Despre mine

Gros Dragos

Blogs Home » Edu » Cultura » Historia incomoda

Historia incomoda

Istoria altfel vazuta, altfel interpretata.



Articole Blog

01. Averea fostului rege - Jan 18, 2019 6:19:00 AM

Pana la abdicarea lui Mihai, in Romania existau doua concepte juridice si economice: proprietatea Domeniilor Coroanei si proprietatea personala a regelui. Stim de la Argetoianu ca averea personala a regelui era de 40 milioane lei, iar a mamei sale - 7 milioane lei, pentru ca atat se publicase in Monitorul Oficial si atat ar fi trebuit sa ia cu ei cand au plecat. Abdicarea fiind rezultatul unei tranzactii cu Vasinski, Mihai a avut acceptul rusului, de a lua "ce vrea", deci si din proprietatea Domeniilor Coroanei. Bunaoara, cele 42 de tablouri scoase din tara, parte din ele vandute in SUA si prin alte parti, faceau parte din proprietatea Domeniilor Coroanei si tocmai de-aia l-a dat Ceausescu in judecata, in 1975: ele nu erau proprietatea personala a regelui, iar prin abdicare, tot ceea ce fusese in Domeniile Coroanei, revenea statului roman. La fel rocedase si Carol al II-lea, care luase dupa abdicare, valori ce depaseau averea personala, iar Curtea de Casatie a stabilit ca trebuie sa restituie statului o suma considerabila ("Comisia de anchetà special oranduita s-a pronuntat in chestiunea averii Regelui Carol, si a conchis la restituirea sumei de circa 500 milioane lei (cca.800.000 usd) luati fara drept din visteria Statului". Judecata este dreapta, dar ea implica o calificare de escrocherie pentru cel ce a savarsit insusirile nelegale si atunci ma intreb cum ramane cu demnitatea Dinastiei? Carol a fost un pungas, toata lumea e de acord, dar e tatal Regelui", nota Argetoianu, in noiembrie 1941). Desi hotararea a fost publicata in acelasi Monitor Oficial, Carol n-a restituit nimic. Pe cale de consecinta, retrocedarile pe care statul roman i le-a acordat lui Mihai sunt lovite de nulitate, pentru ca ele nu au fost luate cu forta si nici nu i-au apartinut lui Mihai si familiei sale, ci Domeniilor Coroanei, domenii care au trecut in proprietatea statului, prin actul de abdicare, cel care a si desfiintat regalitatea in Romania ("abdic pentru mine si urmasi").
02. Hospodaratul Principatelor - Jan 3, 2019 6:29:00 AM

   Sa vorbim despre un subiect constant evitat din istoria noastra: "Hospodaratul". Istoriografia comunista, dar si cea fascista, anterioara, nici nu sufla despre Hospodarat. El s-a instalat in Principatele Romane, dupa Tratatul de la Kuciuc-Kainargi (1774), dar cu precadere dupa Tratatul de la Bucuresti (1812), cand, incet-incet, Rusia a avansat cu pretentiile sale, in fata unei Porti Otomane tot mai slabite. Desele razboaie ruso-turce nu au facut decat ca puterea Rusiei sa sporeasca, vorbind despre Tarile Romane. In calitatea sa de "protector al tuturor ortodocsilor", tarul Rusiei a instaurat o epoca de abuzuri fara seaman (pana la 23 august 1944) in Moldova si Tara Romaneasca. Cand Principatele au fost anexate Imperiului Otoman, dar cu dreptul de decizie al rusilor, austriecii au ocupat Bucurestiul, iar Moldova a fost exploatata de sinistrul Pavel Kiseliov (Kiseleff), cel care, urmare a jafurilor rusesti din gospodariile taranesti, atentionat fiind ca daca se vor fura vitele in felul in care o faceau rusii, nu vor mai fi vite de pus la jug, a zis: "Nu e o problema, ii injugam pe boieri". Si, ca sa nu ne mai dam mari, bazandu-ne pe povesti, Al.I.Cuza a fost recunoscut de catre sultan ca "hospodar al Valahiei". Hospodaratul s-a incheiat oficial, odata cu declararea lui Carol I ca rege al Romaniei. Cat despre "binele" pe care ni l-a facut Kiseliov, cel care a initiat "Regulamentul Organic", in calitate de guvernator, cel mai bine ar fi sa citim ce a spus un taran, Constantin Tanase, oltean destept, in Divanul Ad Hoc al Valahiei, apropo de "binefacerile" acestui Regulament Organic. De atunci, rusii au extins numele de "Basarabia" (actualmente la Ucraina) asupra intregului teritoriu moldovean dintre Prut si Nistru.
03. Comunismul rebeliunii legionare - Dec 30, 2018 4:36:00 AM

   
   Despre Dumitru Groza/ Grozea nu se spune mare lucru. Ceea ce se stie e ca a condus Corpul Muncitoresc Legionar si masacrul de la Jilava, din 26-27 noiembrie 1940. Ceea ce nu se spune e ca tot el a condus si echipa de asasini ai lui Iorga, dupa cum a marturisit soferul masinii care l-a dus pe Iorga in padure si a jucat un rol important in rebeliunea legionara in ianuarie 1941. La Stalingrad, prin mijlocirea unui fost ofiter de rang inalt din armata tarista, care scapase "epurarilor" prin schimbarea numelui, "s-au gasit toate dovezile complicitatii lui Dumitru Grozea cu Sovietele in rebeliunea legionara de la Bucuresti din ianuarie 1941. S-au gasit si numele dezertorilor romani din 1917, pe care Sovietele i-au trimis in Romania (cu prilejul schimburilor ce sau fäcut intre basarabeni si regateni in 1940 si ianuarie 1941) ca sa ia contact cu Miscarea Legionara, sa se inscrie intr-nsa si sa determine "revolutia comunista" la noi", spune Argetoianu, din sursa directa (un colonel, Scanavi, venit de la Stalingrad, vorbitor nativ de rusa, datorita locului nasterii, care fusese si interpret). Dupa rezboi, au existat contacte intre Nicolae Patrascu, lider al legionarilor si sefii comunisti de la noi, dar rezultatele discutiilor inca nu sunt clare. Ce e cert, comunistii romani i-au trimis in lagare, pe toti fostii lor aliati, executandu-i chiar si pe ai lor, cum a fost cazul lui Lucretiu Patrascanu.
   Tot Argetoianu nota: "Mi s-a adus un exemplar din manifestele lansate de aeroplanele rusesti, duminica trecuta (septembrie 1942). E cunoscuta literatura comunista adresata proletariatului contra burgheziei exploatatoare si contra razboiului (cine vorbeste!). Romanii sunt sfatuiti sa nu se mai bata, sa-si ucida ofiterii si sa se rascoale contra Antonestilor, toate fericirile urmand sa le vie din Rusia. Porcaria e semnata de: Nicolae Ciobanu inginer, Ion Grecea marinar, Laszlo Luca, secretar al sindicatelor unite, Manole Manole, ziarist, Ana Pauker, institutoare, G. Petrescu ceferist, Boris Stefanov, fost deputat si Aurel Stancu, conducator al tineretului antifascist din Bucuresti (!!!). Lipseste semnatura tovarasului Dumitru Grozea. Sa nu fie in Rusia, sau sä fi fost ucis?”.
04. Vanzarea Estului Europei - Dec 29, 2018 6:30:00 AM

   In 1941, Churchill si Roosvelt semnau un tratat, unul mai mult formal, pentru ca si unul si altul erau legati de maini si de picioare, in fata nemtilor. Submarinele germane scufundau vasele la New York, iar englezii inregistrau infrangeri dupa infrangeri. Flotele celor doi deveneau, pe zi ce trecea, tot mai neinsemnate, constructia de nave ramanand in urma volumului de scufundari naziste. In aceste conditii, pe fondul unei uriase popularitati sovietice in Marea Britanie, Churchill a semnat cu Stalin un tratat adiacent, cu acceptul SUA, in 1942. Tratatul public era si el, mai mult formal, doar ca avea si niste clauze secrete. Conventia anglo-sovietica stabilea ca Basarabia si Bucovina, Tarile Baltice si o parte din Polonia si Finlanda reveneau URSS, asa cum o confirma atat presa suedeza de atunci, cat si corespondenta ambasadei Turciei, tara neutra in acel moment. De ce? Pentru ca Marea Britanie, confruntata si cu o saracie accentuata, din cauza alimentelor si armelor furnizate rusilor, nu avea capacitatea de a rezista masinii de razboi germane, care toca marunt tot ceea ce era armata inamica. Roosvelt n-a semnat, tocmai din cauza acestor clauze secrete, care n-ar fi dat bine intr-un an electoral. Da, dar lasitatea engleza, coroborata cu cea americana, la care s-a adaugat tradarea regala de la 23 august, au facut din criminalul Stalin - stapanul necontestat al Europei si una dintre puterile militare mondiale. La Yalta, in ianuarie 1945, cei doi handicapati anglo-americani, doar au luat la cunostinta, fara vreo negociere, de dorintele celui care le era stapan.
05. Vechimea limbii romane - Nov 26, 2018 3:42:00 PM


