Blogs Home » Fapt divers » Diverse » Ganduri impartasite

Ganduri impartasite

Blog personal, cu opinii despre filme, reclame si intamplari de zi cu zi.

Articole Blog

01. Intamplator, asa. - Aug 19, 2013 9:27:00 PM

L-am vazut pe strada, la Romana. Intamplator, asa. Tocmai terminasem o conversatie la telefon, aiurita, de caldura si decizia traselui. L-am vazut o secunda, credeam ca e sentimentul care ma aprinde des, de aceea abia dupa ce mi-am mai cautat ceva in geanta am ridicat privirea din nou.

Erau doua persoane, nu se tineau de mana, el avea laptopul pe umar. M-a vazut, mi-a zambit, mi-a facut cu mana. Am vrut sa zic buna si multe altele. Am crezut ca am zis “Buna!”, dar stiti ce? Am trecut cu privirea atintita, nevenindu-mi sa cred ca ma intalnesc cu un om pe care mi-am dorit atat de mult sa-l vad! Si atat. Nu am zis nimic, nu stiu nici macar daca am schitat un zambet, doar am deschis ochii largi.   



Incercam deja de ceva vreme sa-mi hranesc mintea cu cateva lucruri reale, sa mi le soptesc singura, sa mi se imprime acolo bine.
Dar cu o seara inainte gata, totul era prea drept, aceleasi lucruri mereu, nimic nou semnificativ (sau?), iar lipsurile de a ma privi, de a ma intelege, de a ma asculta m-au lovit. Am evadat in imaginar si am recurs la varianta sinceritate inocenta, aproape prosteasca. Am cautat alinare in locul pe care il voiam cald, la omul care voiam sa fie permanent prezent, pe care-l stiam cu vorba dulce.

Ca sa intelegeti ceva din toate astea, am preferat sa arunc un sms in univers, sa ma simt eu bine ca a ajuns la cine trebuie. Nici macar nu asteptam un raspuns, desi - daca va exista unul - stiam ca-mi va aduce un zambet plin. 

Si apoi toate astea. Ne vedem pe strada intamplator! Trezita la realitate dupa ce il vad, realizez ca imi cam tremura mana pe telefon si trebuie sa ajung undeva, totusi in acea dupa-amiaza.

Alte cateva nepotriviri si amanari, iar acum m-am intors in acelasi punct. 

02. Povesti in drum spre casa – doamna anilor ‘80 - Jul 19, 2013 11:31:00 AM
Sa fi fost juma de ora peste ora 5, dup-amiaza, cand pe acelasi traseu de metrou de zi cu zi, spre universitate, aud soneria unui telefon. Eram fara casti in urechi si doar ce asteptam sa ajung mai repede acasa. Se auzea din spate, unde se afla o doamna subtirica, inalta, imbracata intr-o rochie clasica, anii ’80, crem, cu putin peste genunchi si prinsa la brau cu un cordon firav, care-i marca frumos talia. Avea mana ocupata cu un buchet de flori, iar cand i-a sunat telefonul, si-a lasat repede ochelarii de pe nas – erau legati cu o banda de barele laterale ale ramei si acum ii atarnau la gat ca un colier XXL, ca pe vremuri – si a inceput sa caute repede, dar precis in geanta. Gaseste telefonul, raspunde si se aude pana la mine un strigat copilaresc si plin de veselie, si, mi-am dat seama ulterior, ca era un ”La multi ani!”. Ahaaa!, mi-am zis, de aceea are florile in mana. Cat sa fi facut?  

Din gesturi si mimica imi dau seama ca doamna raspunde simplu si elegant, fara un entuziasm exagerat – pesemne nu-i era o cunostinta foarte apropiata. Printre scartitul facut de metrou pe sine in apropierea statiilor, zumzetul nedeslusabil, venit dintr-o mie de parti de la oamenii ce isi povestesc intamplarile de peste zi, aud o bucatica de conversatie: Tu iti dai seama ca eu nu am mai fost la mare de prin ’89 (de vreo 24 de ani, deci de o viata de om la fel de lunga ca a mea). Mai vazuse marea, dar nu mai avusese ocazia sa stea mai multe zile, in vacanta.
54, 55 ani, probabil.
Evenimentele de peste zi o obosisera. Cand ies din metrou, destul de repede caci nu am decat 3 statii de mers, vad ca poarta in picioare pantofi ca cei din debaralele bunicii, pe care-I mai probam si eu in copilarie prin casa: maro, simpli, cu toc mediu si cu botul rotunjut. Ii completeaza imaginea; este parca rupta dintr-un film, cu scenariul dintr-un timp trecut.

Urc deodata cu multimea scarile rulante si ma gandesc la programul meu de dup-amiaza.
03. Franturi v4.0 - Jun 10, 2013 8:52:00 PM

Cine mai stie de cate ori de cate ori am sters? De cate ori m-am apucat sa scriu, ca apoi sa ma razgandesc?
Nu mai vreau sa scriu inca ceva despre tine. Evident, fac asta fix acum.Nu mai vreau sa scriu despre tine si sa imi amintesc despre momentele alea, zgarcit de putine. Dar alerg dupa ele, recunosc, pentru ca sunt fabulos de interesante.  Nu mai vreau, desi stiu ca reactionezi la postarea asta, iti dai seama ce faci si-ti pare rau. Poate. Sau poate e doar inca un motiv de.. joaca? Nu mai vreau sa-ti gadil simturile, cu sms-uri, doar pentru ca “te ocupi cu scrisul tu...”. 
Nu mai vreau sa-mi tresari in minte cu momentele alea faine, pentru ca se pune praful pe ele si nu-l mai sterge nimeni. 
Nu vreau sa-ti mai gasesc scuze, pentru ce uiti sa faci.

Nu mai vreau sa astept momentul ala cand o sa stam la povesti, cand stelele nu o sa mai cada, cand apa nu o sa mai fiarba, cand o sa te inteleg eu pe tine.



04. IceeFest: click, like, share & alte nebunii - Jun 7, 2013 12:08:00 PM

Ieri mi-am amintit ca am un blog, personal; nu cel de la munca, nu cel de la BdV.
In ultimele luni mi-am cam abandonat micile rasfaturi si eram gata sa scriu ceva despre manifestul artelor urbane de pe la noi. Dar apoi am ajuns la icee fest, ca sa vad ce se mai intampla si pe la conferintele despre era digitala si inovatiile tehnologice.

Trebuie sa recunosc ca speakerii mi-au atras atentia initial. Mda, ce ar putea ei spune in plus? Caci, trebuie sa recunoastem, nu vine nimeni la o conferinta sa-ti prezinte ceva ce nu se stie sau sa-ti dezvaluie lucruri din spatele propriilor campanii. Insa modul in care se prezinta toate lucrurile si mai ales punerea conceptelor intr-un context, prin exemple clare, constituie experienta in sine (am ajuns mult prea tarziu ca sa am ocazia de socializare, dar si asta e un mare avantaj).

Mai aflii despre graficul emotiilor apropo de reclama Cadbury, despre faptul ca orice piesa are in loc al ei, cu Placelist, despre #FHS, despre Phablets, despre Jack Daniels si rocktail challenge, despre cum se joaca geeksii cu tehnologia la #earthHack, despre sunetele luminii de la Nord, cu OK GO & Sony, despre undele cerebrale ce se transmit ca unde sonore, cu Mindtunes (cea mai tare chestiune aflata in ultima vreme). Practic, cum tehnologia se integreaza in toate aspectele vietii.
Toti in schimb o sa-ti zica despre engagement si continutul cu potential de share, you all know the deal. Sau poate despre teorii si mai detaliate, dar pe care le stiti de la scoala, din carti saaau - surpriza! - de pe net. Altii, mai indrazneti, o sa-ti zica ca exista si riscul (deja suficient de evident) ca lumea sa prefere ce-i mai la indemana: sa imparta lucruri banale cu oamenii pe net, sa citeasca un articol scurt si eventual doar sa arunce o privire asupra lui, sa nu investigheze lucrurile in profunzime, ci sa le ia drept corecte. Concluzia e ca traim intr-o bula de superficialitate datorita internetului, dar tehnologia are si un potential este foarte mare de inovare & dezvoltare, in orice domeniu.

