - Dec 24, 2016 12:05:00 PM
Anul acesta mi-am început mai devreme vacanța de iarnă. Am făcut bradul de-acum o săptămână, un brad ca-n poveşti din țări înzăpezite, cu crengi multe şi dese încât abia am avut pe unde atârna globurile şi apoi duminică am pornit spre Bacău iar de-acolo către Gura Humorului, unde am petrecut câteva zile de relaxare totală. M-am simțit din nou copil înfofolit la săniuş, deși cu mai puțin curaj şi mai multe trânte ca odinioară. M-am bălăcit în bazinul cu apă caldă privind pe ferestre pârtia şi versanții înzăpeziți, cu brazii lor înalți şi drepți, încât atmosfera părea de necrezut.

Piața din centrul orașului, împodobită feeric te îmbia cu aerul său de sărbătoare în acorduri de colinde şi aromă de vin fiert. Am ocupat o întreagă pensiune, dat fiind faptul că ne-am adunat o parte a familionului cu prilejul venirii fratelui meu şi a cumnatei mele de peste mări şi țări. Ne-am simțit așadar ca acasă într-un spațiu minunat în care sper să mă întorc şi cu alte ocazii. Confort de patru stele, amplasare ideală, aproape de centrul orașului dar şi de pârtie sau de complexul de agrement. O vacanță minunată de care m-am bucurat cât am putut în pofida necazului de la începutul săptămânii - inerent vieții în București - mașina ne-a fost spartă şi soțul meu, care nu a putut veni cu noi, a pierdut jumătate din timpul programat pentru rezolvarea indatoririlor de serviciu pe la service şi la secția de poliție. Dar a trecut, rămâne teama de incidente pe care nu prea ai cum să le previi.

În aceste zile de vacanță timpurie am reușit să şi citesc mai mult decât as fi crezut.

Nu mi-am luat prea multe cărți însă am luat kindle-ul cu mine şi am primit cadou de la fratele si cumnata mea o carte în limba engleză a unei scriitoare din orașul în care locuiesc ei - "Where'd you go, Bernadette" de Maria Semple  (pe care am văzut-o pe lista de "to read" a Emei si pe cea a Mihaelei de la Cărți si călătorii").



Acum aştept să văd de-mi mai aduce Moşul ceva. Nu-i cer decât cărți. De care s-o pricepe. Ce-i în wishlist mi-oi lua eu singură,  să nu-i dau mari bătăi de cap, căci important e să le împlinească atâtor copilași dorințele arzătoare. Când eram mică stiam că doar el îmi poate aduce jucării pe care ai mei nu le puteau cumpăra. E drept că nu reușea el să mi-o aducă pe Barbie, spera să mă mulțumesc cu un surogat căruia i se indoiau mâinile si picioarele asemeni celebrei păpuși. Ei bine, nu reușea să mă mulțumească, drept pentru care si acum mai visez la o Barbie originală. Iar ale mele fete au alte preferințe. Cea mică e înnebunită după Five Nights at Freddy (pentru necunoscători - niste creaturi înfricoșătoare) şi a primit deja tot de la "americanii" nostri un set de construit din gama dedicată acestui joc virtual. La noi încă nu au apărut si i -a dat ei prin minte că în țara unde locuiește frate-miu s-ar putea să se găsească. :)))

Merg să mă pregătesc. Mă așez de pe acum lângă brad, poate-poate îl surprind pe Moş în acțiune.

Un Crăciun liniștit vă doresc!
25. Cărțile lui 2016 - Dec 17, 2016 11:54:00 AM
Puțin mai e din acest an și mă apuc acum să fac un fel de bilanț al cărților citite în acest an. Mi-a mai rămas timp de cel mult două cărți - una este cea pe care o citesc acum și, poate, mai reușesc încă una până în ultima zi a anului. Doar 30 de cărți au încăput în zilele fâșnețe ale lui 2016 și dintre ele le voi alege pe cele mai cele, să zicem 10, deși aproape toate au fost bune, altfel nu mi-aș fi pierdut timpul cu ele. Nu am criterii clare, citesc cu aceeași plăcere cărți ce abia au văzut lumina tiparului și cărți consacrate a fi capodopere ale literaturii universale. Totul este să mă atragă, să găsesc în ele acel ceva care deschide mintea și sufletul - o fi o cheie, sau ceva asemănător, însă cu siguranță nu arată la fel în fiecare caz în parte. Mi-am deschis pagina de Goodreads și privesc acolo copertele care m-au însoțit de-a lungul anului. Îmi amintesc astfel momente, perioade, uneori scene - din viață sau din cărți.

Zgomotul și furia de William FaulknerPe patul de moarte de William FaulknerOrbirea de Elias CanettiPascal desenează corăbii de Radu Niciporuc (proză scurtă)Cutremur de timp de Kurt VonnegutFemeie, iată fiul tău de Sorin TitelRelatarea unui naufragiat de Gabriel Garcia MarquezUltimii martori, Solo pentru un glas de copil de Svetlana AleksieviciUltimul refugiu de Alexandru Păduraru (proză scurtă)Amurgul unui scriitor de Radu Găvan (proză scurtă)și....nu mă pot opri, încât să fie 10, așa cum îmi propusesem. Salutări lui Troțki de Dumitru CruduPiața Diamantului de Merce RodoredaMemoriile Domnului Roșu de Celestin CheranNechemat în țărână de William Faulkner
Nu e un top, mi-e greu să fac și o ierarhie, și-așa am tăiat destul de greu de pe listă o parte din celelalte 16 cărți. Aș mai adăuga la cele mai cele și cartea pe care o citesc acum - Suntem deja uitarea ce vom fi de Hector Abad Faciolince.
În privința cărților a fost un an frumos, calitatea a învins cantitatea. Aș fi vrut să fi reușit să citesc mai mult însă ceea ce am citit a fost special, am avut parte de cărți minunate și sper să fiu la fel de inspirată și în 2017.