  Curand  implinim 100 de ani de la Marea Unire, prilej de sarbatoriri populiste tot anul. Toate mediile de (dez)informare abunda de ceea ce se poate sintetiza prin celebra sintagma proletcultista „mandria de a fi roman”. Haideti sa ne mandrim putin cu limba romana, cel mai vechi testimoniu de latinitate, cum spun unii, dupa care sa aruncam o privire asupra partilor comune din dialectele asa-zis aromane. Ceea ce stim despre limba romana este ca nu stim mare lucru... Popor care n-a cunoscut scrierea pana la impunerea grafiei chirilice, romanii au suferit diverse influente, in functie de regiune. Patriarhul de la Constantinopol a interzis romanilor cartile cu grafie latina, sub pedeapsa afuriseniei, pentru ca ele erau catolice. In Muntenia si Moldova, supuse domnitorilor fanarioti, limba romana nu exista decat popular, pentru ca scoli nu existau decat pentru cei de vita nobila.
  Pana in 1780, anul in care Gh. Sincai a tiparit cartea lui Samuil Micu-Klein, „Elementa linguae Daco-romanicae sive Valachicae”, romanii nu au avut parte de vreo manifestare latina in limba scrisa. Cei doi ardeleni erau catolici, tocmai de-aia a fost posibila aparitia cartii, dar ei au dus lupta surda impotriva ocupantului austro-ungar pana la a imagina diverse care sa le justifice teoria, ceea ce s-a regasit si in limba romana descrisa in carte. In aceeasi perioada, Ienachita Vacarescu in Muntenia, cu „Observatiile” sale si, dupa el, Iordache Golescu au primele incercari de latinizare a limbii si gramaticii noastre. Din nefericire, Vacarescu, altfel un om deosebit de cultivat, era un adorator al limbii italiene, astfel incat gramatica sa, preluata apoi si de Golescu, are constructii si forme gramaticale copiate din italiana si, pe alocuri, din spaniola (timpurile la Vacarescu sunt 6: „Presente, Preterit perfetu (passatoperfet) , Preterit iperfetu (Preteritiperfet sau Passatoperfet), Preteritu ideterminatu, Trapassatu iperfetu (Trapassat perfet sau Pluscuamperfet si Foturu sau Viitoru”). De aici si asemanarea pronuntata a limbii romane actuale cu italiana. Cu toate astea, fondul lexical al limbii romane este distinct de italiana, chiar daca primii gramatici au apropiat nepermis cele doua limbi. Astfel, un element care deosebeste romana de toate limbile latine, este articolul hotarat „postpus” substantivului, o caracteristica romaneasca in peisajul lingvistic european, preluata si de... bulgari, care nu sunt decat romano-bulgari slavizati si care, cu toata grafia chirilica si influenta majora rusa, au pastrat articolul hotarat, in pofida altor popoare slavizate. Acest articol este romanesc 100%, iar lingvistii europeni au cazut de acord asupra acestei realitati, inca din sec. XVIII. Insa aceste gramatici raman cu caracter istoric, marcand inceputurile limbii romane moderne, cea cu grafie latina, fara ca ele sa ajunga a fi popularizate. Abia dupa 1848 are loc inceputul fundamentarii unei gramatici a limbii romane, iar studiile cele mai elaborate in acest domeniu, le datoram lui B.P. Hasdeu, Lazar Saineanu si Moses Gaster, la finele sec. XIX si inceputul sec. XX. Dintre ei, Hasdeu, membru al Academiei Romane si Saineanu, academician francez, se detaseaza net, ei ducand studiile pana la o eruditie inca neegalata.
   Cel mai probabil, dialectele aromane sunt ele-insele o marturie a autenticitatii limbii romane, asa cum a fost ea la origini. Din pacate, aceste dialecte au fost puternic influentate de limbile clar structurate aflate in jurul lor. Este cazul dialectelor macedo-roman, cuto-vlah, farserot etc. care au suportat o covarsitoare influenta greaca, mergand pana la declararea ca greci, a vorbitorilor unei limbi stravechi. O marturie a bazinului lingvistic comun, sta un adjectiv, comun tuturor dialectelor si care exista si la nordul Dunarii: „musat” – frumos. Bunicul lui Stefan cel Mare se numea Roman si era un Basarab, dar pentru ca era un barbat frumos, populatia l-a numit Musat, cel care  pus bazele glorioasei dinastii a Musatinilor.
06. Cel mai vechi „cantio de amore” românesc - Nov 2, 2018 6:29:00 AM

   Primul cântec de dragoste scris al românilor ne-a parvenit pe o cale întortocheată. Tradus în ungureşte şi retradus în româna, cântecul are nişte versuri stângace, poate şi din cauza traducerilor succesive, dar care stau la baza mai multor cântece ungureşti din sec. XVI-XVII. Cum pe atunci ungurii, dar şi românii protestanţi şi catolici, făceau carte, cântecul a ajuns la noi şi cu portativ, nu doar versurile. În integrlitatea sa, el apare în Petrovay Codex,  găsit la Cluj, în arhiva Bisericii calvine şi poarta data de 18 octombrie 1672. Fireşte, el este mai vechi, se pare că de pe la 1660 şi, judecând după prosodie, pare a fi scris în dialectul românilor din judeţul Hunedoara, retradus în româna, undeva în Maramureş sau de către cineva care era originar de acolo, după unele cuvinte (pisoc) specifice zonei. Având in vedere „strînşe  re”, folosit şi de diaconul Coresi, ne putem gândi că traducerea a fost facută de un maramureşan aflat la Braşov, un important centru cultural al vremii. Retraducerea iniţială s-a făcut folosind ortografia maghiară, dar dr. Gheorghe Alexici, cel care a şi descoperit-o la începutul sec. XX, a adaptat scrierea după ortografia noastră de atunci, ceea ce m-a determinat să o readaptez pe alocuri. Acest cântec este o autentică mărturie a spiritului românesc şi a influenţei pe care el l-a avut asupra ocupantului maghiar din Transilvania şi ar fi de dorit ca folcloriştii noştri să ni-l redea în forma cea mai apropiată de original, lăsând deoparte fanteziile de tip Dragobete. Iată şi versurile celui mai vechi cântec românesc de dragoste:
1. În pară de foc arde inima mea prin tine,2. Deacă-mi aduc aminte de cuvintele tale,3. Cu mine depreună făcute multe ori,4. De multe ori pre obrazul meu lepite sărutări.5. De-aş ajunge oare-cand acele zile,6. Să poci fi cu faţa ta cea mândră depreună,7. Portul meu cel negru s-ar albi prin tine,8. Dela mine trecută viaţa s-ar întoarce.9. Socaşul (obicei) grualor (cocorilor) toamna ele mergu,10. Iară primăvara  în cea vreme bună11. Cu soţia sa pre câmpuri iacă se bucură ;12. Nici atunci n-oi avea viaţă fără tine.13. Multe nopţi trecu fără somn dela mine,14. Dacă se întâmplă somnu şi atunci mie15. Pre tine te văd şi te pipăiesc îmi pare mie;16. Ce dacă mă scol nu-i nimeni lângă mine.17. Focul nepotolit dacă s-ar potoli18. Din inima bănatul (amărăciunea) s-ar rashira;19. Mare, mare dacă se milcomeşte,20. Şi obrazul meu cel veştejit se bucură.21. Strînşte re (năpastă), ce te bucuri răutăţii mele,22. Ce nu-ţi milă de ochii mei cei slabi?23. Oare aşa va trece vreme cea bună ?24. Doamne, când va fi capăt gândurilor mele !25. Că dela şoim ales soţ aşa simt acmu,26. În aist foc şi în chin numai ce-s mâhnit ;27. De viaţă bună bucurie nu aud,28. Până nu voi fi cu tine, nu voi fi bucuros.29. Ruja roşie custă şi mie-mi iartă,3o. Că de este în astă scriptură greşala,31. Că în ieste rânduri de tine ieste scrisoare.32. Dragosta ta m-au adus pre aceasta mine,33. Dragosta ta eu nu o pot tăgădui.34. Faţa ta cea mândră numai ce eu o suspinu;35. Două obrazele tale când le gandescu,36. Crede, nu departe umblă moarte dela mine.37. Nu gândesc judecătorilor cu răutatea lor,38. Cari mă pre mine mă judecă cu hir (faimă) rău;39. Numai să cust (să trăiesc) cu dragă mea cea îndrăgită,40. Până la moarte mă voi alegădui (mulţumi, îndestula) cu tine,41. De ţi-aş eu putea pieptul tău disbumba,42. Frumoase, două  ţâţele să le pipăiesc43. Frumoase două mânuţă să le poci strânge,44. Frumos şi drag obrazul să-l poci săruta.45. Câte stele sunt, dragă, noapte pre ceri,46. Atâta bine să-ţi deie Dumnezău ţie.47. Cât pisocu-i („nisip” în ruteană) pre ţărmurele marei48. Atâta bine descalece, dela inimă voiu ţie!(cf. „Revista pentru istorie, archeologie si filologie”, vol. 13, partea I-II, 1913)
07. Un portret exclusiv al fostului rege Mihai - Apr 15, 2018 3:52:00 AM