La cat mai multe click-uri utile!



05. Franturi v3.0: starea de agonie - Dec 9, 2012 10:24:00 PM

A trecut un an de atunci. Fusesem la “portret de familie”. In seara asta, am refacut din nou una din acele poze de pus in rama.
Nu te stiam mai deloc, te vazusem o singura data inainte. In seara aia, te-am asteptat la unirii, pe Bld. Unirii colt cu Dimitrie Cantemir.
Am ales un film bun si ne-am promis un pahar de rom, pentru data viitoare. Am colindat un pic orasul si am schimbat cateva idei la un ceai cald. Asa a inceput.

Schimbam apoi propozitii pe facebook. Au devenit din ce in ce mai scurte si rare. La fel ca mesajele.. Am mers de cateva ori la petreceri, concerte, filme. Si cel mai mult ne-am vorbit unul in fata altuia, ochi in ochi, intr-un nor de fum.
De cateva luni nu te-am mai vazut, iar toate celelalte luni de dinainte te-am vazut prea putin. Exceptand faptul ca, ei nu stiu, o ora cu tine era cat o saptamana la altii, o pastila de bucurie pentru urmatoarele zile.
Mi-aduc aminte detalii. Si fac legaturi, de aceea ma grabesc de multe ori sa iau telefonul, sa-ti dau un mesaj, sa-ti povestesc. Apoi mi-aduc aminte ca nu mi-ai mai scris de mult timp si nici nu cred ca mi-ai raspuns la ultimul mesaj. Ar fi inca un mesaj care si-ar irosi doza de entuziasm intr-o bula de indiferenta.
Ma simt intr-un prezent continuu al “trebuie / urmeaza / am nevoie sa te vad”. Un prezent continuu in care tu esti acolo, undeva, cine stie unde, cu cine?
Am ramas cu degetul pe butonul de “pauza”, asta e ceea ce simt acum.
Agonie. 


06. Istanbul: un oras al culorilor si al mirosurilor - Oct 22, 2012 6:57:00 PM

Era miezul noptii cand usile glisante se deschideau, iar eu ieseam la aer proaspat, afara. Era cald si trageam obosita de un troler mic, colorat. Aveam o stare de neliniste, pentru ca eram singura si nu stiam precis unde trebuie sa ajung, desi fusesem aici cu un an inainte. Poate tocmai de aceea si starea mea: turcii nu prea vorbesc engleza.

A fost indeajuns mersul nebunesc al taximetristului - deloc tanar - care vuia in alerta, cu peste 100 de kilometrii la ora, sa imi amintesc de Istanbul si de zilele petrecute acolo. Apoi am vazut niste moschei si turnul Galata. Cand am ajuns in Taksim, o zona mai nouasi mai comerciala a orasului, oamenii misunau peste tot. M-am uitat din nou la ceas, era trecut bine de ora 12. Noaptea.


In timpul petrecut acolo mi-am plimbat privirile prin locuri cunoscute, dar mai mult traiam din amintiri, caci erau mai dinamice, mai vesele, mai calde, cu oameni dragi si momente specifice: Sultanahmet, unde sunt Moscheea Albastra, Hagia Sofia, Topkapi, parcul acela dragut, strazile de prin spate, total diferite de restul Istanbului, saracia aia, comertul disperat de pe strada, bazarul, podul Galata si stradutele stramte, cu multe scari, din aceiasi zona, Galata.

In cele aproape 3 zile am reusit sa bifez 2 lucruri care imi scapasera in trecut: Basilica Cisterna, o frumusete de loc, in centrul turistic si totusi bine ascunsa + o plimbare pe Bosfor: Bosphorus, Bosphorus, cum te-ar ademenii turcii.
Si totusi nu ma simteam in pielea mea zilele alea, ma cuprinsese una din acele stari confuze. Incercam sa resorb din minunatiile de acolo si in acelasi timp sa mai observ, sa mai adaug ceva nou la ce stiam deja. Dar deseori ma pierdeam prin ganduri si mergeam drept, dorindu-mi sa ajung mai repede la camera de hotel. Sa ma lase toate lumea in pace. Toate aglomeratia aceea ma ametea, mersul atat de apropiat de oameni ma sufoca, iar turcii imi intrau in suflet, oricunde, in magazine, pe strada, in aproapiere de terase. Lumea se invartea prea repede in jurul meu.

Totusi, daca cineva m-ar intreba, ce e cu orasul asta, i-as spune ca este un oras al culorilor si al mirosurilor. O nebunie de culori, peste tot si in orice forma, de la ceramica, la lampe, covoare, vase si suveniruri, la cladiri si pasaje, la tarabele de pe strada si din piete, etc. Mirosuri? De toate feluri: mirosul de peste, de la sandwich-urile de peste de la Eminonu, cel mai ademenitor, mirosul de murdar de pe strazi, mirosurile trupurilor muncite din tramvaie, ale mirodeniilor imbietoare din magazine, mirosul carnii din kebab, care imi intorcea stomacul pe dos, al celui mai bun ceai de mere din lume.    

Am plecat din Istanbul tot pe inserate, dupa o zi cu prea multe grade C, cand masinile mergeau pe 10 sensuri, se miscau din dreapta in stanga, dupa cum nimereau si se blocau pe poduri. Taximetristul vorbea cu mine, agitat, de parca as fi inteles turca, zicea ceva de trafic si de o alta ruta, cred. Dar eu eram deja cu mintea departe si acum plecam cu siguranta ca fiecare loc trebuie trait in felul lui, la momentul lui.

07. Ce se intampla la o conferinta internationala despre lumea digitala? - Oct 13, 2012 4:04:00 PM

Se aduna multa lume, foarte multa lume, din multe companii, agentii, producatori si furnizori de solutii tehnice. Google, Facebook, Paypal, dgtl  eco systems /Abobe, IBM, Ferrero, G2, Peak Games,  Wrapp, Gemius, kinetic si multe alte nume, care poate nu va spun nimic, pana nu le vedeti activitatea. De fapt, cam 180 de speakeri, din multe tari, 72 mai precis. Asta a fost la Webit ‘12.
Cand am ajuns acolo, miercuri, m-am simtit un pic pierduta, multa lume, multe sali de conferinta, programul congresului derulat pe 30 de pagini. 
Ce se intampla mai precis? Networking si o invarteala de ici-colo intre sesiunile de conferinte, seminarii si standurile expozantilor.

Pe langa asta, s-a vorbit mult despre facebook, despre ce trebuie sa faci sa fie bine si ce sa urmaresti in campanii si pagini de brand. Fara a intra in detalii, toata lumea mizeaza pe fani si like-uri, desi nu mereu aduc expunere/interactiune constanta si impact pentru brand. Fanii ca fanii, dar prietenii fanilor...acum in lumina reflectoarelor si in atentia brandurilor sunt prietenii fanilor. 
S-au repetat cuvintele cheie din domeniul asta: share, connect, engage. Si se zice ca implicarea sociala este ceea ce conteaza acum cel mai mult.
Pentru ca ne trezim si adormim cu ochii in ecranele telefoanelor noastre inteligente, intregul congres a mers in directia discutiilor despre mobile web si..si..jocuri. :) In plus, am mai invatat si o sintagma noua: SoMoGame (Social & Mobile Game).  
Cu ocazia asta mi-am adus aminte de un lucru pe care l-am auzit cu ceva timp in urma: dupa generatiile X, Y, urmeaza generatia „screenagers”. E simplu sa ridici capul la astfel de conferinte, dar si in metrou sau chiar printre pusti si poti sa vezi: toti se joaca cu degetele pe ecrane, intr-o parte si intr-alta.
Sunt curioasa despre ce o sa se vorbeasca la webit peste 5 ani.

