Blogs Home » Personal » Personale » AndLilBook

AndLilBook

Un blog de suflet, fara categorii, doar sentimente.

Articole Blog

01. Despre oameni. Priviți ut singuli - May 2, 2015 1:11:00 PM
       Omul. Privit, așa cum afirmat în titlu, ul singuli. Un termen juridic, de mare însemnătate pentru ce vrea postarea asta să fie. Un manifest! Un manifest al tuturor celor care vor să-și trăiască viața. Pe a lor. Și atât. În tot păienjenișul cotidian de păreri, de cancanuri, de cine știe cum e mai bine, există o categorie restrânsă tare, niște oameni simpli și fericiți, pe care nu-i interesează decât viața lor.
        Îi vedeți pe stradă clar. Ei nu privesc în stânga și-n dreapta după lungimi de fuste, după numerele de la pantof sau după adresele din portofel. Ei privesc înăuntrul lor și scot la iveală doar ce-i mai bun, ce-i mai frumos. Pentru că ei sunt niște oameni tare ocupați cu propria ființare. Și caută să se-nconjoare cu oameni la fel de frumoși, la fel de egocentrați, fără a pica în extreme. Pentru că, da!, vorbim aici despre egocentrism, în doză sănătoasă. În doza care îți permite perfect să nu rămâi nepăsător cu semenii tăi, dar să știi că dincolo de toți și de toate, fiecare om are o viață a lui. Și nu trăim decât pe cea proprie. Așa că nu iubim în locul nimănui, nu plângem pentru nimeni și, cu atât mai puțin, vor plânge sau vor iubi ei în locul tău.
02. Fațada frumoasă a sufletului meu - Apr 27, 2015 7:10:00 AM
Independența, frumoasă fațadă a casei sufletului meu! Am curățat casa de toate pânzele de păianjen depuse prin timp, de toate urmele lăsate de ploile pe care alții sau eu însămi le-am adus în curte. Am ales, cu preget, culoarea potrivită și, după îndelungi ezitări, după îndelungi căutări, am stabilit, de comun acord eu cu mine: astăzi văruim.
Ne-am apucat de treabă cum s-a apucat dumnezeu de geneză: la început a fost Cuvântul. Am stabilit cuvântul; va fi fost un blazon strașnic cuvântul nostru! Urma să-l arborăm sus de tot, să vadă toată suflarea : Independență.
Am lucrat zi-lumină. Cu truda lui Arghezi, din necuvintele lui Nichita, prin veșnicia lui Blaga, am terminat fațada. Ne-am odihnit apoi.
Pe când o admiram, pe când începea să prindă contur un strop sădit în mine din mândria Creatorului, ai dărâmat fațada. Brusc, ai apărut tu. Și ai demolat fațada cu o privire. Amarnic, nici măcar cu atât! Ci doar cu gândul potrivit, înșiruire de cuvinte bine alese. Fără ezitări.
Pe urmă, ai intrat tacticos pe poartă. Ai privit în juru-ți. Ai privit în mine și mi-ai spus : Domnișoară, nu știi că tot ce-i viu depinde? 
03. Mie ce îmi spui? - Apr 16, 2015 7:24:00 PM
Mie ce îmi spui? Pe mine nu m-ai privit, nu m-ai atins, nu m-ai sărutat. Și totuși o vezi pe ea. În mine?! Ea e zidul prin care privirea ta nu mai trece spre mine, te oprește la bariera cirumstanțelor; și ele te atrag, în mirajul lor. Splendide sirene - circumstanțele noastre! Le privesc unduindu-și ochii verzi înspre tine și nu pot să strig! Le privesc strălucirea din solzi și-as vrea să te opresc...
Nu vrei să pășești și mai mult și...te cred, jur!, te cred. Dar mă condamni pe mine să rămân neprivită, neatinsă, nesărutată. Eu...să rămân acolo, cu ea, în trecutul tău. Pe același sertar cu ea. Paradoxal, eu vin din viitor. Iar tu nu vrei ca viitoru-ți să-ți fie trecut.
Așa că te-ntreb, din nou, mie ce-mi spui? Și tu-mi spui să plec că pe ea n-o mai vrei. Iar eu...rămân fără de tine și, odată cu tine, și fără de partea din mine care a cutezat să simtă. Va fi plecat demult până s-apuc eu s-o plâng. Rămâne visul...unei nopți de primăvară. Și, cine știe?, poate că voi spune, peste timp, a fost odată un vis frumos.
04. Erori de procedură - Apr 11, 2015 10:40:00 AM
Ceva s-a schimbat Vin aici să(îți) mărturisesc după atâta timp. S-a petrecut o eroare în procedură. Unii ar sancționa-o cu nulitate, eu o las să producă efecte. Sunt fericită, asta e eroarea. În sistemul meu judiciar cel de toate zilele, în care, legată la ochi, împărțeam verdicte în stânga și în dreapta, judecând numai în spiritul legii. Iar legea, perfect imperfectă, mă îndemna la multă nefericire. Poate că fără să vrea. N-o suspectez de rea voință. Se prea poate ca eu însămi să fi extras nefericirea din lege ca pe un dar nevrut.
Astăzi m-am trezit. Și am dezlegat ochii. Și am văzut soare, și salcâmi înfloriți. Și mi-am dat seama că sunt ceva săptămâni de când ei au înflorit. Mai am, sper, o săptămână să mă bucur de mirosul de salcâm. Poate chiar mai mult, poate că îmi va rămâne mirosul impregnat în ființa mea și îl voi fi regăsit când, în noapte, dezolată, îl voi căuta. Așa că am încetat să arunc sentințele. Am încetat să îi privesc pe alții prin grosul materialului cu care mă legasem la ochi. Am deschis ochii și am privit în mine, către aripile crescute înăuntru.