   Despre fostul rege Mihai s-au povestit multe, începând cu propriile-i minciuni şi terminând cu diverse istorii care îi preaslăveau activitatea. Nici mama sa, Elena, nu a avut parte de o altă imagine, ceea ce arată că în rândul maselor, poveştile vânătoreşti cu pretenţii istorice, au mai multă trecere decât istoria însăşi. Şi totuşi, Arhivele deţin şi mărturii ale celor care le-au fost în anturaj, astfel că avem posibilitatea să ne facem o idee clară despre profilele lor.
  Dintre toţi, se detaşează maiorul VictorAnton Dumitrescu, membru activ în conspiraţia de la 23 august 1944 şi cel care l-a arestat efectiv pe Mareşalul Antonescu. Ofiţer în Garda Regală şi şef al Mareşalatului, Dumitrescu a fost pregătit de către d-rul Eugen Bianu, şeful Siguranţei Palatului, pentru culegerea informaţiilor de interes naţional. Maiorul Dumitrescu a lăsat portrete complete ale celor doi, conştient fiind că ele vor fi importante documente istorice, mai târziu.
   Despre activitatea lui Mihai, atât timp cât a fost rege şi până la 23 august, maiorul nu spune decât atât: „nu avem nimic de care să ne agăţăm, pentru a pune în seama Regelui, vreo faptă cu caracter politic, economic, financiar, social etc., în perioada 5.IX.1940 – 23.VIII.1944. Cu mare îngăduinţa şi fără a abuza de ea, ar fi de amintit docilitatea şi răbdarea de care a dat dovadă în aceşti patru ani, timp în care a lucrat la firul diriguitor al subversivului. Atât! Mai mult nu se poate spune nimica”.
   În afara programului pe care Antonescu i-l stabilise (în general participa la diverse conferinţe), Mihai îşi făcea de lucru în bibliotecă sau în atelierul tehnic, ambele din casă, la Radio, în sera de flori sau făcea plimbări cu maşina în jurul Palatului sau chiar în curtea lui. Nu-l preocupa administrarea Palatului şi a domeniilor Coroanei, mulţumindu-se cu rapoartele lunare pe care i le făcea Administratorul General, Florian Marinescu.
   Era solemn şi distant, fără a manifesta vreun fel de ataşament nici faţă de angajaţii apropiaţi şi nici faţă de foştii săi colegi de şcoală. Atât în relaţiile oficiale, cât şi în cele particulare, Mihai nu putea ascunde preferinţele pe care le avea faţă de cei ce proveneau din ceea ce se putea numi „aristocraţia românească” (Iorgu Ghika, Lahovari, Negroponte etc.), apropiindu-şi descendenţii acestora, fără să conteze dacă ei sunt sau nu oameni valoroşi, asta în pofida faptului că în cercul lui de cunoştinţe erau şi tineri foarte capabili şi pregătiţi, dar care proveneau din popor. Apartenenta a fost singurul său criteriu electiv şi atunci când a numit adjutanţii. Au fost preferaţi „aristocraţii” sau, dacă era vreunul prea capabil pentru a nu-l desemna, el trebuia să aibă legătură cu aristocraţia, măcar prin soţie. Foştii colegi care nu corespundeau „criteriului” au fost îndepărtaţi fără brutalitate, dar consecvent. Nici în cluburile prezidate onorific de rege (Automobil Club, Jockey Club etc.) nu puteau exista oameni din popor, ci doar odrasle certate cu morala şi onoarea, ale celor din „înalta societate”.
   La fiecare început de an, tradiţia spunea că regele trebuie să ajute diverse familii nevoiaşe, dar ajutoarele respective se duceau tot către aristocraţia care nu avea nevoie de ele. Dumitrescu nu-şi amintea ca regele să fi dat ceva unui orfan, marilor mutilaţi sau văduvelor de război, să fi creat vreo bursă pentru băieţi sau fete cu aptitudini excepţionale, după cum nu ştie să fi înzestrat vreo creşă de copii, cămin cultural sau azil de bătrâni. Nici măcar nu a acceptat să trimită scrisori de condoleanţe, familiilor celor care au murit la Palat, în timpul bombardamentelor germane din 24-27 august 1944. Foarte prudent, le comunica subalternilor doar strictul necesar, mai ales după întâlnirile conspirative cu Maniu, Brătianu, Bianu etc.
   Manifesta aptitudini tehnice şi foarte puţine preocupări militare, foarte solemn în gesturi, dădea răspunsuri uneori întârziate şi caustic. Socialmente era foarte rezervat, dar foarte îndrăzneţ la volan. Lacom de bani şi zgârcit, Mihai era un tip foarte bănuitor cu politicienii, înghiţea umilinţele Mareşalului cu resemnare, dar lua act de ele şi n-a uitat să le „plătească”. „Mai mic decât vârsta sa în înţelegerea vieţii de amănunt”, era foarte influenţabil, mai ales de mama sa şi de cei care îi câştigaseră încrederea.
   Maiorul Dumitrescu a fost ales să-l secondeze pe Mihai "cu toată discreţia", după 6 mai 1942, când suveranul se refugia la stana de la Sinaia, unde avea o căsuţă şi o dependinţă pentru personal. Acolo stătea, putem spune, Doly Steriopol, "văduvă prin divorţ, cam de vârsta sa (a lui Mihai)". D-rul Carstea, din Sinaia, era adus cu maşina, "1-2 ori pe săptămână, pentru controlul respectivei". Regele mergea la casa de la stână seara, rareori ziua, când stătea câteva ore, nu dormea niciodată acolo, dar lua deseori cina cu doamna şi, din suită, doar Mircea Ioaniţiu, dar şi el rareori.
   După 23 august, tot Mihai i-a dat o împuternicire lui Alexandru Cretzianu, pentru a ridica de la o bancă elveţiană, suma de 3 milioane franci elveţieni, bani depuşi acolo de Mihai Antonescu, cu scopul de a fi utilizaţi în cazul în care ţara se va afla în impas.