PS. Organizarea offline a fost in regula, dar pagina de facebook Webit este si acum neactualizata, chiar de dinainte de incepere. Nici pe Twitter nu a fost mare activitate. Aa, si nu a mers wireless-ul, la un eveniment despre web &co.


08. Sa invatam sa spunem povesti. Reale. - Oct 7, 2012 12:25:00 PM

Prima data cand m-am apucat sa scriu pe un blog era prin liceu, am facut cunostinta cu yahoo 360 – pentru ca pierdeam ore in fata calculatorului pe atunci, pentru ca era ceva nou de descoperit si la indemana. Apoi, ma jucam mult prea copilareste si mult prea rar, cu textele. Cand am venit la facultate in Bucuresti, lumea vorbea despre bloguri, despre relatiile publice, care implica foarte mult si relatiile cu bloggeri, se vorbea despre scris si nevoia de a incepe de undeva in domeniul asta al PR-ul si al comunicarii la nivel larg.
Scrieti mult, mult, si iarasi scrieti. Am auzit asta de multe multe ori in facultate, de la profesori, de la oamenii din agentii, de pe la conferinte si de pe net, dar am sa va zic de ce va povestesc asta cum. Pentru ca ieri am auzit din nou vorbele astea, de la un alt profesor, unul demn de un Pulitzer: Jacqui Banaszynski.


Eu am continuat sa scriu pe blogspot, tot la nivel de „joaca”, ca nah, e bine sa scrii, asa ca exercitiu, dar probabil, principalul factor declansator erau starile mele din care imi doream sa ies. Imi doream sa nu-mi mai umble intrebarile apasator prin minte, ci sa le pun intr-un word. Da, poate Starlee Kine are dreptate, m-am gandit mult la ce zicea ieri: writing about yourself means you want attention, dar atentie pentru un grup mic de oameni, daca nu chiar atentia unei singure persoane. Sau, mai mult decat atat, atentia asupra sentimentului, asupra starii, asupra impactului pe care un lucru il are asupra mea – drama personala. Chestii mai degraba personale, intr-adevar.
Si culmea este ca, daca stau sa ma uit in spate, cele mai personale scrieri, care au implicat si cele mai puternice stari, au fost printre cele mai citite. Nu stiu de ce. Sa fi transmis faptul ca acele emotii m-au miscat atat de tare? Sau sa fi reusit sa scriu mai bine, mai frumos? Oamenii sa fi trecut, oare, prin chestiuni asemanatoare?
Gata, am sa termin cu povestea mea, pentru ca ceea ce m-a facut sa ma gandesc la lucrurile astea (si multe altele), sa analizez mai bine ce citesc si sa-mi aminteasca sa scriu mai des este o conferinta: Power of Storytelling, prin Decat o Revista. 
Nu ai fi zis. Am fost la atatea conferinte, despre comunicare, despre social media, despre internet, conferinte de la noi, dar mai ales conferinte europene si nu am plecat de nicaieri cu sentimentul celei mai bune investitii de timp, cu resurse utile si cunostinte. Acesti oameni ne-au vorbit, ne-au aratat ce inseamna narrative journalism, ne-au facut sa radem. 
Minunati oameni, povesti, minunata idee de a organiza asa ceva. 
09. Sfarsitul verii cu RHCP - Sep 6, 2012 9:40:00 PM

Dupa un semi-festival ca o vacanta, SummerWell, intr-un loc atat de poetic incat niciun alt nume nu i s-ar fi potrivit asa bine si dupa un spectacol Lady Gaga la care nu m-as fi vazut niciodata, dar pe care ma bucur enorm ca nu l-am pierdut, am simtit sfarsitul verii. Red Hot Chili Peppers. Biletul meu statea cuminte de luni bune in sertarul de la birou, asa ca de data asta am stat cu BdV doar inainte de concert.

RHCP e genul de formatie pe care o recunosti din 10.000, nu ai cum sa ii gresesti stilul. Eu cred ca peste 10 ani o sa ne inghesuim iarasi sa mergem la concerte cu ei.
Imi aduc aminte cum stateam cu telecomanda in mana, pe vremea cand internetul nu era “totul”, si ma bucuram la sunetele RHCP de pe MTV. Fata lui Antony imi ramasese mult timp in minte, asa cum era el in “Under the Bridge”, cu plete, alergand atat de corect si usor cam vizionar in rest. Trebuie sa recunosc ca saptamana trecuta a fost cu mult mai interesant. Si piesa suna parca mai bine, iar el arata intr-un mare fel.




Flea mi s-a parut mereu nebunul formatiei, genul de om pe care-l iubesti pentru energia sa; cu toate astea, din cate am citit eu despre ei a fost cel mai constant si nu a parasit niciodata trupa din cauza dependentei de droguri. Amuzant si energic ca intotdeauna a incheiat concertul de pe 31 august, de pe National Arena, dupa toate miscarile si mersul in maini, cu un speech aproape sentimental.
Cu Branzan alaturi, cu multa lume cunoscuta in “arena” si ceva inghesuiala, am strigat, sarit si m-am agitat vreo 2 ore. Ma mai ridicam din cand in cand pe varfuri ca sa ii vad bine, direct pe scena, nu pe ecran. Intotdeauna mi s-a parut ca e un alt sentiment cand privesti artistul/ formatia direct pe scena, ii vezi cum vibreaza. Ecranul imi da senzatia ca ma uit la tv, doar ca se aude mai bine. Dar de fapt, concertul asta nu a fost asa, ci mi-a dat impresia ca ar fi fost filtrat prin instagram.   
In plus, se auzea asa clar (unde am stat eu), iar in momentele cand tot stadionul canta melodiile odata cu band-ul ti se ridica parul de maini. A trecut mult, mult prea repede.

10. Franturi v0.2 - Jul 29, 2012 8:22:00 PM

Am facut shopping toata ziua, m-am intors cu mainile incarcate de plasute colorate diferit, dar nu e mai bine, nu, nu am atins fericirea. Am incercat si cu ciocolata, am dat fuga la mega image si mi-am asigurat un nivel de zahar puternic in sange. Dar, uite-ma, din nou, in fata laptopului, lasandu-mi gandurile sa se insire pe tastatura.

Nici nu stiu ce sa mai scriu, ce sa-mi mai spun, ce sa-ti transmit. Ca mi-e dor? Stii deja.
Nu-mi gasesc starea. Tresar la fiecare sunet de sms si imi doresc ca fiecare mesaj pe care-l primesc sa fie de la tine. Sa ma imbat de fericire cateva minute, pentru ca imi zici ca ti-e dor..si alte vorbe frumoase. Stiu ca totusi nu te voi vedea asa curand cum as fi vrut. Stiu, dar sper sa fie adevarat. Si refuz cu incapatanare sa fiu rationala, poti spune ca sunt sado-maso. Pe cat de perfecte pot fi momentele alea cu tine, pe atat de greu de suportat sunt toate celelalte.
Nu stiu de ce e asa greu sa renunti la ceva ce nu ai, ceva ce vezi rareori, ce cunosti prea putin.   