05. Pe tine te-așteaptă doar clipa - Jun 21, 2014 2:02:00 PM
                Pe tine te-așteaptă doar clipa. Tu nu gândești în ore, în zile, minute, în ani sau în ere. Tu ai oprit, simplu, timpul; pe urmă, l-ai șters. Timpul nu mai există. Și uite cum ai nimicit tu, cu puterea unui fir de gând, obsesia de plumb a unei întregi omeniri.
               Tu porți pe umeri epoleții unor întinse milenii. Îi porți cu mândrie, ușor aplecat de greutatea lor. Sau de umilința de-a le fi umărul pe care să se prindă. Tu ai grijă de rădăcini, chiar dacă nu știi din ce timp ele vin. Privești cu nonșalanță trecutul și viitorul ca și cum n-ar conta de unde încep să se țeasă. Ție-ți pasă numai de privirea ta ațintită asupra lor. Ție-ți pasă numai de gândul din tine și nu de toate iluziile desfăcute și destrămate și dezbinate și, încă, nedescifrate.
               Iar eu te privesc. Și-mi pasă de tine. Și n-am înțeles cum ai șters tu timpul din ceas. Nici cum ai făcut să te-aștepte clipa în loc. Vezi tu, eu m-am născut cu timp. Iar rădăcinile mele, am aflat de unde se întind spre mine. Eu trag de rădăcini să le prindă și alții în mâinile lor. Tu n-ai da rădăcinile tale pe-un suflet. Ar însemna să refaci timpul. Să le dai rădăcinilor timp. Iar tu...tu nu dai nici măcar timpului...timp!
06. Un mâine pentru azi - Feb 20, 2014 2:04:00 PM
       Dorința zilei de mâine ne sufocă aziul din noi. Tristețea vremii de ieri ne strivește clipa de acum. Suntem atât de trecători...pe când am putea fi eterni. Am putea trăi veșnic într-un carpe diem fără final, respectându-ne astfel dreptul la nemurire. Dar noi, noi îl alungăm nepăsători. De ce ne-ar păsa? De ce am arunca iluziile, speranțele, dezamăgirile, toate amintirile cele mai de preț? Și cum să nu ne agățăm de ele ca de liana magică, încărcată cu atâta viață?
      Cum să trăiești în prezent? Ce să faci în prezent? Ce să gândești dacă nu proiectezi nimic în mâine? Cum să îmi mint eu sufletul că el e important, că el contează pe când știu că viața nu-i decât o vagă înșiruire de ieri și mâine și alaltăieri și poimâine? Cu cât merg mai departe, cu atât mai mult mâine și ieri își pierd conturul, se încețoșează. Și totuși, cum să trăiești în prezent? Ar însemna să rămâi tu cu tine. Și ție nu-ți place doar cu tine. Îți place cu tu de ieri, îți place cu tu de mâine. Ție îți place cu mulți de tu în jurul tău. Și cauți tot mai mulți doar-doar să te înconjori cu fiecare rol, cu fiecare mască pe care le-ai jucat și pe care le-ai purtat, uitând că ești tu...cu tine. N-ai putea să te vezi dezgolit de toată șarada pe care o țeși în văzduhul unui viitor pasibil să-ți spulbere tot ce-ai creat. E un viitor pe cale să devină azi. Când va fi devenit, tu ai să-l dai la schimb pe-un alt mâine. Ca să nu mai vorbim de ieri!
       Ai iertat atâtea ieri că nici nu le mai ții socoteala. Ai fugit în ieri de câte ori ai simțit că te apropii de azi. Ai plonjat în amintiri ca-n mare, te-ai scufundat în tot ce trăiseși. Și, între timp,ai uitat să trăiești. Știi câte ieri ar da atâția oameni, oameni ca mine și ca tine, pentru un mâine? Dar cine ar da un mâine pentru un azi?
07. Aroganța - un dar de la zei - Feb 6, 2014 7:32:00 PM
          Când mi-a venit în minte să scriu despre aroganță, am făcut un pic de research pe net (că, deh, sunt în sesiune, am timp de așa ceva...not!). Am găsit numai articole care condamnă aroganța, încărcate cu pilde despre cum cei aroganți sunt predispuși eșecului, despre cum ei omit detalii care par lipsite de importanță, dar fără de care nu se poate reuși. Am mai citit că aroganța te face să îți pui piedici singur, că e o formă de a ascunde veritabilele slăbiciuni, că e un fel de călcâiul lui Ahile cotidian. Ca să nu mai vorbim de perspectiva religioasă care condamnă aroganța până în măduva oaselor.
          Este, oare, ea, aroganța, un obstacol insurmontabil în calea evoluției? E numai defect? Până la un punct, da, sunt de acord. Te poate face să uiți de cei din jur, să devii egocentrist, să pierzi simțului rațiunii, să consideri că ești cel mai bun și că nimeni vreodată nu se va ridica la nivelul tău, că tot ce fac alții nu e suficient, că numai tu ești cheia care deschide toate lacătele. Dar când ajungem să discutăm de atare ipoteze, deja ne referim la o gândire exagerată, la raționamente pe care eu le-aș include în sfera patologicului.