08. Românul de la Hammamet (Tunisia) - Apr 11, 2018 4:44:00 AM


   În „România Literară” a apărut la un moment dat un articol al lui Mihai Sorin Rădulescu despre George Sebastian. Cei care au trecut prin Hammamet (Tunisia) au auzit măcar despre Dar Sebastian (Casa Sebastian), unii poate au şi vizitat-o. Articolul respectiv începe bine şi documentat, cu referiri precise la originile nobiliare ale lui Sebastian, dar se sfârşeşte lamentabil, cu poveşti vânătoreşti spuse de unul şi altul turiştilor dispuşi să înghită „gogoşi”. Cu toate detaliile, multe dintre ele fără legătură cu realitatea, anumite aspecte au fost, intenţionat sau nu, omise. Să spunem şi altceva decât a dorit să spună autorul articolului.
   De exemplu, să pomenim despre iubirea dintre el şi artistul american Porter Woodruff... Da, a fost intens vizitat de către André Gide, dar nu pentru că era Sebastian cu moţ în frunte (sau spate), ci pentru că Gide era un mare iubitor de... băieţei mici. La fel de adevărat este şi că alte personalităţi literare cu obiceiuri „curioase” frecventau Vila Sebastian. Practic, aceasta singură vilă din localitate, la acea vreme, era „cuibuşorul de nebunii” al tuturor literaţilor cu apucături minoritare.
   Fireşte, casa a fost o vreme (trei luni) cartierul general al lui Rommel, dar de aici şi până la regi şi regine care ar fi trecut/înnoptat acolo, drumul e lung. În realitate, Sebastian (numele poate fi real, dar nu e de ignorat nici sursa care indică un alt nume ca adevărat: Alexandru Ioan Ghika, a cărui familie se pare că a locuit într-un mic palat de pe actuala stradă Ermil Pangratti) n-a construit nimic la Hammamet. Vila a fost construită din banii soţiei, Flora Elizabeth Witmer devenită apoi Sebastian şi este tot ce i-a rămas năstruşnicului Georges/Alexandru Ioan după divorţ. Cu 20 de ani mai mare decât soţul, Flora a înţeles repede că pentru soţ, dacă iubirea e mare, sexul iubiţilor nu e musai să fie diferit. Ca urmare, a divorţat şi s-a întors în America natală, iar vremelnicul său partener de viaţă a mai petrecut în banchete la Hammamet, până când dorul de Woodruff l-a „răpus” şi a părăsit şi el definitiv vila, localitatea, ţara şi continentul.
   Ce a urmat în viaţa lui e încă nebulos şi nu face obiectul articolelor. Revenind la textul din „România Literară”, Sebastian nu a vândut nimic statului proaspăt independent pentru un motiv simplu: toate bunurile străinilor au fost trecute în proprietatea statului după declararea independenţei ţării, în 1956, prin naţionalizare. Menţiunea că ar fi fost nu ştiu ce consilier al unui ministru al turismului este, în cel mai bun caz, o născocire menită a arăta ca vila n-ar fi fost rechiziţionată, ci ar fi fost vândută, (cred că şi minciunile trebuie spuse inteligent, dar tunisienii mint într-un mod jenant...). De altfel, această poveste rămâne doar fantezie, atât timp cât ea nu este susţinută documentar, iar documente nu a produs nimeni în favoarea susţinerilor de vânzare a vilei sau de consiliere a unui ministru.
   N-o să mai intru în detaliile referitoare la asocierile stranii făcute de autor între arhitectura vilei (altfel superbă) şi cea a moscheii din Kairouan; nu e nici o apropiere arhitecturală, iar capitelurile similare celor două construcţii sunt de fapt aşa-numitele capiteluri arabe, întâlnite la aproape orice edificiu din lumea arabă şi nord-africană. Arhitectura vilei respectă liniile generale ale casei romane, devenită apoi casă arabă, cu o curte interioară înconjurată de coloane ce susţin componentele arhitecturale ce alcătuiesc vila.
   Sebastian apare pe alocuri ca un gen de arhitect, deşi nu a proiectat nimic (vila a fost proiectată de un arhitect sicilian), pentru ca mai apoi să devină brusc un specialist în turism (poate doar în turism sexual). Pentru o persoană fără o pregătire bine definită, ar fi fost de mirare să profeseze atâtea meserii.

09. 23 august 1944, aşa cum apare în Arhivele Naţionale (II) - Apr 10, 2018 3:52:00 AM


   În august 1943, Gh. Ionescu-Bălăceanu, şeful Cancelariei Mareşalatului de la Palatul regal, este rugat de către generalul Octav Ullea, să facă legătura între I. Mocsony-Stârcea, pe atunci mareşal al Palatului şi prieten apropiat al lui Mihai, şi vărul său primar, Lucreţiu Pătrăşcanu. Bălăceanu le aranjează o întâlnire, care are loc pentru prima dată, în casa lui Berger-Safianu, de pe Calea Moşilor. A doua zi, seara, întâlnirea se repetă, de această dată în trei, prin participarea generalului Sănătescu. Întâlnirile au continuat, în locaţii diferite, de teama Siguranţei, iar cercul participanţilor s-a lărgit: gen. Aldea, gen. Dămăceanu, gen. Vasiliu-Răşcanu, ing. (sau Eug.) Ceauşu (Emil Bodnăraş), gen. Sănătescu.
   Bălăceanu mărturiseşte că întâlniri ale conspiratorilor au existat până în iulie 1944, cu o întrerupere în ianuarie-februarie, din cauza Siguranţei, care îi urmărea pe comunişti. Rolul lui a fost modest în toată conspiraţia, revenindu-i sarcina de a-i duce acasă pe Bodnăraş şi Pătrăşcanu, fără a asista la discuţii.
   Înainte de 23 august, la Palatul Brătianu a avut loc o întâlnire între Iuliu Maniu, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cel din urmă fiind considerat şi de Mihai, drept unul dintre comuniştii cu care se putea sta de vorbă. Interesant e că, deşi comunist, Pătrăşcanu nu-i agrea pe ruşi, aşa cum reiese din declaraţia unui adjunct lui Eugen Cristescu, el fiind convins că e vorba doar de o colaborare conjuncturală, România fiind, după război, în tabăra anglo-americana. Marcat de o copilarie în care tatăl său era considerat trădător, devenit comunist, Pătrăşcanu probabil că ar fi sfârşit prin a deveni anticomunist, ca Panait Istrati, dar n-a mai avut timp, fiind executat pentru că nu era rusofil. În 22 august, Mihai îl primeşte pe Bodnăraş, într-o audienţă privată, conţinutul discuţiei rămânând necunoscut, după ce anterior graţiase mai mulţi comunişti, chiar dacă Mareşalul îi ceruse să n-o facă.
   În ziua de 23 august, Mihai (Ică) Antonescu a venit în audienţă primul şi s-a întreţinut timp de o oră (15.30-16.30) cu Mihai şi cu gen. Sănătescu. La sosirea Mareşalului, cei patru au discutat puţin, discuţie întreruptă de un telefon primit de Mareşal de la Clodius, după care regele s-a ridicat şi a spus: „Dle Mareşal, tăvălugul morţii apasă greu asupra Moldovei şi este ameninţată şi restul ţării, amândoi vom da socoteală lui Dumnezeu şi istoriei”. Era semnalul convenit. Mircea Ioaniţiu, un apropiat al regelui, îi face semn maiorului Victor Anton Dumitrescu, care intră în încăpere însoţit de 3 subofiţeri şi îi spune lui Antonescu: „Dle Mareşal, din Înalt Ordin, sunteţi arestat!”. Mihai Antonescu s-a gândit că doar Mareşalul e arestat, pentru că el începuse negocieri cu anglo-americanii, fără ştiinţa lui I. Antonescu, dar despre care îl informase pe rege. „Treci şi dumneata acolo”, a spus Mihai şi împreună cu Sănătescu a părăsit încăperea, mergând în camera unde se aflau restul conspiratorilor.
În timp ce arestaţii erau conduşi spre fişetele special amenajate pentru a-i adăposti, după cum spune maiorul Dumitrescu, conspiratorii scoteau capul pe uşi, pentru a se convinge că nu sunt în pericol. „Nemernicilor, până deseară veţi fi spânzuraţi! Aţi intrat într-o mare aventură!”, a spus Antonescu. Cei doi au fost închişi în fişete separate şi păziţi de doi subofiţeri, D. Rusu şi Dinu Cojocaru. Se ştie că Mareşalul, conştient de situaţia în care se afla, a cerut hârtie şi creion, pentru a-şi redacta testamentul.
   După un timp, vin la Palat, deasemenea chemaţi de rege, gen. Piki Vasiliu, Inspector General al Jandarmeriei şi gen. Pantazi, arestaţi tot de maiorul Dumitrescu şi conduşi în căminul destinat ofiţerilor ce deserveau Palatul. Ulterior, regele, Sănătescu, Mircea Ioaniţiu şi col. Emilian Ionescu au redactat proclamaţia, ce a fost imprimată pe placă de către angajaţi ai Societăţii de Radio şi a fost difuzată la ora 21, conform maiorului Dumitrescu. În acest punct, intervine declaraţia lui Bălăceanu, care ne spune că „pe la orele 17-18, m-am dus la Torossian acasă, pe care l-am informat despre cele întâmplate şi mi-a dat un tânăr comunist care a imprimat la Palat, pe placă, mesajul din seara de 23 august”. Între orele 20 şi 21, la Palat vin Manfred von Killinger şi gen. Gestenberg, chemaţi de rege pentru a-i informa că România a ieşit din alianţa cu Germania.
   În aceeaşi noapte, regele însoţit de suita sa de conspiratori, părăseşte Capitala, îndreptându-se spre Dobriţa, aproape de Turnu Severin, de unde mai revine în 12 septembrie, ziua semnării capitularii necondiţionate cu ruşii. Imediat după plecarea sa, Sănătescu îi predă pe arestaţi lui Emil Bodnăraş. După o escală în zona Vatra Luminoasă din Capitală, arestaţii sunt trimişi la Moscova, pentru anchetă şi sunt închişi separat, undeva în apropierea oraşului, pentru început, apoi chiar în Moscova.. Aici, Mareşalul a încercat să se sinucidă prin spânzurare, dar a fost salvat. Ulterior, atât Bălăceanu, cât şi maiorul Dumitrescu au fost condamnaţi de către „tribunalele poporului”, Dumitrescu executând cel puţin 12 ani de închisoare (nu deţin informaţii referitoare la condamnarea lui Bălăceanu).