11. Franturi v0.1 - Jul 9, 2012 7:39:00 PM

Stiam ca daca se apropie weekendul, daca e pe vineri asa, aveam o sansa sa primesc un semn de la el: un mesaj pe Fb, tarziu in noapte, un sms care ma calma, ceva.
Lucrurile erau incerte, ne vedem, nu ne vedem, promisiuni de iesit impreuna, scuze pentru adormit/simtit rau/probleme cu prietenii ..ori altele. Uneori ajungeam sa il vad si cum as fi putut sa nu ma bucur atunci de fiecare minut, in care ma facea sa zambesc prin simpla lui prezenta si ma facea sa uit de mine printr-un zambet strengaresc? Nu mai eram in stare sa comentez sau sa intreb nimic, de ce sa stric perfectiunea momentului?
De ce sa alungi asa usor momentele fericite? Stiam ca oricum imi poate trasa scenarii credibile, pe care le-as fi crezut mai mult sau mai putin, stiam ca acolo undeva, intr-o alta casa, e posibil sa mai existe altcineva care viseaza, tot asa ca mine..
Weekendul era oricum plin de sperante.
Si-apoi venea ziua de luni, ori marti, depinde.. Cand stateam in pat si treceau minute gandindu-ma la el, la ce face, la cum probabil se distreaza in acele momente, la cum mesajele mele il deranjeaza. Dupa ce trecea atat de mult timp incat disparitia lui durea in aprofunzime si ai fi zis ca gata, „tre sa faci ceva, sa uiti, ce naiba e asta, trezeste-te! du-te la curs, termina chestia aia de ai inceput-o, tine-ti mintea ocupata”.. atunci, tantan, sms! Atat de dulce ca ai fi sarit pe el de iti era in fata.
Si tot asa, imi era ca o morfina, ma trecea din zambate pretioase rupte din cateva vorbe potrivite in tristeti cu note de depresie, paralizie.
Era probabil, intr-o masura mai mica, doza mea. Atat de naturala, atat de puternica.


12. Eu si Amsterdam: o poveste de prietenie - May 13, 2012 9:30:00 AM

Inceput de mai. Erau intre 10 si 18 grade. Innorat, dar constant racoare (ca diferenta, la noi in Romania lumea umbla la pantaloni scurti, ca intr-o zi de vara). Aerul pe care-l respiram era, pe alocuri, aromat, dar nu ai fi putut sa nu realizezi cat de usor iti era sa-l respiri. Inca de la primii pasi parca cineva ti-ar zice “bine ai venit la noi. Acum poti sa fii tu: come & let’s have fun together.”

Alei cu case avand fatada relativ ingusta si ferestre atent aranjate, teroarea biciclistilor si regatul trotuarelor inguste, cultura cafelei, consumul drogurilor usoare, canale din loc in loc, barcute multe, case pe apa si poduri care se ridica, transparenta si non-interes pentru „curtea vecinului”, piatete colorate, cu vechi si nou, incurajarea simtului estetic, respectul artei & literaturii, masini putine, mici, sport si vintage. Plus lalele, mori de vant, asocierea aproape abuziva cu un brand de bere, vreme capricioasa si mizeria portocalie de pe strada. Un oras al miscarii si al oamenilor.
Amsterdam inseamna atat de multe incat as putea sa scriu o nuvela, chiar si dupa 5 zile: despre oras, oameni, locuri de vazut, lucruri de incurajat, despre cum un oras s-a construit pe ideea de libertate si propria relatie a omului cu orasul, sustinuta cu mandrie (eu sunt amsterdam).
Berlinul imi oferise anterior simtul libertatii, care a permis dezvoltarea manifestului si inovatiei artistice. Intr-o alta masura, Amsterdamul mi-a transmis sentimentul unei manifestari libere la nivel social, in toate directiile, libertatea de a avea propriile viziuni & a crede, de a fi tu insuti, de a alege ce te reprezinta, de a actiona in viata ta asa cum crezi de cuviinta, fara teama constanta de a fi privit altfel de catre ceilalti. Si cu toate astea, nu este anarhie, cum ar crede culturile cu traditie socialista si comunista. 
A fost indeajuns o plimbare lunga, prin zone si indepartate si comerciale si turistice, si ne-am imprietenit. Cred ca ne potrivim.

13. Cea mai alba noapte - Apr 22, 2012 3:15:00 PM

Nu as putea sa spun ca-mi place muzica trance, tehno, etc. Mie imi place muzica. Am inceput sa ascult si electro si dnb si dubstep, pentru ca poti dansa foarte bine pe ele, dar abia daca recunosc / diferentiez toate genurile din zona.
De ce va zic despre asta? Aseara am fost la Sensation. White. Cu BdV. Si nu m-am dus doar pentru ca era o ocazie buna de a-i vedea pe oamenii dragi de acolo, de a schimba stresul din ultima vreme cu o altfel de agitatie. Chiar am vrut sa inteleg nebunia din spatele acestui eveniment (as putea sa ii zic la fel de bine si “brand”) si sa ii observ pe participanti. Dar recunosc, cel mai mult m-am uitat la tot ce tine de productia evenimentului : aranjament, echipamente, efecte, sincronizare. Probabil orice organizator de evenimente si-ar fi dorit sa fie acolo.




Am prins cateva minute de teste facute inainte de deschidere si mi-a placut la nebunie. In acel moment parea impresionant, apa, foc, lumini, culori si a fost, oarecum, si in timpul evenimentului. Oarecum, pentru ca mie nu mi se pare ca oamenii aia vibrau la muzica, iar energia lor era (poate) supta de alte substante, desi au intrat, “rupand” portile cu o frenezie incredibila. Atunci pareau ca si-au implinit un vis. Paseau in Romexpo si tipau, sareau in sus de bucurie, erau cu ochii larg deschisi in fata. 


Oamenii? La prima vedere, dintre cei mai nebuni posibili. Puteti sa cititi asta fie in nota pozitiva ori negativa. Foarte multi straini (aproape 4.000, aud la tv). Foarte multi oameni teleghidati. La fel de multi imbracati penibil. Imi pare rau ca nu am avut cand sa stau sa ii fotografiez, dar chiar ma gandeam ca ar fi fost o foarte buna idee de facut un reportaj de catre revistele / blogurile de fashion. Ok, toti stim ca alb = cocalari, dar de data asta era o petrecere tematica si se putea improviza foarte frumos. Am vazut cateva exemple foarte dragute si ingenioase, la fel cum am vazut si tipe de-a dreptul dezbracate (surprinzator, nu erau romance) & penibile.
Pe scurt, am mai bifat o experienta noua.

14. O reteta 2 in 1: Comunicarea Interna si Social Media - Mar 30, 2012 2:41:00 PM
Am stat putin sa ma gandesc daca e sau nu cazul sa scriu acest post. Despre un eveniment la care am participat ieri, un workshop despre Internal Social Media /social media in comunicare interna (fix ce fac eu la dizertatie). 

Titlul este extrem de savuros pentru un specialist de comunicare, mai ales comunicare interna, si probabil de aceea a atras atentia celor cca 70 persoane de acolo. Ca sa incep cu inceputul, 90% dintre oamenii (din afara domeniului) pe care ii intalnesc raman usor confuzi/ pierduti cand aud ca lucrez in comunicare interna. De aceea simt uneori nevoia sa le completez tacerea sau intrebarile lor cu 2 propozitii scurte despre ce presupune asta. 