           Vreau să mă iau în considerare omul normal, tipic, omul cu succese și eșecuri, cu frustrări și cu speranțe, cu iluzii, cu visuri și cu muncă. Acel om căruia viața nu i-a rezervat daruri alese, căruia nu i-a pus în brațe șanse deja câștigate de alții, este vorba despre acel om care trebuie să muncească pentru fiecare cărămidă zidită în planul lui, să piardă ceva înainte de a reuși, omul limitat la ceea ce îi aduce propria reușită. Acelui om, oare, nu-i folosește aroganța? Nu merită el, chiar, o doză din ea? Dincolo de lauri, cred că unui asemenea om aroganța e cuvenită, pe drept, câștigată. Desigur, m-ați putea contrazice, spunând că el va deveni acela care se va împiedica, care, din cauza asta , nu va mai reuși , dar, consider că atunci ar trece în patologicul despre care vorbeam mai sus.
           Prin urmare, revin să afirm vechile idei despre cumpătare. Fără exces, într-o marjă sănătoasă, aroganța e bună. Te poate face să conștientizezi că ești bun, că ai reușit, cât de multe ai învins și ce departe ai ajuns. Aroganța te poate face să nu intri în compania unor oameni cu care nu merită să-ți pierzi vremea și te ajută să te cunoști. Pentru că, în fond, orice atitudine te ajută să te cunoști. Și acum, cred, se-nțelege titlul. Am învățat aroganța de la zei și e la fel de bună precum focul. Te poate arde sau te poate încălzi.
08. Despre schimbare, prietenii și ratio legis - Feb 3, 2014 1:29:00 PM
             Am dat întâmplător de un blog, blogul unui om pe care, cronologic, nu până demult îl numeam unul dintre cei mai buni prieteni. Citind postări vechi care, pe alocuri mi se adresau sau cărora le cunoșteam laitmotivele de printre rânduri, mi-am dat seama că nu e așa mult timp scurs...cronologic. Însă am simțit că au trecut zeci de ani de când toate se întâmplau. Ca și cum pe atunci trăiam în altă viață. Și cred că trăiam în altă viață. Erau mulți oameni care făceau parte din ea. Erau alte activități care îi defineau conturul. Erau alte orizonturi și erau alte iluzii și așteptări. Și de acolo până aici a fost un proces lung, o adaptare greoaie care, de ce să nu recunosc?!, uneori m-a apăsat cu greutate de plumb. Și blogul făcea parte din viața aia, trecută. Poate că de asta nici n-am mai scris atât de mult timp. N-am mai găsit cuvintele așa cum n-am mai găsit nici oamenii, nici ideile, nici peisajele. S-a schimbat viața și cu ea toate accesoriile ei.
             Prieteniile s-au perimat și jur! realizez asta cel mai bine când citesc blogul ei. Cât despre ea, mi-e dragă și îmi va fi dragă toată viața, dar și ea, ca și mine, trebuie să accepte că nu mai facem parte una din viața celeilalte. Și asta nu înseamnă că nu ne mai pasă, ci doar că există un drum pe care trebuie să meargă fiecare, iar drumurile noastre nu se mai întâlnesc. Mi-a luat ceva timp să înțeleg asta. Mi-a luat timp și să intru în acord cu această altă viață. Și a fost greu să înțeleg cum poți să ții în suflet un om care nu mai face parte din viața ta doar pentru că așa a fost să fie.
             Și așa se întâmplă în cazul tuturor celor pe care vreodată i-am numit prieteni. Când ne urcăm într-o altă corabie n-avem încotro decât să ne lăsăm purtați de valuri. Poți să strigi oricât după ei, cine să-ți răspundă în mijlocul oceanului?
               
P.S. : Ultima parte a titlului e pentru că-s în sesiune, d-aia!
09. Spre soare, dragul meu! - Oct 25, 2013 8:03:00 AM
              Spre soare, dragul meu, hai să zburăm ca fluturii spre lumină fără să ne pese că aripile noastre s-ar putea face scrum cu viteza însăși a gândului ce ne conduce. Eu știu că inima ta a tânjit mereu după lumină și după căldură și că ar vrea tot timpul mai sus, că ea nu se poate resemna la un loc umbrit pe lume și că, dac-ar putea, ți-ar ieși din piept. Te-ar părăsi fără un strop de regret, te-ar abandona în mijlocul furtunii omenești și ți-ar lăsa, drept amintire, toate tristețile pe care le are. Ar lua cu ea numai fericirea și ar goni pe urma unei fericiri mai mari. Când ar atinge-o, ar căuta o altă fericire și mai mare, apoi mai mare. Până când, în fuga ei zadarnică, ar ajunge la soare. Nu știe, biata de ea, că fericirea de pe urmă, la care visează îndărătnic, ar topi-o și ar nimici-o într-o secundă.
             Tu ai rămâne un biet corp fără de știre, pribegind prin lume, rătăcindu-te în inimile altora. Ai căuta-o pe ea, pe inima ta răzvrătită, ai căuta-o precum un veșnic îndrăgostit, gata să ierți, gata să uiți, gata să primești. N-ai mai găsi-o și nici n-ai ști că ea nu mai e, că ea a vrut să atingă soarele. Ai rămâne cu eterna speranță ca în ochii cuiva s-o zărești. Toată viața, toată eternitatea, zi cu zi, vei crede și mai mult că se va întoarce. În fiecare noapte o vei căuta, neștiind că ea s-a dus spre soare și că-n noapte, soarele nu e. Și-apoi, după mii de întrebări, după sute de răspunsuri pe care singur ți le vei da, după zeci de concluzii, vei spune cu tristețe că inima ta a plecat. Vei vrea să n-o mai cauți și când vei fi mai hotărât, ți se va părea că s-a întors. O vei căuta din nou și vei crede din nou. Zadarnic! Ea nu va mai fi fost pe atunci.