10. 23 august 1944, aşa cum apare în Arhivele Naţionale (I) - Apr 9, 2018 4:08:00 AM

   Un adevăr ar trebui să fie prezentat cât mai complet cu putinţă, pentru a nu fi folosit ca mijloc de manipulare. De-a lungul timpului, adevărurile trunchiate ne-au făcut să avem imagini eronate, în legătură cu diversele evenimente istorice. La fel s-a întâmplat şi cu lovitura de palat de la 23 august 1944, prezentată mereu ca o decizie luată brusc, dar care nu a fost deloc aşa, în realitate. Să încercăm să vedem toate detaliile acestei conspiraţii, aşa cum sunt ele relatate de către participanţi şi/ sau martori oculari.

   Un fost angajat al Casei Regale şi apropiat al lui Mihai, maiorul Victor Anton Dumitrescu, îşi aminteşte că fostul rege "a fost scutit de griji", pe care le preluase Antonescu, lui rămânându-i "grija" de a se distra şi de a duce o activitate subversivă. "Însă, cum se întâmplă în viaţă, în jurul şi sub aripa regelui, Vergotti se obosea cu satisfacerea tuturor plăcerilor care sfidau suferinţa celor mulţi, urzind o serie întreagă de intrigi şi fapte abjecte în Palat". Şeful Casei Militare l-a informat pe Antonescu, astfel încât toţi cei care îi furnizau regelui plăcerile, au fost mutaţi în afara Palatului, discret, fireşte, iar Mihai a fost trimis să inspecteze armata, pentru a avea o ocupaţie cât de cât.
   În „Amintirile” sale, maiorul Dumitrescu relatează că Mihai a încercat de mai multe ori să-l aresteze pe Antonescu, dar de fiecare dată teama l-a determinat să renunţe. Prima încercare de arestare a Mareşalului, a fost în ianuarie 1944, la Sinaia. În ultimul moment, s-a renunţat la plan, iar Antonescu şi-a văzut de audienţa de lucru pe care o avea cu suveranul. Imediat după asta, Mihai l-a pus la curent pe Dumitrescu, în legătură cu lărgirea cercului de conspiratori, prin alăturarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, ing. Ceauşu (Emil Bodnăraş) şi Titel Petrescu, dar se pare că această colaborare era mai veche, după cum reiese din spusele altui participant la evenimente, care nu confirmă tentativa din ianuarie.
   O a doua încercare de arestare a lui Antonescu a existat în martie 1944, la Bucureşti, iar a treia în mai, acelaşi an, arestare preconizată a se face pe drumul Mareşalului de la Bucureşti la Predeal, tentativă eşuată din aceleaşi motive: teama de a lua o decizie şi frica de Siguranţă, care infiltrase tot aparatul Casei Regale.
   Anglo-americanii, prin Niculescu-Buzeşti, trimis la Cairo pentru negocieri, îl presau pe Mihai să îl aresteze pe Antonescu şi România să iasă din alianţa cu Germania. În ţară, regele, deşi înconjurat de oameni hotărâţi să facă jocul Moscovei, nu se decidea să pună planul în aplicare. În cele din urmă, după multe discuţii relativ subversive („relativ”, pentru că Eugen Cristescu era informat, dar nu a vrut sa ia măsuri impotriva conspiratorilor; el a dat ordin ca Gheorghiu-Dej şi alti fruntaşi comunişti, să fie lăsaţi să „evadeze”), complotiştii au stabilit ca arestarea să se facă pe 26 august. Generalul Sănătescu a fost cel care a considerat că până pe 26 august se pot întâmpla multe, aşa că el a stabilit data loviturii de palat la 23 august.
   În acea zi, Eugen Cristescu, aflând despre complot, a hotărât să-l anunţe pe Antonescu, dar acesta plecase spre Palat. Ştiind pe unde merge acolo, Cristescu s-a grăbit să-i iasă în cale, mergând într-unul din locurile pe unde Antonescu trecea mereu. Doar că în acea zi, Mareşalul s-a abătut de la traseul obişnuit, iar Cristescu l-a aşteptat degeaba. Când a revenit la sediul Siguranţei, deja aflase că Antoneştii au fost arestaţi, aşa că a demisionat imediat, pentru ca subordonaţii săi să nu sufere eventuale consecinţe, după cum declară unul dintre adjuncţii şefului Siguranţei. Esenţa o să urmeze...