Imaginati-va ce ar insemna ca cineva sa spuna ca lucreaza in Internal Social Media. Sunt sigura ca tot ce am retine ar fi „Social Media”. E de inteles. Comunicarea Interna e un domeniu oarecum nou. Social Media Corporate sunt un domeniu nou. Impreuna fac treaba excelenta, un 2 in 1 recomandat! Totusi, vorbim de ceva atat de nou, incat nici nu exista materiale de documentare in limba romana. Daca dai un „search” pe google, te poti ajuta de niste articole, dar nu foarte fundamentate si poate, de cateva carti de pe amazon.
Revin la eveniment. In prima parte, s-a vorbit despre comunicare interna. Lucruri perfect adevarate si bine argumentate, intrebari de reflectat, daaar... stiam acele lucruri si ma asteptam sa ascult despre temele anuntate, cele de pe agenda. In a doua parte, am prins cateva prelegeri pe subiect.
Nu-mi doresc decat o atentionare asupra faptului ca domeniul este mult prea nou, incat sa avem specialisti si cunoscatori buni ai fenomenului si incat sa organizam conferinte (desi a fost numit workshop, intreaga organizare, de la amenajarea spatiu la structura discursurilor au fost specifice unei conferinte). In acest context, o masa rotunda, un dialog deschis intre practicieni ar fi fost, dupa parerea mea, cea mai buna varianta. Nu doar cu numele.
Toate ca toate, ca sa termin pozitiv, am descoperit un speaker excelent, un lector pasionat de social media si cu multe cunostiinte despre internal social media..si culmea e o femeie: Ana Adi. Google & read her!
15. Portret de sambata seara - Mar 4, 2012 9:55:00 AM

Era sambata. Acea zi cand iti spui ca gata, weekendul asta il dedici documentarii, cititului, activitatilor academice. Dar te trezesti tarziu, (cum altfel?) pregatesti micul dejun, ai o pauza de tv de 30 de minute, cat sa te plictiseasca indeajuns si apoi iti dai seama ca trebuie sa faci curat.
Dupa cateva ore, invartindu-te prin casa, iti aduci aminte ca trebuia sa iesi in acea zi si trebuia sa fie stabilite deja detaliile. Pui mana pe telefon, o suni pe prietena ta, usor nehotarata, pentru ca te simti cam obosita, nu ai facut inca baie, parul nu iti sta bine, nu ai starea potrivita..

Duminica trecuta ii povesteam despre un proiect drag si am stabilit ca vom merge impreuna urmatoarea saptamana. Sa facem poze. Sa ni se faca poze, mai corect spus. Ei, da, este  vorba despre Portret de Femeie si Foto Union.
Va marturisesc sincer ca nu avem chef nici sa ies sa fac cumparaturile necesare, apoi sa stau sa privesc in oglinda, sa ma hotarasc cu ce ma imbrac & co. Nu puteam sa dau inapoi, dar m-am imbracat repede: o rochie nu prea speciala, vesta de piele, colanti, cizme, gata! Mi-am facut mini-machiajul de zi cu zi si m-am gandit ca doar o sa o insotesc pe prietena mea.
Am ajuns acolo cu un aer usor rock’n’roll, am regasit aceiasi atmosfera din decembrie si aceiasi oameni primitori. Ochiul artistic a sugerat o imagine mai calda, hai sa-i zicem asa, de aceea am renuntat la vesta mea, despre care, credeam eu, va fi piesa de “rezistenta”. Din starea nu am chef de facut poze, de jucat de privirile si atitudinile, am intrat repede intr-o stare de confort si dupa cateva variante, de la privirea serioasa si mainile incordate nervos la zambet, am ajuns la varianta de mai jos. Doar datorita locului si oamenilor din jur. Recomand o astfel de relaxare la ora de seara.  



16. Ce ar fi daca..? - Feb 13, 2012 9:51:00 PM
Stateam in fotoliul meu, invelit cu patura lui verde, cu o revista deschisa in fata, cu guerrilla pe fundal, cand m-am cufundat in niste ganduri, mai mari ca mine:

..ce ar fi daca nametii inalti de zapada nu ar adanci si mai mult nedreptatea si inegalitatea dintre oameni? daca am fi toti la fel de neajutorati sau la fel de bine, in casele noastre calduroase? daca zapada ar fi la fel de rece pentru toti? daca nu am astepta o minune si am face noi ceva?

..ce ar fi daca i-am asculta pe oamenii de langa noi? daca i-am auzi, cum soptesc, printre alte cuvinte, trairi si dureri?
..ce ar fi daca azi am afla ceva ce ne-ar schimba viata imediat? daca am primi o veste care ne-ar anula orice plan de viitor, cum ne-am organiza zilele, cum am fi cu cei din jur? cum am mai astepta zorii? cum am adormi seara?
...ce ar fi daca am reveni la a fi noi? la a renunta la "pr-isme" cand nu e cazul, a renunta la mima si am juca onest?
...ce ar fi daca am avea in jur aceiasi oameni pe care ii aveam acum ceva timp? daca am putea face aceleasi lucruri pe care le faceam si inainte, cu tot aceiasi oameni, impreuna, nu separati parca de un zid al berlinului intr-un bucuresti atat de trist?
...ce ar fi daca nu ne-am impiedica in conventii? daca am trai fara constrangeri, fara sa ne gandim la "ce zic ceilalti", de parca ar fi altii cei care ar avea ownership asupra vietii noastre?
...ce ar fi daca am iubi ca niste copii inocenti? daca am iubi si nu am mai astepta altceva, daca am darui fara a cere ceva in schimb, daca nu ne-am mai impiedica intre a vrea si a avea?

Sunt multe alte posibilitati, dar imi revin, pentru ca lumea imaginatiei este infinita, iar eu vreau sa termin articolul de citit.




17. M-am pierdut - Feb 5, 2012 10:14:00 PM
M-am pierdut printre foi magzalite, liste cu to do-uri, printre lucruri reci, printre randuri insirate nopti de-a randul, printre tastele de la laptop, printre voci pe care le aud, dar nu le pot asculta, printre strategii si tactici, m-am pierdut printre toate ce ma inconjoara azi, prin sunetele de fundal, printre cuvinte aruncate pe care mai apoi le regret, printre automatisme, printre multe planuri cu multe variante, dar mai ales printre dorinte.



Zilele se duc, iar eu alerg dupa ele, ma tin de ele, parca sa nu raman in urma timpului. Ma agat cu greu de fiecare ora, ma lupt cu minutele si incerc sa ma mobilizez, sa fac cat mai multe, cand si cum mi se spune. Clipesc din cand in cand si pot sa visez un pic. Închid ochii pentru un pic și trag aer in piept pentru a fi eu. Cand deschid ochii ma regasesc in acelasi vartej, in care zboara cuvinte imprastiate. Incerc sa le adun, sa le ordonez, sa fie cat mai bine.

Nu ma simt un om mai pregatit, dar am reusit sa alerg pe 10 alei deodata. Fara sa obtin mai multa cunoastere. Fara sa-mi aduca multumire. Dar m-am luptat cu limitele rezistentei.

Azi nu mai simt placerea.
Ma exprim in fraze scurte si seci.
Ma departez de lucrurile care-mi plac.

Prietenii mei, dorintele mele sunt tot acolo sus, intr-un sertar pe care tot nu reusesc sa il deschid.





18. Arta de a ma seduce - Jan 13, 2012 11:55:00 AM

Mi-ai spus zilele trecute: vezi ca ai cam uitat sa impartasesti ganduri de ceva vreme.M-am gandit, ah, bloggerul din mine moare incet; stiam ca nu mi-am mai trimis gandurile pe net si le-am pastrat mai mult pentru mine. Asa ca am raspuns, aproape imediat, ca le impartasesc doar cu anumite persoane (asta nu-i un raspuns bun pentru un blogger profesionist sau social media professional, dar asta e alt subiect).