            Eu știu toate astea pentru că, din orice ar fi făcută inima ta, a mea e la fel. O țin în frâu și o cert aspru și-i vorbesc cum îți zic și ție să-i spui alei tale. Nu vor înțelege niciodată inimile noastre de glasul gros al rațiunii, ele ne vor pe noi fluturi bezmetici roind în jurul luminii ca-n jurul unui călău. Așa că hai să fim nebuni, să ne luăm inimile și să zburăm spre soare! Și oriunde vor vrea să ne ducă, să ne lăsăm purtați! Pentru că ele și numai ele ne pot oferi măcar o clipă pentru care merită să mori.
10. Analiza renunțării - Oct 20, 2013 8:42:00 AM
Renunțarea e o formă de moarte. Este alegerea individuală de pleca sau de a lăsa să plece. Mai mult, renunțarea survine uneori ca un sine qua non, ca o condiție esențială pentru a putea continua să trăiești. Forma de moarte înseamnă, deci, a continua să trăiești. Mecanismul vieții intervine uneori ciudat, straniu chiar pentru o gândire logică, bazată pe raționamente exacte. Din ceea ce e mort, din ceea ce nu mai trezește în noi nicio simțire, viața modelează alte trăiri, menite să trezească spiritul. Fără a se decima sentimente vechi, n-ar putea exista cele din urmă, iar noi n-am mai putea păși. Noi am rămâne eterni prizonieri ai unei etape și n-am putea da sens evoluției.
Renunțarea se manifestă în toate momentele și în toate dimensiunile vieții. Am putea clasifica renunțarea, din punct de vedere al întinderii, ca fiind totală sau parțială. Mi-e greu să cred că suntem capabili de o renunțare totală; ea ar însemna o smulegere, o ruptură sufletească ce ne-ar putea deveni fatală. O renunțare parțială ar însemna că vom păstra relicve ale trecutului, pe post de amintiri. Din punctul de vedere al intenției noastre, renunțarea poate fi voluntară și conștientă, adică procesul pe care îl inițiem singuri, cu multe strădanii, analizând cu luciditate ceea ce am evocat mai sus. La polul opus, o renunțare involuntară, probabil de o sorginte instinctivă apare ca o îndepărtare, ca o neputință de a mai persevera în trăiri vechi. Dacă am analiza efectele renunțării, cred că s-ar împărți în efecte totale, definitive, cele care ne modifică viața, sufletul și gândirea într-o formă atât de radicală încât nu ne mai putem regăsi și efecte moderate, pe care le resimțim mai ușor.
Dincolo de această clasificare sentimentalo-juridică și de încercarea de a o defini, renunțarea e o stare de spirit pe care o traversăm, fie că vrem sau nu, fiecare dintre noi. E un proces complicat, care ne restructurează în deplinătatea noastră, care ne poate scoate din zona de comfort și care antrenează cu tăvălug de gânduri și simțiri. Viața, atât de frumos și detaliat clădită, își creează propriile resorturi de apărare și de evoulție. Renunțarea e unul dintre ele și e bună.
11. Să mă fi-ntors? - Oct 13, 2013 5:17:00 PM
Am încercat de atâtea ori să mă întorc! De atâtea și atâtea ori că le-am pierdut șirul. M-am întors cu teamă, m-am întors cu îngrigurare, din dorință sau numai din vechea rutină, m-am întors mai mult eu sau puțin eu. Am făcut desene, schițe, planșe, crochiuri, scheme de articole. Tremurând, aș fi vrut să scriu un rând măcar. S-au scurs multe fire de timp de când n-am mai scris. S-au scurs și mai multe fire de suflet. S-a scurs însăși viața și-n tot răgazul ei, eu n-am mai scris. Am uitat de mine și am uitat de scris în egală măsură; în fond, el e parte din mine. A trebuit o vară și-a trebuit o seară ca să mă întorc. Scriu. Nu mai contează nimic, timpul și-a pierdut limitele, iar lumea s-a estompat de la sine, s-au ascuns toate pe undeva, pe fundal. Privesc cuvintele așternute și le privesc cu sufletul. Ca și cum mâna rămâne numai instrumentul. Și-atunci mă-ntreb cu teamă: Oare nu cumva m-am întors?. Dar teama palpită și mă îndeamnă să nu trag concluzii pripite. Rămâne de văzut dacă m-am întors. Pentru că a te întoarce nu înseamnă numai o singură clipă. Nu e doar privirea de pe urmă, privirea de adio cu care să închizi în inimă sarcofage. Când te-ntorci cum o fac eu, te-ntorci la suflet și la viață. Înseamnă a-ți relua însăși viața lăsată în urmă. Din amintiri să reclădești o ființă căreia să-i dai viață cu un suflu de divin sau un cuvânt. Cuvântul cel dintâi. Acela care stă la baza zidirii tale. La început va fi etern...Cuvântul.