11. Scurtă incursiune in perioada interbelică - Apr 5, 2018 3:02:00 AM


  Guvernul Maniu încheiase, în 1929, un contract în valoare de 5 miliarde lei, cu Uzinele Skoda, în vederea achiziţionării de tunuri şi muniţia aferenta. În 1932, cu ocazia vizitei în România a regelui Alexandru al Jugoslaviei, aflăm că preţurile plătite de noi erau considerabil mai mari decât cele plătite de sârbi. S-a constituit o comisie care i-a chemat pe toţi cei implicaţi. Maniu a vorbit despre meritele sale în ceea ce priveşte înzestrarea armatei, dar nimic referitor la sumele plătite. A reieşit, cu această ocazie, că Maniu a primit din partea BNR, în 1922, 10 milioane lei, care în 1929 valorau 30 de milioane, pentru exploatarea unei mine de aur, pe care o avea el în Apuseni. Verificările au arătat că mina de aur a fost doar un pretext, pentru că de acolo scotea prea puţin aur, banii fiind folosiţi în scopuri cu totul personale. Întrebat ce este cu această sumă, Maniu a spus că de afacerile sale se ocupă Romulus Boilă, fără ca el să ştie ceva.
   Imediat după afacerea Skoda, Maniu a plătit Băncii Naţionale suma primită, printr-o plată unică (V.V. Tillea bănuieşte că suma plătită de Maniu provenea din comisioanele Skoda). Cel care a condus comisia de anchetă a fost chemat de Dinu Brătianu, care i-a spus că nu se poate ca Maniu să fie implicat într-o afacere de mită, deci episodul s-a stins. Deşi a scăpat onorabil, Maniu nu a uitat, iar după 23 august 1944 l-a dat afară din postul ocupat, pe şeful comisiei care îl anchetase în 1932.
  Nici Goga nu a fost mai breaz ca Maniu... Mare iubitor de viaţă uşoară şi fără vreo activitate anume, care să-i aducă bani, Goga trăia din banii cu care îl sponsorizau Ion Gigurtu şi Ionel Marinescu, dar şi din sume obţinute ilegal. În 1927, când a părăsit postul de ministru de interne, Goga a luat cu el cele 13 milioane lei, aflaţi în seif, ca fond secret. Scandalul izbucnit ulterior, a fost aplanat şi cu contribuţia patriarhului Miron Cristea, cu care Goga era prieten apropiat. La fel s-a întâmplat şi cu banii pe care nemţii i-au dat pentru propaganda partidului format prin fuziunea Goga-Cuza. Cele 5 milioane lei le-a luat Goga, ceea ce i-a stârnit o vie nemulţumire lui Gh. Cuza. Familia Goga locuia într-un castel, excepţional mobilat, cu mobilier scump, din Italia şi aveau în magazie, încă un rând de mobilă, la fel de scumpă, pentru situaţiile când doamna Goga dorea să schimbe atmosfera interiorului castelului, după cum mărturisea doamna Duca.
   Când Iorga se supăra pe liberali şi-i ataca în Cameră, I.G.Duca găsise metoda de a-l reduce la tăcere: îl măgulea (Iorga era extrem de vanitos) şi-i cumpăra lucrările, pe care, de altfel, nu i le cumpăra nimeni, dar le lăsa în continuare la Iorga. Când iar se supăra pe liberali, Duca se făcea că a uitat că i-a cumpărat cărţile şi le mai cumpăra o dată. Între 1923 şi 1928, Duca i-a cumpărat cărţile de trei ori. La fel a procedat şi Tătărăscu, în 1937, cărţile lui Iorga fiind depozitate în podul Ministerului de Finanţe.
   I.G.Ducă era un om profund onest şi sărac. Avea un apartament spartan mobilat, cu o masă din lemn geluită şi scaune la fel. Avea un singur rând de haine, uzate, pentru iarnă şi unul de vară. Aşa cum se ştie, el a fost asasinat în gara din Sinaia pentru că dizolvase Garda de Fier. De fapt, el nu prea ar fi vrut s-o dizolve, conştient fiind că popularitatea legionarilor putea provoca tulburări. Nu s-a gândit o secundă la el, deşi vărul lui, generalul Zizi Cantacuzino, unul dintre conducătorii Gărzii de Fier, îi scrisese, după dizolvare: "Dragă Jean, ţi-ai semnat condamnarea la moarte". Pentru că ezita în problema dizolvării, a mers la Titulescu să primească un sfat. Când a auzit, Titulescu a explodat spunând că trebuie dizolvată, pentru că el şi-a luat nişte angajamente faţă de Franţa şi Anglia. În caz contrar, el demisionează. Constrâns, Duca a semnat. În gara Sinaia, unul dintre atentatori a lansat o petardă, care i-a determinat pe cei care îi asigurau paza, s-o ia la fugă. Cel care a tras, a venit până în spatele lui, i-a pus pistolul la ceafă şi a tras.



12. Ce nu stim despre Titulescu si Tratatul de la Versailles (1919) - Apr 4, 2018 4:24:00 AM


   Aşa cum spuneam, Titulescu a fost o personalitate foarte stranie. Cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, el a insistat ca Tezaurul României să fie trimis la Moscova, ceea ce  dus la pierderea lui definitivă, nu fără concursul regelui Ferdinand, care şi-a luat tezaurul propriu înapoi, abandonând restul în mâinile ruşilor.
   Dar Titulescu ne-a lăsat, ca fost Preşedinte al Ligii Naţiunilor, mărturii excepţionale, care ne-au parvenit prin intermediul lui Richard Franasovici, diplomat, jurist, ministru şi om politic ce a ocupat diverse funcţii în guvernele interbelice. În 1936, Titulescu a fost scos de la guvernare pentru că sănătatea sa era într-o evidentă cădere, ca şi cea a sistemului său nervos. Pentru a putea străluci oratoric, aşa cum o făcea cândva, Titulescu a fost obligat să ia stupefiante, dar şi afrodisiace, pentru sistemul său endocrin, totul fără vreo recomandare medicală. Cheltuielile sale generate de desele deplasări prin Europa deveniseră halucinante şi extrem de costisitoare pentru buget (avea vagon propriu care îi stătea la dispoziţie, ceea ce genera sume importante pe care statul le plătea ţărilor unde staţiona vagonul, închiria la hoteluri de lux, nu doar apartamentul în care stătea, ci şi apartamentul de deasupra, doar pentru a nu fi deranjat etc.). Familia a încercat să-l supravegheze strict, în străinătate, dar el „evada” des şi mergea la Paris, unde ambasador era Franasovici. Ruperea frontului francez de către nemţi, l-a înspăimântat pe Titulescu. El a cerut un permis special lui Franco, pentru a se refugia în Spania. La graniţa franco-spaniolă, unde erau mulţi care doreau să treacă, el a strigat: „Ici Titulescu! Permis special d’entrer en Espagne”. Verificările au stabilit că permisul special pe care îl primise, fusese anulat chiar în ziua eliberării lui. Peste acest şoc, Titulescu n-a mai putut să treacă... Nepotul lui l-a dus la Cannes, unde a şi murit.
   Dar cât a fost Preşedinte al Ligii Naţiunilor, Titulescu a avut acces la documente secrete, referitoare la Primul Război mondial, dar şi la cele care fac parte din arhiva Tratatului de la Versailles, documente pe care i le-a pus la dispoziţie André Tardieu, fost premier al Franţei şi secretar al Conferinţei de Pace de la Paris. Citind dosarele cu procese-verbale, Titulescu a fost îngrozit: pentru a determina România să intre în război alături de ei, ambasadorii Franţei, Marii Britanii, Italiei şi SUA, acreditaţi la Bucureşti, au semnat cu guvernul Brătianu, acorduri pentru care NU aveau împuternicire! Brătianu nu a fost deloc fraier, cerând tot ceea ce a considerat că e în interesul României. Un raport al contelui de St. Aulaire, ambasadorul Franţei în România, menţiona că şi-a luat libertatea de a consimţi la cererile lui Brătianu, pentru că altfel nu l-ar fi putut determina să bage România în război de partea Franţei. El conchidea cinic, că la sfârşitul războiului, obligaţiilor „imposibil” de ţinut, li se va aplica principiul „à l’impossible, nul n’est tenu”, ceea ce îi va deroba pe aliaţi de angajamentele luate.
   La Conferinţa de Pace din 1919, Marile Puteri au împărţit teritoriile, fără vreo hartă şi fără să cunoască minimal repartiţia populaţiei în teritoriile respective. Întâi a venit vorba despre Bucovina şi Clemenceau şi-a întrebat aliaţii dacă are cineva pretenţii. Cum nimeni nu avea, s-a decis că Bucovina revine României. Când la rând a venit Transilvania, Orlando, premierul Italiei a spus că şi Ungaria e îndreptăţită să primească din Transilvania ,o parte mai mare decât România, Lloyd George, premierul Marii Britanii fiind de acord. Clemenceau a intervenit atunci şi a spus: „Brătianu e la Budapesta cu trupele sale şi nu va ieşi de acolo dacă drepturile României nu sunt recunoscute. Este cineva dintre dv. dispus să trimită trupele sale pentru a-l scoate? Franţa, în nici un caz...”. Cum nimeni nu a avut chef să se pună cu românii, Clemenceau a conchis: „Atunci, Transilvania se atribuie României. Vom face dreptate Ungariei mai târziu”.
   I.G. Duca povestea că, în 1919, când românii au trecut Tisa pentru a-l alunga pe bolşevicul Bela Kun, Franţa şi Italia au făcut tot posibilul ca armata noastră să nu ajungă la Budapesta. Ataşaţii lor militari îi căutau disperaţi pe Ferdinand şi pe Brătianu, pentru a le cere să se oprească, dar amândoi s-au dat ocupaţi şi au ordonat diviziei comandate de generalul Lecca să accelereze înaintarea, care s-a făcut pe timp de noapte. Dimineaţă, românii intrau în Budapesta, punând Franţa şi Italia în faţa faptului împlinit.


   Tot în 1939, în iarna ce a urmat ocupării Poloniei, Titulescu îi făcea un lung raport lui Carol al II-lea, arătându-i că tratatele şi graniţele stabilite anterior sunt ca şi nule, recomandându-i regelui să adune toate energiile naţionale, indiferent de coloratura politică, pentru ca astfel să se organizeze o forţă capabilă să facă faţă expansiunii germane. Carol, un filogerman de nuanţă fascistă, a ignorat raportul, iar anul următor, el şi Mihai au avut o întâlnire la Berlin, cu Hitler, care i-a promis că va respecta integritatea teritorială a României. Aşa cum se ştie, Hitler nu şi-a respectat cuvântul; nici de această dată...