Mi-am adus aminte aseara de frantura asta de discutie si asta poate pentru ca ti-as impartasi multe ganduri, poate mai putin importante, idei trecatoare si chestiuni simplistice din viata mea de corporatist ori de student masterand, dar si chestiuni personale, din seria framantari interioare. Asa ca iti scriu acum, aici, pentru ca vocea nu ti-o aud la telefon si nici macar sunetul de mesaje de la telefon nu se mai aude.
Si stii ca imi place sa ascult, sa te ascult pe tine cum imi povestesti din viata ta, evitand frumos, atent detalii. Zambesti cand ajungi la un subiect mai palpitant, ah si ce simpatic zambesti, stand asa relaxat, sprijinindu-te in mana. Si apoi schimbi directia discutiei iscusit, aproape calculat, pe un taram cel putin la fel de interesant, doar pentru a se pierde usor ideea de la care am plecat in sirul de cuvinte apetisante si in soapte. Uneori iti zic, alteori trec cu vederea si ma las cuprinsa de tot ce-mi zici, iti absorb ideile din cateva clipiri.
Am ignorat deseori partea rationala, mi-am zis ca e de ajuns pentru chestiunile profesionale, si am sfarsitul anul / am inceput anul asta emotional, pentru ca ma atasez usor de oameni, pentru ca intotdeauna m-au tentat experientele noi, pentru ca vreau sa incerc sentimente, sa cunosc oameni si lumi diferite. Si tot incerc sa ma departez de rational, de „asa se face”, de structura mea organizatorica, calculata, programul meu planificat, sa ma rup de obisnuitul unei ..hmm, oare pot sa o numesc relatie?
Nu stiu daca lucrurile care se intampla acum sunt in regula, pentru mine. Ti-am zis ca nu stiu exact ce vreau. De la tine. Am acceptat o provocare, simtind entuziasmul noului, dar mi-e greu sa ma hranesc doar din spontaneitatea momentului si imprevizibilele nopti lungi. Nu stiu sa zic daca esti sau nu un artist, dar cu siguranta cunosti bine o anumita arta, arta de a seduce si nu ma refer la metafora lui Mucchielli.



19. Toti intr-un ritm - Dec 3, 2011 1:11:00 PM

Stiti intrebarea aia “ce hobby-uri ai?”, la care mai toata lumea raspunde la fel, incurcata, lipsita de fapt de pasiuni: muzica, filme, calatoriile.
E drept ca toti ascultam muzica, ca ne inconjoara de la suneria de dimineata, fiecare apel la telefon, la reclame, posturile de muzica de la radio, tv, mp3, ipod, retele online de muzica… Dar cati asculta de fapt? Multi doar aud. Si sunt altii care sunt pasionati de muzica, de fluiditatea ritmului, de sunet, voce si claritatea mesajului.

Cei care se complac intr-o nepasare a auzului, aud ce primesc de la media, ce e nou la tv, ce asculta aproapiatii lor si urmeaza ritmul cluburilor populare. De aceea, eu cred ca muzica este oriunde, in orice forma a ei, nu o putem ocoli, dar nu este un hobby ori o pasiune.
Muzica este peste tot si ne inconjoara in orice imprejurare a vietii noastre, cand ne bucuram, cand vrem sa dansam, cand suntem tristi, unii dintre noi o folosim pentru izolare si concentrare. O alegem in functie de cum pulseaza inima noastra, lent, alert, sacadat, mai limpede sau mai confuz.
Cei care ar putea sa declare onest la hobby-uri muzica sunt cei care cauta muzica si ritmul care bate conform propriului ritm. Cei care cauta pe net muzica care le face placere, melodiile pe care nu le pot asculta altfel, cu mici exceptii la radioul de nisa, cei pentru care My Space, Youtube, Soundcloud (etc) sunt cele mai accesate platforme, cei care merg la concerte, care apreciaza muzica live, care se intereseaza si isi selecteaza muzica. Cei care iubesc muzica, o inteleg si cei care fac muzica.
Poate pare exagerat, dar cred ca muzica ne influenteaza semnificativ in multe aspecte ale vietii, stil de viata, prieteni, locuri in care ne petrecem timpul. Ne defineste printr-un tip de cultura. 
Cumva conex cu ce am scris mai sus, imi vin in minte imaginile ce le-am vazut la tv de 1 decembrie, de ziua nationala, pe pro tv, cel care se pozitioneaza in fiecare an ca fiind cel mai mare promoter la Romaniei si al valorilor romanesti. Si totusi, cumva Inna pe care mi-o arata Maruta si o formatie cu o melodie ce imi suna a “habibi”, mari producatori de hit-uri, nu-mi inspira deloc valoarea muzicii romanesti.
Da, stim cu totii ca media se hraneste din cele mai comerciale resurse si ne impun aceleasi modele, dar am putea totusi sa nu vindem iluzii drept adevarate valori muzicale, in acest context. La noi in tara se mai face si muzica. Ati auzit de: Kumm, Blue Nipple Boy, Subcarpati, Backstage hero, Robin and the Backstabbers, Toulouse Lautrec, Grimus, Alexandrina Hristov, Urma, Butterflies in My Stomach, The Mono Jacks, Byron (pff, sunt multi, acum imi dau seama, si totusi doar cativa care mi-au venit in minte)? Poate ii auzim si pe ei in programul de muzica romaneasca de la anul, canta live fara probleme.


20. Energie pozitiva - Nov 12, 2011 2:59:00 PM

Ma trezesc la 5, alerg 60 de kilometri… cam asa incepe o zi de antrenament pentru Toma Coconea, omul care a castigat locul 2 la competitia de aventura Red Bull X-Alps, a facut peste 800 de km pe jos de la Salzburg la Monaco si multi altii in zbor (cu parapanta).
Dupa ce ii asculti povestea, nu doar ca iti vine sa te ridici de pe scaun sa il aplauzi, dar vrei sa faci ceva maret, sa iti depasesti existenta mediocra si lipsita de provocari. Suntem multi cei care nu am putea face ce face el, asta e clar, dar povestea lui nu e altceva decat un indemn catre noi toti cei care ne plangem de diferite lucruri.  
Stam fixati intr-un scaun cel putin 10 ore pe zi, ne e lene sa mergem 15 minute pe jos si ne gandim la lucrurile care ne plac ca fiind doar „foarte tari”, dar ne raman totdeauna proiectate ca idei/atitudini de admirat, fara sa avem indrazneala sa traim si sa le simtit pe pielea noastra. Pentru corporatistii de astazi, omul aceasta poate parea nebun, la fel ca altii care au imbratisat un stil de viata altfel decat cel dictat maselor de mediul corporatist-politico-social. Cati dintre voi chiar aveti curajul sa treceti peste orice obstacol pentru a va implini un vis/o pasiune?
Au fost multi speacheri la TedxBucharest anul asta, care traiesc viata intr-un mod extraordinar, pentru ca la un moment dat au luat decizia de a face ce trebuie, adica ce stiu mai bine si ce le place. Dupa astfel de povesti, te simti incarcat cu energie, sau cel putin asa mi se intampla mie. Dupa discursul (structurat, dar si cu glume si expresii „de ale casei”) lui Mru Patel, nu ma gandeam decat la cateva cuvinte: change, positive attitude, positive energy. Cu aceste cuvinte in minte si cu adrenalina pornita deja din sange, cred ca poti avea o rata de succes destul de mare in ceea ce faci.
Astfel, nu simti chinul, apasarea de a rezolva un lucru, vei avea poate un loc de joaca, un loc de recreere in care te vei desfasura. Locul de joaca, de incercat si expus idei, se aplica mai ales pasionatilor si creatorile de arta, indiferent de arie, de la desen la arhitectura ori design..de pantofi. Am avut (din nou) acel regret ca la noi in Romania nu exista spatiile de joaca necesare, desi avem idei si jucarii.
Discursuri, carti sau filme inspirationale am tot vazut cu totii; ne imbatam pentru cateva zile cu dorinta de a schimba ceva in bine, in noi, dar ne aducem aminte ca sunt doar niste scripturi acolo, iar noi niste fapturi ordinare. De data asta, am auzit nu discursuri marete, ci exemple de viata de la autorii lor, reale, originale, ne –editate de specialistii in arta discursului sau PR-isti.
Am plecat aseara de acolo cu gandul ca a doua zi ma voi trezi determinata sa ma gandesc la lucrurile care imi plac, pe care vreau sa le fac si voi trece la actiune, voi incepe sa fac cat mai multe posibil, fara sa ma mai impiedic in justificari inutile care ma retin. 