12. Libertate, orgoliu și familia regală - Dec 20, 2012 9:55:00 AM
Ăștia mai mari (în funcție) se joacă de-a statul, de-a guvernarea, de-a democrația. Noi, ăștia mai micii și fără vreun dram de rezonanță, ne jucăm de-a libertatea, de-a principiile, de-a guvernații. Iar jocul e dezgustător și ilogic. Suntem expresii ale frustrărilor acumulate în câteva decenii de represiune și ale necunoștinței de cauză. Tinerii se trag din părinți care au fost instruiți că regele e dușmanul! Părinții se trag din alți părinți obligați să strige că regele e dușmanul! Iar când a venit, în sfârșit, momentul să fim liberi, n-am fost liberi. Revoluția n-a însemnat liberatate, celebrul moment din '89 n-a marcat decât trecerea puterii dintr-o mână de oameni câtre altă mână de oameni, sub alt nume și înspre alte idealuri. Idealurile nu s-au înfăptuit pentru că noii oamenii erau neschimbați și tot neschimbate au rămas și procedurile, și faptele și, în primul rând, mentalitatea. Nu a vrut nimeni, în '90, să ia puterea, s-o țină în mână și să i-o predea, integrală, regelui. Poporul a vrut, regele a vrut, cei care aveau puterea nu au vrut. Desigur, antimonarhiștii ar aduce argumente precum că regele s-ar fi putut zbate mai mult sau regele nu a făcut destul. Și iarăși inepția că regele ar fi plecat din țară cu mari averi! Câți dintre cei care spun că M.S. Regele Mihai e un trădător și că a fugit cu averea poporului știu că a fost obligat să abdice sub amenințarea că 1000 de studenți vor fi omorâți în caz contrar sau că imediat după abdicare, când Mihai a ajuns la Peleș, în castel deja se desfășura inventarierea tuturor bunurilor? Nu știm detaliile asta aparent nesemnificative, dar care contează în conturarea părerilor și a concepției în sine. Iar dacă părinții noștri sau părinții părinților noștri aveau scuza că accesul la informație a fost limitat și interzis, noi, mentalitatea noului deceniu, nu mai avem nicio scuză. Nu știm pentru că nu ne interesează! Nu știm pentru că nu mișcăm un deget să aflăm ceva. Nu știm pentru că nu dăm doi bani pe monarhie și ne concentrăm pe democrația menită să ne asigure libertate, singurul lucru pe care îl vrem. Libertatea care a fost refuzată câtorva generații bune e deja o genă a ADNului de român care vrea să poată spune orice, oricând, oricui. Și suntem permanent instruiți că democrația e singura în stare să ne ofere libertate. Ajunși, ca sclavii sudiști după secesiune, la libertatea totală ne întrebăm: și acum ce facem cu ea? Avem orgoliul că ne putem guverna singuri. Ce tristă amăgire! Cât de frumos ar fi să privim cu luciditate, să privim la guvernanți care sunt oameni ca noi, ca mine și ca tine. Și nu, nu-i învinovățesc pentru că au în sânge egoismul și neputința de a le păsa! Și tu, și eu am face la fel. Suntem crescuți în nevoie, crescuți într-o lume reală, a grijilor cotidiene și asta ne înrăiește. Îi învinovățesc pentru că n-au suficientă inteligență și suficient caracter să se retragă. Să lase conducerea unor oameni crescuți într-o altă lume, o lume opulentă, o lume cu care sunt familiarizați și pe care știu că nu o vor pierde. Într-o familie regală, membrii săi, încă de infanți, sunt educați, crescuți și obișnuiți cu o anume etichetă, cu anume gândire. Ei nu vor fi hapsâni și nici disperați pentru că n-au concepția că vor fi alungați de la putere și nu vor gândi hai să fur cât pot acum, mâine nu voi mai fi aici. Ei vor fi și mâine, și poimâine și atunci le va păsa. E un argument teribil, pe care îl scriu numai în speranța ca cineva să înțeleagă măcar atât. Dar nu e singurul în favoarea monarhiei. Este vorba despre stabilitate, despre demnitate, despre reprezentare, despre istorie, trecut, admirație, noblețe, despre simboluri, despre mândrie. Iar toate acestea despre care este vorba nu pot fi ușor înțelese. De aceea, mă rog să fie înțeles măcar primul argument, acea oribilă comparație între guvernanții efemeri și membrii unei case regale. Și poate, vor mai fi și alții care să vrea în primul rând să afle. Pentru că, după ce afli, vezi că nu pierzi libertatea, atunci când pierzi orgoliul de a te crede stăpân.
13. Singurătatea nu-i o boală - Nov 27, 2012 9:19:00 AM
Singurătatea e o lecție. Într-adevăr, o lecție a neîmplinirii, dar nu e în niciun caz, o corvoadă, un chin sau o golgotă. Așa cum des se întâmplă, de singurătate au parte aceia care nu o doresc. Sau și aceia care o doresc, dar ei nu o evidențiază și nu despre ei vreau să vorbesc. Ci despre oamenii care fug din calea ei ca de holeră. Pe când poate exista dragoste în vremea holerei, nu? Din ce în ce mai mulți se feresc de singurătate pentru că îi înspăimântă. Pentru că are conotații negre. Ca moartea. Este, în fond, o moarte,una a dimensiunii sociale. Orice moarte înseamnă o renunțare, iar singurătatea este privită strict ca o renunțare. Însă, ca orice, moartea, ca și singurătatea, au două conotații, două fețe. Cunoaștem doar una dintre fețele morții. Ar fi necesar să-i știm substanța pentru a-i ști reversul. La singurătate e diferit pentru că o putem cunoaște într-atât încă ea să devină palpabilă. Prin urmare, aversul singurătății e renunțarea. Reversul ei este cunoașterea. Cunoașterea de sine pe care eu, cel puțin, o statuez la cel mai înalt nivel. E cea mai importantă formă de cunoaștere, e chintesența existenței. În miezul ei se află persoana. Se poate afirma că singurătatea e o formă de egocentrism. Una bună pentru că ea ne dezvăluie pe noi nouă înșine. Iar dacă aș caracteriza-o printr-un cuvânt, aș alege însumi. Singurătatea e totul despre mine însumi. Și atât. Ea ne relevă cele mai ascunse dimensiuni ale egoului. Tot ea ne învață că ne suntem suficienți. Nu avem nevoie de alții pentru a fi fericiți. Iar cei care fug de ea, o fac pentru că nu cunosc reversul. Ei sunt cei care trebuie să învețe, școlărește, lecția singurătății.