13. Despre Mărăşeşti şi Unire. Exclusiv! - Apr 3, 2018 4:22:00 AM

   Suntem un popor iubitor de basme şi povesti nemuritoare, dar, în acelaşi timp, unul iubitor de populisme ieftine, iar astea nu le-au inventat comuniştii români, ci ele au existat şi înainte de apariţia lor. Şi în aceste zile, dar şi în restul anului care e la început, o să tot auzim despre cât de bravi au fost românii, care s-au mobilizat şi au făcut Unirea. Să vedem care ne sunt meritele şi câtă minciună se ascunde în discursurile patriotarde de acum, de ieri sau de mâine...
   Prin Tratatul de la Versailles (Grande Trianon) din 29 iunie 1918, Puterile care au câştigat în Primul Război Mondial, impuneau condiţiile lor, Germaniei şi Austro-Ungariei. Atunci s-a decis că Transilvania va reveni României, având în vedere populaţia dominantă aici. De atunci şi până la 1 decembrie, românii s-au mocăit să facă Unirea, dar în aşa fel încât să pară că e meritul lor.
   Primul Război Mondial a izbucnit în 1914, iar între 1 sept. 1914 şi 27 august 1916, România a făcut parte din Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria şi Italia), declarând război Serbiei. În primăvara lui 1915, Italia părăseşte Tripla Alianţă, ceea ce îl determină pe Ferdinand să facă acelaşi lucru, aşa cum reiese din declaraţia de război trimisă la Viena, în 27 august 1916. Aşadar, pentru români, Primul Război Mondial a durat 4 ani, dar doi într-o tabără şi restul în cealaltă, iar Unirea este rezultatul schimbării la vreme a taberelor. Cum spunea A.L. Easterman, Ferdinand era „un tip calm, superficial şi fără caracter... Nu el, ci Maria conducea regatul” şi „simpatiile ei au determinat apropierea României de Aliaţi, în Primul Război”. (Easterman, 1942, 28-29) Aşadar, Unirea romanilor este datorată Reginei Maria şi romanilor care şi-au dat viaţa în acel război. 
   Pentru ca România să ajungă să fie învingătoare în Primul Război Mondial, trebuie să ne amintim un episod deloc mediatizat, din considerente politicianiste, în bătălia de la Mărăşeşti. Aşa cum mărturiseşte Alexandru Alexandrini, Ion Antonescu a jucat un rol decisiv la Mărăşeşti. Ofiţer foarte dur încă din Şcoala Militară, unde era poreclit "câinele roşu", dar cu o puternică personalitate şi cu o pregătire militară de excepţie, Antonescu s-a impus repede. Cum spunea Alexandrini, era „un factor hotărâtor şi generalii făceau anticamera la el”, deşi era doar căpitan. A făcut parte din Marele Stat Major al armatei, condus pe atunci de generalul Prezan. La Mărăşeşti, după atacul german, armata noastră a ocupat poziţii defensive, iar comandantul Armatei I-a, generalul Cristescu a venit la Iaşi, unde s-a ţinut o şedinţă care i-a avut ca participanţi pe regele Ferdinand, gen. Prezan, Ionel Brătianu, gen. Cristescu şi Antonescu. Generalul Cristescu a spus atunci că „nu putem rezista, dat fiind că armata rusă părăsise frontul”, iar „Ferdinand a început să plângă”. Atunci a intervenit Antonescu şi a spus că „trebuie să rezistăm cu orice preţ”. La sugestia sa, generalul Cristescu a fost înlocuit cu Eremia Grigorescu, Antonescu mergând personal la Mărăşeşti pentru a observa teatrul de război de acolo. Nemţii atacau continuu, chiar dacă o făceau utilizând ultimele resurse. A fost momentul când a intrat în luptă un batalion de rezervă, cel al maiorului Miclescu. Contraatacul hotărât al acestui batalion, a decis soarta bătăliei şi a avut un rol extrem de important în câştigarea războiului de pe teritoriul nostru. Pentru asta, Antonescu a fost decorat de Ferdinand cu Ordinul "Mihai Viteazul".
   Din păcate, Ion Antonescu, de o onoare demnă de alte vremuri, era un antisemit notoriu, din considerente strict personale, complexe legate de o copilărie nu prea fericită. A fost crescut de bunica paternă, din cauza divorţului părinţilor săi. Tatăl său s-a recăsătorit cu o evreică şi a avut cu ea copii. Antonescu nu s-a putut împăca niciodată cu tatăl său şi nici cu ideea că are fraţi evrei, din această cauză refuzând să merga vreodată la mormântul tatălui şi chiar la înmormântarea lui. 

14. Pamfil Şeicaru despre trădarea regală de la 23 august 1944 (II) - Apr 2, 2018 3:59:00 AM

(continuare)