21. Orasul - Nov 7, 2011 8:48:00 PM
Iubesc orasele. Nu cred ca sunt doar niste ambalaje, un ansamblu de cladiri proiecte de arhitecti, cateva parcuri si locuri de distractie, poate cateva spatii de joaca si niste baruri. Nu sunt niste lucruri reci si goale. Toate orasele sunt diferite, unele-s mai colorate si mai vii, mai indraznete, altele mai linistite. Si toate au o poveste si o cultura care vorbeste pentru ele. Cred ca tocmai d-asta am inceput sa admir tot mai mult culturile urbane.





De exemplu Valcea, care nu este doar acasa pentru mine. Valcea este locul unde ma intorc pentru ca pot sa trag cu putere aer in piept, cand viata agitata din Bucuresti devine prea haotica; pot sa simt aerul rece si curat cand respir si sa simt cum imi curata trupul de tot praful adunat de ceva timp. E locul unde ma retrag cand prea multe lucruri se aduna si vin navala peste mine. Valcea e locul unde nu ma grabesc sa ajung nicaieri si unde imi place sa merg pe jos, sa vad lume, sa privesc lucruri. De fapt, nu e doar un loc. E orasul cel care te cuprinde si te ajuta sa te reculegi, doar permitandu-i sa fii parte din povestea sa.

Iar acum ma gandesc ca poate brandingul de oras pe care l-am facut la un moment dat nu e chiar atat de perfect.. Si ca toata dezvoltarea urbanistica, modificarile din oras si noile sensuri giratorii, atragerea brandurilor in zona si consumerismul afisat la mall nu ii aduce totusi prea multa agitatie. Sau poate m-am obisnuit eu cu excesul de lucruri de aici.







22. Inspiratie berlineza - Oct 21, 2011 12:52:00 PM
Berlin,
Mi-ar placea sa scriu despre tine cat timp ma plimb pe strazile tale. Ma inspira.

Au fost 4 zile intr-un oras si simt ca am vizitat mai multe orase, pentru ca se ciocnesc culturi, si mai ales stiluri artistice.

Arhitectura…am mai vazut orase impresionante din punctul asta de vedere, dar mergeau pe linia istorica: impresionant si vechi. Berlinul nu-i asa, e plin de arta noua, de inovatie, forme, inaltimi si taieturi de toate felurile. A captat vreodata o gara atentia prin grandoarea artistica? Vreo cladire cu o forma asimetrica si unde mai pui ca e muzeu si ce muzeu si ce camere obscure si ce sentimente pot trasmite.

Si pe langa astea vibreaza. Nu peste tot vezi si simti vibratia orasului, acea agitatie de pe strazi, acei oameni care umbla noaptea pe strazi, acei tineri cu o lejeritate in miscare si o atitudine independenta. Da, au libertatea de a consuma alcool in spatiu public si profita de asta, dar orice dram de libertate vine la pachet si cu tentatii si riscuri.

Nu prea am vazut orase care sa respire libertatea prin arta, de la cea stradala, la cea arhitecturala. Intr-adevar am vazut orase europene mai “istorice”, dar nu asta defineste Berlinul, desi stiti intreaga poveste, cu Hitler, cu razboiul, cu separarea dintre est/vest si Zidul... Nu este omisa, povestea este chiar foarte bine documentata si prezentata (la fel ca toate celelalte chestiuni), cu numeroase ocazii.

E o poveste (sau o drama) tratata cu respect, pe care germanii nu o ascund, dar peste care oamenii au trecut si, au ales sa mearga mai departe, sa se defineasca altfel, sa arate ca sunt moderni, contemporani, inovatori si liberi. Da, asa i-as defini. Au acum, mai mult ca niciodata, ocazia, impulsul si motivatia, de a se exprima liber, pe strada, prin cladiri, prin tot ceea ce creeaza inauntru si afara.

Noapte buna Berlin!

23. Despre ea - Aug 31, 2011 1:45:00 PM
Am petrecut multe minute printre albumele si povestile ei.
Am incercat sa o cunosc. De la departare. Sa o inteleg, sa ii stiu firea, sa stiu cine e ea, si toate astea ca sa stiu ce vrei tu. Nu vreau sa ma apropii prea mult, doar o observ, usor, distant, pentru a ajunge la tine.

Nu stiu de ce fac asta. E ca o pornire de natura schizofrenica: nu vreau, dar ceva ma impulsioneaza sa o fac. O vad, dar nu ma lasa sa o descopar decat profesional, o apreciez, caci e prezenta, iar lumea ei colorata poate fi citita intr-o nota vibranta si plina de pasiune. Cine e ea?
24. 4 zile, 6 fete si un oras - Mar 27, 2011 8:37:00 PM
Sambata dimineata, ora 5:00, 5 fete, printre care, sincera sa fiu, ma aflam si eu, se intalnesc cu bagaje, iar la aeroport li se mai alatura inca o fatuca. La 8:35 deja respirau aer ceh, in asteptarea unui autobuz special, urmeaza apoi metroul, asemanator cu cel vienez, tentatia de a nu composta biletul, gasirea hotelului si gata. De fapt, de acum incepe povestea celor 6 fete in Praga. Am luat cu incredere si entuziasm metroul spre centru, am iesit la suprafata, deci o prima directie si apoi am mers si am mers, 4 zile de acum inainte.