14. Emoție. Artă. Esență - Nov 25, 2012 12:03:00 PM
Trăim în aceiași lume care a existat de mii de ani. Nimic nu e mai bun, nimic nu e mai rău. Doar noi criticăm mai mult. Uităm să înțelegem, uităm să iubim. Ne-am dezvoltat o aroganță care trece dincolo de limita ochiului nostru și acoperă oglinda în care ar trebui să ne privim pe noi înșine. Așa că nu ne mai cunoaștem, nu ne mai vedem, nu ne mai găsim și nici măcar nu ne mai căutăm. Astfel ne dezgolim de simțiri. Ne ferecăm sufletele în cufere pe care le aruncăm mai apoi. Uităm singurul lucru de făcut: să iubim! Să iubim fără judecată, să iubim fără preferințe, să iubim în egal urâtul și frumosul, bunul sau răul. Dar cum putem iubi urâtul când nu mai suntem apți (organic?!) să iubim frumosul? Am uitat de artă, am uitat de muzică, am uitat de teatru. Și am uitat toate acestea pentru că ele presupun să ne deschidem sufletul. Într-o viziune urbanistică a esenței noastre, una mai ușor de înțeles, să trecem, pe strada rațiunii, până în piața sufletului. Pentru că ce altceva e rațiunea dacă nu o cale de ajungere la emoție? Noi am uitat de emoție. Și cu ea, am uitat de noi.
15. Vis de toamnă - Nov 12, 2012 8:11:00 PM
încă un an prins în bine-cunoscutul joc. În fond, o soartă își rostogolește obișnuitul. Și noi ne jucăm cu ultimele raze de soare și cu ultimele sentimente. În curând se va răci și tu și eu și toate sentimentele vom fi împietrit până să apucăm să mai clipim o singură dată. Vom aștepta încă un an ca toamna să ne mângâie și să ne deștepte. Dar mă întreb: câte toamne ne sunt sortite? De câte ori ni se va mai permite să ne jucăm așa, cu viața, cu dragostea, cu toamna? O să vină o toamnă când eu sau tu nu ne vom trezi. Și atunci visul de toamnă va rămâne înghețat. Și celălalt va rămâne și el tot înghețat pentru că o să caute și o să tot caute, sortit să nu găsească. Iar toamna, dragul meu, nu deșteaptă decât pe amândoi. Și-un vis.
16. Ironia paradisului pierdut - Nov 8, 2012 9:19:00 AM
Așteptăm minuni. Aștepăm să credem în ceva. Așteptăm să schimbe viața ce noi nu putem schimba. Și ne dorim amarnic clipa de mâine când singura certitudine este aceea a prezentului. Pierdem și pierdem și pierdem pentru că nu vedem semnalele de alarmă din jurul nostru. Nu ne uităm în ochii celor care ne iubesc, dar căutăm iubirea în ochi străini. Așteptăm o mână de ajutor și uităm că avem deja două mâini. Nu folosim nici măcar una. Credem în miracolele ce va să vină și le contrazicem existența celor din jurul nostru. Criticăm cu înverșunare și nu acceptăm să fim criticați. Ne dorim timp în prezent, dar gândul nostru stă numai la viitor. Trăim utopic și trăim rău. Nu știm să ne placă ceea ce avem. Poate e în ființa pământeanului să vrea mai mult decât poate să aibă. Și din astă cauză, probabil, ni s-a promis paradisul, eterna amăgire a locului și a timpului când vom fi fericiți. Și cred că asta e cauza și sensul chinului nostru de aici. Să sperăm și să credem într-un tărâm al tuturor făgăduințelor care face să pălească orice bucurie cât de mică în fața unei fericiri supreme, de netăgăduit. Suntem robii unei minciuni vechi de mii de ani pentru că în loc să măsurăm timpul în clipe, îl împărțim în acum și cândva. Ironic, nu? Vrem să căștigăm fericire și, de fapt, o pierdem.
17. Zidul - Nov 1, 2012 5:13:00 PM
Am început, puțin câte puțin, o răsuflare după alta, să sap. Nu cu lopata, nu cu târnăcopul, ci cu răbdare și cu grijă. Nu-mi trebuie forța mâinii, am forța inimii și mi-e de ajuns. M-am lovit deja de roci dure și de sedimente acumulate în ani și ani de împietrire. N-am abandonat. Am plâns din disperarea de a nu fi ajuns încă la vreo lumină, apoi mi-am amintit că drumurile ușoare nu duc nicăieri. Am căutat frenetic vreo portiță și am dat cu capul de piatră. N-am găsit niciun cotlon, niciun coridor ori vreo spărtură. Am căzut și m-am plafonat. Am plecat și m-am întors. Știu că într-o zi se va fi dărâmat zidul. Și atunci, de dincolo, tu ai să îmi zâmbești. Ne vom îmbrățișa într-un sărut lung cât o veșnicie, dincolo de care lacrimile mele de acum, durerea și disperarea de a ne ști despărțiți nu va mai conta. Poate într-o altă viață, poate în cea de acum, poate în alte sfere și-n alte existențe...zidul se va sparge.