In prima zi am ratacit un pic nestiutoare prin pielete cehe, admirand muzee, cladiri, turnuri, vantul bantu-ne prin par cu putere toata ziua, inrosindu-ne obrajii. Treceam pe langa cladiri de o arhitectura si coloristica interesanta, multe dintre ele vechi si puteam sa jur ca toate purtau in spate o istorie, ceva care le facea sa fie privite cu asa multa atentie si simpatie de catre turistii pregatiti, cu aparate in mana. Asa s-a intamplat cu turnul prafului de pusca, care nu era “inca un turn”, ci, asa cum am citit mai tarziu, era un simbol ce despartea orasul vechi cu cel nou, lucru ce era de altfel vizibil din moment ce treceai mai departe.
Ajunse in piata centrului vechi, punct de interes pentru multi turisti in mare parte pentru minunatia de ceas de acolo, am admirat ceasul astronomic gazduit de Primaria Orasului Vechi. Ceasul nu doar ca era atat de frumos colorat, dar, multumita cartulii despre oras pe care o detineam cateva din noi, am aflat si ce ne spunea el, pe langa cele cunoscute (ora, minute), si anume lunile anului, anotimpurile, semnele zodiacale, pozitia soarelui. Seara a venit repede si obosite, am intrat sa ne incalzim intr-un T.G.I Friday’s si sa punem la cale trasele pentru timpul ramas, dupa ce cu greu am lasat din mana telefoanele.
A doua zi planul era stabilit, mergeam pe podul renumit al lui Carol, pe care am pierdut minute multe inspirate de priveliste, apoi pe stradutele inguste si ondulate care duceau la Castel. Ei, si ca sa vezi, am fost la castel si nu am vazut castelul, asa era una din vorbele noastre, caci era de fapt un fel de cetate, cu palatul regal, galerii de arta, muzee, gradini, inchise pentru ochiul nostru si al altor vizitatori de martie, etc. Dar acolo statea trufasa Sfantul Vitus, dintre cele mai minunate catedrale cate veti fi vazut vreodata. O vedeam mai din toate colturile Pragai si atunci cand localizam castelul, de fapt vedeam turnuletele mai mult gotice ale Sf. Vitus. Inutil de descris, poate un artist ar gasi cele mai potrivite cuvinte. Muzeul jucariilor se afla pe lista mea si vroiam sa il vad, desi cele 5 fete din poveste nu erau prea interesate...asta pana ce au intrat si au vazut expozitia 50 de ani de Barbie si am apucat sa ne povestim cum ne doream noi sa avem o papusa barbie in copilarie, daca am avut una, cum era si in ce imprejurari am primit-o. Dar mie, recunosc, mi-au placut jucariile ce imitau case, bucatarii, bai, jucarii, pe care le-as fi numit mai degraba obiecte de arta, ce reprezentau in miniatura lumea secolului trecut de la cladiri, la papusi, ursuleti de plus, gari, munci agrare, primele generatii de roboti.
Urmatoarea zi am vrut sa vedem casa lui Mozart, dar degeaba s-a straduit minute bune o tipa simpatica la metrou sa afle pentru noi pe unde trebuie sa iesim si ce directie sa avem, caci, am ajuns, urcand usor pe un deal, dar, lunea, caci era un insorit inceput de saptamana, era inchis. Asa ca am mers agale pe jos, dupa ce am reusit sa ajungem la acest consens si bine am facut ca am gasit in drumul nostru alte cateva simboluri, pe care nu ar fi trebuit sa le ratam: monumentul dedicat victimelor comunismului si Infantul. Era ziua cand am purtat cu mandrie ochelarii de tocilar ai fetei “Carmen”, cu lentila incolora si am adoptat atitudinea de nerd cool (nu cred ca exista asa ceva, dar, in seara asta, fie!), pentru amuzamentul meu si al aparatelor. Numai bine, ca jumatate de zi era dedicata shoppingului si am gasit ochelarii de soare potriviti pentru mine, colorati si jucausi, si, in ciuda neincurajarii celor 3 mandre care ma insoteau, mi-am zis ca nu pot fi prea funky pentru mine. Si sa va mai zic ceva, au avut success, caci au stat si pe nasul fetelor si mult succes vor mai avea si de acum incolo, voi avea eu grija de asta.
Abia in ultima zi am reusit sa vedem cartierul evreiesc, dupa multe incercari esuate, caci stiam din diferite imprejurari despre istoria & numarul evreilor din Praga. 5, printre care ma aflam, din nou, si eu, au vazut vreo 4 sinagogi, cimitirul vechi, casa memoriala a evreilor si am citit mai mult ca in toate zilele despre evrei, am ajuns sa comentam despre contextul in care au ajuns sa fie izolati, si multe alte despre istoria lor acolo si tradiile specifice. Experinta de final, artistica si afectiva, a fost a muzeului Kafka, caci este intr-adevar o experienta, mai mult decat un muzeu. Sunet de fundal care te duce departe, intr-o stare apasatoare, te obliga sa intrii in lumea lui Kafka si a starii pe care el o avea prin filmulete artistice, sugestive, scari luminate in culori usor halucinante, oglinzi, filme proiectate pe 3 nivele de panza, efecte impresionante. Si cand ma gandesc, amuzata & in acelasi timp multumita, la comentariile de atunci dezamagite pe care le-am facut in momentul in care ne-am dat seama ca nu e chiar casa in care a locuit Kafka..
Si acestea fiind zise, daca ati ajuns pana la final, cu burtile pline de bere ceha & mancare buna, cele 6 fete s-au intors tarziu in noapte cu un bagaj plin de amintiri ale unui oras superb.

25. Viena, partea a 2-a: Conferinta - Mar 17, 2011 8:10:00 PM
Scopul deplasarii catre Viena a pornit de la un mail pe care l-am primit cu ceva timp in urma, de la o anume Katrin de la University of Quadriga, despre Communicating Change. Stiam despre Universitate ca a organizat anul trecut o conferinta foarte profi si vroiam sa vad si eu care e treaba.
Pentru ca nu as avea cum sa va fac un rezumat a ceea ce am auzit/aflat acolo, am va scriu doar cateva idei. Specialisti din toate colturile europei: mai toti oamenii lucrau in departamente special dedicate, de “communication change” si aveau pozitii de change communicators, fapt care nu e o raritate in afara. Cealalta parte erau specialisti de comunicare interna. Indiferent de segment, comunicarea interna reprezenta primul aspect luat in considerare, publicul intern era prioritatea #1; Nu e cazul sa ne fixam pe cautarea persoanelor strict specializate pe comunicare. Pentru a avea rezultate, trebuie sa iti intelegi targetul, sa stii care ii sunt nevoile, iar pentru asta ai nevoie in principal de un “om”, generic vorbind, omul care intelege nevoile unui grup; poate fi sociolog, antropolog, jurnalist sau altele. Fii un bun relationist, aduna toate mesajele dispersate sub o umbrela si fa-te prieten cu cei pe care, in mod aproape oficial, angajatii, dar mai ales departamentele de comunicare nu ii inteleg/ simpatizeaza: HR, IT, etc. Schimbarea este un proces normal pe care il intalnesti intr-o organizatie, nu trebuie vazut ca pe un semn negativ; daca nu vezi schimbarea, stagnezi, nu evoluezi; Din nou, mi s-a confirmat faptul ca traim in era comunicarii prin video in domeniul comunicarii interne; Simpla metoda prin care poti evalua, mai degraba informal, gradul de apartenenta si de mandrie a angajatilor fata de brand: purtarea unui pin sau a altor obiecte branduite. Nu te teme de adevar, comunica-l, foloseste povestile pentru a ambala mesajul (nu trimite un mesaj sec, direct, ca si cum targetul tau este retard) si incepe prin “am sa va spun o poveste”; bineinteles, scoate in evidenta avantajele care se obtin prin schimbarea respectiva, avantaje care trebuie intotdeauna sa fie mai puternice decat disconfortul produs de schimbare. Comunica un program al informarilor; obisnuieste-i pe oameni sa primeasca noutati despre schimbarea din organizatie cu o anumita regularitate (in fiecare joi, de ex); dar zic ca se poate aplica foarte bine si in comunicarea proiectelor mari, campaniilor, etc. Feedback all the way Lasa-i (pentru peisajul romanesc: incurajeaza-i) pe oameni sa isi puna povestea, povestea lor din organizatie; toate povestilor lor adunate constituie povestea intregii companii Pe scurt, ce urmarim sa obtinem? “Superhuman effort isn’t worth a damn if you don’t have achievements” Ca o concluzie, nu exista retete de succes pentru comunicarea schimbarilor, dar avem la indemana o groaza de instrumente, pe care le putem folosi si adapta pe fiecare in anumite momente. Este o arta, “a state of art”, ca sa citez din prezentarea lui John McLaren, aceea de a potrivi instrumentele care sa raspunda nevoilor specifice ale publicurilor.