18. N-am decât - Oct 30, 2012 9:28:00 AM
N-am decât muzica. Ea îmi cântă sentimentele prea grele și prea mari să le pot eu cânta. Ea mă cuprinde în brațe și mă sărută pe frunte și pe suflet. Și ea mă înțelege. N-am decât scrisul. Prin el dau viață la tot ce aș putea spune și la tot ce e nerostit. Prin el plâng și prin el râd. Și prin el mă înțeleg. N-am decât poezia. Acele vorbe rostite sacadat, în ritm de sentiment. Prin ea îmi câștig propriile stări în inima altora. Și prin ea mă înțelegi tu. N-am decât viața. Viața pe care nu știu unde s-o duc. Așa că o las să mă ducă ea pe mine. Prin ea cutreier și pe ea o răscolesc ca pe o femeie de care abuzez...din dragoste. Și ea mă înțelege. N-am decât sufletul. Cu gândirea și cu simțire lui. Încercăm să fim buni prieteni, deși nu suntem mereu de acord. Pe el îl țin în frig și în ploaie. Iar eu îl înțeleg când, la rândul lui, mă dă afară din viața mea. N-am decât o poză. Prin ea văd și mă văd. Ea îmi poartă mintea prin cotloanele întunecate ale uitării. Și ea înțelege tot ce nu trebuie amintit. N-am decât atât. Și când mă voi sfârși, va fi pentru că ele s-au sfârșit. Încă nu am putut să înțeleg atât.
19. Uneori e bine - Oct 25, 2012 11:21:00 AM
Uneori e bine să îți faci timp pentru tine. Uneori e bine să lupți până în pânzele albe, epuizând fiecare dram de șansă pe care o ai. Și e bine să căștigi lupta. Alteori pierzi. Și atunci e bine să-ți asumi eșecul. Eșecul de care trebuie să fii conștient luptând. E bine să te retragi când ai terminat cu șansele. Câteodată, lupta nu depinde numai de tine. Mă vor contrazice poate utopiștii. Viața, însă, mai face și cum vrea ea. Realiștii mă vor aproba. Nu întotdeauna ieșim victorioși. Alteori ne pierdem curajul pe drum. Important e să ni-l adunăm și să marjăm cu toată forța înainte. Atât timp cât mai există măcar o șansă. Când s-a risipit și ea, trebuie să renunțăm la curaj și să strângem resemnare. Măcar nu ne vom întreba ce ar fi fost dacă?. Afurisită întrebare! Prefer eșecul decât regretul. Iar uneori e bine să scriem. Atunci eșecul se transformă în metaforă.
20. O clipă pentru care merită să mori - Oct 5, 2012 6:58:00 AM
Nu contează cât și cum trăiești, important e să găsești o clipă pentru care merită să mori... spunea cineva acum un timp în urmă. M-am tot gândit la carpe diem în ultima vreme. Mi-am tot dorit carpe diem în ultima vreme. Nu mai contează cât de lung sau de scurt, cât de încețoșat sau de clar e lanțul aminitirilor. Tot ce contează e savoarea clipei în care ai spune dau viața mea pentru clipa de acum! Și atunci știi că ești fericit. Știi că ai trăit. Aș da o mie de vieți și pe cele viitoare aferente pentru o singură clipă de fericire nestigherită. Mi-era dor să trăiesc, să-mi simt sufletul. Credeam c-a dispărut, că l-oi fi uitat pe undeva în drumul meu grăbit spre conformism sau că, pur și simplu, s-o fi săturat el de letargia în care ne cufundam împreună și-a plecat. Dar el, ca un prieten bun, a rămas cu mine până la capăt și, neabandonându-mă, m-a salvat. Știa el ceva ce eu nu știam: că va veni o zi când el va tresări din nou. Și atunci, tot el știa, eu voi zâmbi din nou. Știa el, deci, că, împreună, vom găsi clipa pentru care merită să murim. Împreună. Ca doi prieteni buni. Până la capăt.
21. Străina - Sep 16, 2012 6:06:00 PM
S-a întors. Cu respirația grea, cu răsuflări grăbite, cu câteva vine reliefate albăstrui pe gât, cu ochii mari și înlăcrimați, a venit să spună că nu poate să plece. Că de-ncercat, vasăzică,a tot încercat. De-a dreptul s-o spună, n-a izbutit. Cică ar fi făcut tot ce i-a stat în puținele-i putințe de-a face și când n-a mai putut s-a întors. În tot timpul ăsta ar fi fost fără vlagă, ca și cum ar fi murit puțin. A colindat pe-atâtea drumuri și a bătut la atâtea uși că parcă n-ar mai avea mâini și picioare. Mai rămăseseră niște resturi pe care le-a terminat întorcându-se și bătând la ușa ponosită, veche, dar atât de dragă. Înainte să bată a privit pe-o margine de ferestruică, doar-doar s-o vedea pe sine așa cum era în timpul ăl bun. Îi era dor...atât de dor c-ar fi cuprins în brațe drumul pe care pășea înapoi. Și era obosită. Obosită de străin. De tot ce trăia si respira si suspina si din tot acest, nimic nu-i era cunoscut. Sărmana...ar fi vrut și ea să fie câtuși de puțin parte dintr-un ceva, măcar din viața ei. Așa că s-a întors. N-a mai găsit nimic din ce știa. Locul era pustiu, și el străin. A apucat-o frigul. I se năruia lumea și ultima ei salvare murise cu puține clipe în urmă. Speranța locului ăstuia în care ea va fi renăscut ca pheonix de pe urma puținei cenușe din vatră a decedat fără multă zarvă. Așa a luat singurătatea locul speranței. Și tot așa respirația grea s-a domolit, ochii mari s-au micșorat și s-au uscat. Buzele care veniseră să spună că nu poate să plece s-au încleștat și ele pe ritmul sepulcral. Ce rost mai avea să plângă? Sau să privească? Sau să spună? Ce mai era de spus în fața a ceea ce zăcea mort în ea? N-a mai plâns de atunci niciodată. A învățat să tacă și să închidă ochii. S-a mai refugiat din când în când în câte vreo lume împrumutată, dar nu mai era a ei. Și ea simțea asta. Sărmana străină veșnic rătăcind prin alte lumi în căutarea celei pierdute. ..
22. - Feb 11, 2012 4:24:00 PM
Deschid cu teamă pagina asta ca și cum aș deschide o ușă veche, cu frică să nu scârțaie. Într-adevăr, mi-e dor de mine. De mine care scriam și simțeam cu nesfârșite răsuflări pe minut. Îmi pare că m-a înghețat iarna. Ca și cum magazinul meu de vise nu mai vinde nimănui. Parcă mi s-a dus glasul și cu el, și literele. Poate ar fi înțelept să fie asta o postare de la revedere
23. Ar fi... - Jan 20, 2012 9:08:00 PM
Ție ți-a trecut iubirea, mie mi-a trecut uimirea

Ar fi pueril să scriu încă o postare despre oamenii de care mi-e dor. Și nu mai sunt parte din viața mea. Aș fi încă o fraieră suspinând după trecut.
Ar fi prea profund să le spun simplu Mi-e dor!. N-ar citi, n-ar înțelege.
Ar fi în zadar să le spun că fac încă parte din inima mea. Peste sentimente s-au așezat faptele și...au cântărit mai mult.
Ar fi donquijotesc să încerc să-i recapăt. Ceea ce se întâmplă de la sine nu poartă vină, dar nici soluție.
Ar fi prea banal să-i numesc. Poate s-or recunoaște citind. Dacă or citi...
Ar fi trist să fiu tristă. N-aș putea să plâng.
Ar fi frumos să fiu doar fericită că viața lor merge în continuare, departe de mine, că sunt împliniți și au parte de lucruri bune. Chiar sunt fericită pentru asta.
Și aș mai fi fericită să știu că, din când în gând, și ei își aduc aminte de mine. N-am aroganța asta.



Această postare este o bucată de suflet și trebuie tratată ca atare.
24. Ce e artistul - Jan 5, 2012 6:11:00 PM
Ce e artistul? Artistul e un om care nu știe să vorbească. Pe el cuvintele, așa simple și goale cum sunt, îl strâng și-l înghesuie. Ar putea el oare să găsească un cifru perfect pentru seiful lui, sufletul?
Așa că artistul e un căutător. Veșnic tânăr artistul. Pentru că el nu și-a consumat crâmpeiul de viață. Ar fi vrut, dar n-a știu cum. N-a găsit combinația bună de litere. Așa că artistul pleacă și vine și plânge și merge și bea și râde într-o viață cât alții în șapte. Pentru că el e omul care nu știe să vorbească.
25. Un crâmpei de suflet - Dec 9, 2011 4:58:00 PM
A trecut ceva vreme de când am plecat din Focșani. Nu mult, doar suficient. Suficient cât să văd acum ce mă mai ține legată de Vrancea. Iar unul dintre lianți se constituie într-un grupuleț pe facebook de unde îmi vin zilnic notificări. Un grupuleț unde oamenii își urează bună dimineața sau weekend plăcut, unde se contrazic până la sânge ca apoi să-și strângă mâna cu respect, unde fiecare vine cu câte un gând sau o părere. Ați ghicit deja sau nu, acest grupuleț poartă numele de Blogosfera Vrancea.
În blogosfera Vrancea, după cum am zis, oamenii dăruiesc. Pentru că nu-i unește altceva decât dorința de a dărui. Gânduri, idei, sentimente, cuvinte, timp. Asta dăruiesc bloggerii fără a ascunde vreo iluzie că ar primi înapoi.
De ceva timp e agitație mare în blogosferă. Pe facebook, la telefon, pe messenger sau față în față, se întâlnesc și am impresia că plănuiesc ceva. Am și aflat: bloggerii din Vrancea vor să dăruiască un crâmpei de suflet. Au luat inițiativa de a strânge jucării, bani, alimente și de a le oferi de moș Nicolae unor copii pentru care a primi daruri are un sens necunoscut.
Detalii mai multe vă las să citiți de cei avizați, activ implicați în campanie:
http://copilublog.net/2011/12/09/hai-sa-facem-un-bine-si-sa-ajutam-niste-copii-bolnavi-de-autism-din-focsani/
http://thisismyendlessdream.wordpress.com/2011/12/09/si-tu-poti-ajuta-copiii-cu-autism-de-la-centrul-de-zi-praslea-si-harap-alb/

Eu sunt doar un mesager din departe care îi susține cu un gând cald și îi felicită din suflet. Și de mă-ntreabă cineva ce avem noi acolo, prin Vrancea, am să-i răspund: BLOGOSFERĂ!