   Cunoaşteţi Dv., Domnule General, în istorie un popor care să se fălească, să manifeste o bucurie aşa de zgomotoasă pentru ziua înfrângerii? Stai nedumerit în faţa acestei răsturnări cinice a noţiunilor tuturor valorilor morale.
   Şi nu vi se pare Dv. suspectă insistenţa cu care atribuie actul capitulării en rase campagne Regelui Mihai, astfel ca cei în adevăr responsabili să se poată lepăda de răspunderea consecinţelor provocate?
   Nu cunosc în istorie ca un rege să fie proclamat erou, pentru că nefericitul a capitulat, şi mă înspăimântă consecinţele politice ale celor întâmplate între 23 august şi 12 septembrie [1944], consecinţe menite să dea un aspect dramatic crizei constituţionale create prin abdicarea Regelui, indiferent de condiţiile în care a fost dată abdicarea. Sunt probleme de viitor pe care numai naivii îşi pot imagina că vor fi soluţionate cântând Trăiască Regele şi proclamând că Regele Mihai a salvat poporul român, printr-un fals armistiţiu. Dar acestea sunt probleme pe care numai naţia are autoritatea să le soluţioneze.
   Eu rămân mai departe credincios valabilităţii războiului contra Rusiei. Condamnat la moarte în 1945 ca criminal de război, pentru crima de a fi crezut în dreptatea naţiei mele, de a fi crezut că Basarabia şi Bucovina erau pământuri româneşti, cuprinsul de ţară în care nu-i palmă de pământ să nu fie udată cu sânge moldovenesc. Păstrez ca un titlu de glorie acea condamnare care a omagiat activitatea mea de gazetar al războiului contra Rusiei Sovietice şi veţi recunoaşte şi Dv., Domnule General, că nu-i greu azi să mi se dea dreptate, să mi se ratifice mândria pe care o simt de a fi primul condamnat la moarte de regimul ocupaţiei ruseşti.
   De aceea mă simt dator să fiu interpretul acestei legitime revolte a poporului român faţă de spectacolul ruşinos al aşa-zişilor reprezentanţi ai partidelor, care vă împiedică să formaţi acel comitet de acţiune românească, pe care îl doreşte – se pare – Departamentul de Stat american. De aproape şapte luni ştiu că vă zbateţi cu o nobilă persistenţă de a netezi asperităţile şi a găsi o formulă împăciuitoare, ca cel puţin în aparenţă să dea impresia unei unităţi a tuturor exponenţilor opiniei publice naţionale. Şi n-aţi izbutit. În momentul când vi se pare că aţi potolit toate pasiunile învrăjbite, că aţi amuţit toate pretenţiile, survine un accident neprevăzut, care năruie ceea ce vi se pare bine consolidat.
   S-ar părea că asistăm la strădania Meşterului Manole. Nimic nu vă îndreptăţeşte să credeţi că ceea ce nu aţi izbutit până astăzi, cu toate sforţările făcute, veţi realiza mâine.
   Dar să admitem că această trudă ar fi încoronată de succes: ce valoare politică ar avea această vremelnică ajustare de interese, într-un moment în care se cere o unitate de voinţă, de sacrificiu, demne de cel mai neprihănit idealism?
   Nu întreb cât timp pot dura reconcilierile unor interese, când interesele sunt atât de triviale. Mă întreb numai ce poate reprezenta ca autoritate un asemenea guvern sau comitet naţional pentru poporul român. De ce pun această întrebare?
   Pentru că un asemenea comitet naţional sau guvern în exil, mâine când va începe războiul, va avea pretenţia să ceară poporului român organizarea insurecţiei naţionale. Acest guvern va lua desigur şi angajamente de viitor, obligatorii pentru poporul român. Fiecare are dreptul şi datoria să vă întrebe: Cum credeţi că veţi putea întreprinde ceva la înălţimea tragică a vremurilor cu indivizi ce nu fac decât să-şi agite pretenţiile, fără să fie un singur moment emoţionaţi, intimidaţi de îngrozitoarea mucenicie a naţiei? Cred că nu veţi putea prezenta drept o echipă idealistă această colecţie abjectă de haimanale. Nimeni nu va crede, şi în fondul conştiinţei, nici Dv. nu o credeţi.
   La picioarele lui Crist care agoniza pe cruce, paznicii îşi împărţeau hainele crucificatului. Este imaginea sinistrei tocmeli dintre aşa-zişii reprezentanţi ai partidelor şi a naţiei crucificate.
   Deci, Domnule General Rădescu, valoarea morală a unui asemenea comitet a fost anulată prin chiar penibilele tocmeli care sunt mai exact cunoscute în ţară decât le cunosc eu la Palma de Mallorca. Veţi rămâne poate surprins că eu am aflat din scrisorile primite din ţară de fazele prelungite ale acestei gestaţii a faimosului comitet naţional. Şi să nu vă imaginaţi un singur moment că concluziile politice din ţară sunt favorabile acestei farse.
   Dar să analizăm şi alt aspect. Ce valoare au partidele ca expresie a voinţei naţionale? În ce măsură, în situaţia lor de astăzi, pot angaja poporul român în ceea ce priveşte viitorul?
   Orice război înseamnă o revoluţie, şi cu atât mai mult vor însemna aceste două războaie, căci trebuie să luăm în consideraţie şi pe cel de-al treilea război mondial, altfel toată zbaterea Dv. nu şi-ar avea nici un obiect, nici o raţiune. Vă amintiţi ce partide existau în 1916, ce personal politic şi ce partide noi au apărut în 1919. Păstrez amintirea acelui Parlament din 1919, aşa de neaşteptat în compoziţia lui, pentru cei care îşi închipuiau că viaţa politică a unei naţiuni se creează şi se continuă în cluburile partidelor, şi nu se zămisleşte din existenţa eroică a tranşeelor. Şi Dv. ştiţi prea bine că Ionel Brătianu luase toate măsurile să reducă cât mai mult din libertatea de exprimare a curentelor de opinie, punând la interne pe Generalul Arthur Văitoianu, în guvernul zis de alegeri al Generalului [Constantin] Coandă. Nu discut valoarea politică a curentelor de opinie care s-au impus prin acele alegeri, ci constat doar faptul că în afară de Partidul Liberal, care s-a menţinut în actualitate numai datorită mijloacelor lăturalnice (regizor fiind Barbu Ştirbey), nici Partidul Conservator nuanţa [Alexandru] Marghiloman, nici Partidul Conservator, nuanţa M. Cantacuzino, nici Partidul Conservator al lui Tache Ionescu nu au mai putut exista. Războiul lichidase tot ce fusese viaţa politică până în 1916. Îmi amintesc de nedreaptă popularitate a lui Ionel Brătianu care realizase unitatea naţională şi în iunie 1919 dăduse României rolul de jandarm al Europei, lichidând republica lui Bela Kun, [pentru] ca, în august, poporul român să aibă satisfacţia de a vedea armata română intrând în Budapesta. Şi totuşi… Ar fi o naivitate să se creadă că partidele care au existat înainte de februarie 1938 vor mai reprezenta mâine ceva.
   Pe la 500 înainte de Hristos, filosoful Heraclid spunea, pentru a plasticiza ideea eternei deveniri, că nu te scalzi de două ori în apă unui râu. Era imaginea curgerii continui a istoriei.
   Dar să admitem că după aceste războaie mondiale nu se va schimba nimic în viaţa politică a României şi partidele care au fost (cum au fost şi ce au făcut nu ne mai întrebăm) vor fi aclamate mâine şi, din toate aceste suferinţe, poporul s-ar dovedi incapabil să tragă vreo concluzie politică, să desprindă o idee nouă. Îndreptăţiţi suntem să ne întrebăm: cine reprezintă Partidul Naţional-Ţărănist, cine sunt agresivii lui mandatari?
   Nu cunosc validitatea mandatelor pe care se spune că le-ar fi eliberat personal Iuliu Maniu şi în ce împrejurări, nici nu le voi pune în discuţie. Dar orice român este îndreptăţit să pună în discuţie valoarea morală a persoanelor care pretind a fi mandatare ale Partidului Naţional-Ţărănesc, Gr. Niculescu-Buzeşti, [Constantin] Vişoianu şi [Alexandru] Cretzianu, atunci când aceste persoane urmează să figureze într-un comitet naţional român.
   Pot figura, indiferent de orice hârtie emanată de la Iuliu Maniu, ca membri într-un comitet naţional român, români care mâine vor fi chemaţi de naţie la răspundere pentru crima de înaltă trădare? Poate veţi fi surprins de gravitatea afirmaţiei, de aceea mă simt obligat mă explic.
   În cursul anului 1943, ministrul de externe, Mihai Antonescu, s-a străduit să realizeze un contact şi ulterior un acord de armistiţiu cu anglo-americanii. Inutil să insist asupra importanţei unei asemenea acţiuni, făcută înainte de Conferinţa de la Teheran, dacă ar fi izbutit să realizeze ceea ce îşi propusese. Toate străduinţele ministrului de externe au fost sabotate de funcţionarul Niculescu-Buzeşti, care a organizat în Ministerul de Externe cea mai infamă oficină împotriva intereselor româneşti, o vastă asociaţie care cuprindea majoritatea funcţionarilor acelui minister. Nimeni nu putea fi trimis în misiune fără aprobarea lui Buzeşti. Un curier nu putea pleca fără aprobarea acestui individ, care ţesuse ca un păianjen pânza necesară spre a capta întreaga acţiune diplomatică a ţării. Începând din februarie 1943, M. Antonescu era doar formal ministru de externe, pentru că, de fapt, ministru era Niculescu-Buzeşti, a cărui unică ambiţie era de a ajunge ministrul acordului de armistiţiu. Şi nu mai este nici un secret că în timpul războiului acest domn a avut schimb de scrisori cu ambasadoarea Rusiei la Stockholm, Doamna [Alexandra] Kolontay.
   În august 1943, Antonescu numeşte la recomandarea lui Maniu pe Cretzianu, ministrul României la Ankara, cu acelaşi scop de a contribui la ajungerea unui acord de armistiţiu.
   Indiferent de inferioritatea ministrului de externe, admiţând chiar nulitatea lui M. Antonescu, erau în joc interesele ţării şi oricine era obligat să sprijine sforţările ministrului de externe pentru a smulge România dintr-o alianţă care începuse să arate perspective ameninţătoare. Cretzianu, de acord cu Niculescu-Buzeşti, nu a acţionat, făcând tot ce i-a stat în putinţă ca să zădărnicească sforţările ministrului de externe. Fără îndoială, o scelerată conspiraţie de ambiţii disparate, dar curios e că efortul lui Buzeşti coincidea perfect cu interesele Rusiei Sovietice, care cereau ca România să continue să rămână alături de Germania până ce trupele ruseşti vor ajunge pe teritoriul românesc. Şi aşa a fost…
   În aprilie 1944 se designează delegaţi pentru tratativele de la Cairo, Barbu Ştirbey, socrul lui Cretzianu şi al lui Buzeşti, iar al doilea delegat Vişoianu, cel mai neruşinat sovietofil, care, în decembrie 1939, a cutezat să scrie un articol prin care a justificat atacul Rusiei Sovietice împotriva Finlandei.
   Ce au determinat pe Rege şi pe Iuliu Maniu să-şi dea consimţământul la designarea acestor delegaţii, recomandaţi de Buzeşti, nu ştiu şi nici nu mă interesează. Dar să admitem că designarea ar fi fost impecabilă, suntem îndreptăţiţi ca români să examinăm rezultatele obţinute de cei doi delegaţi. De la 14 aprilie la 22 august 1944, nu s-a izbutit să se ajungă la semnarea unui acord de armistiţiu, informaţiile trimise Regelui şi lui Iuliu Maniu au fost false, astfel că Regele a ordonat încetarea ostilităţilor, fără să existe un acord de armistiţiu semnat.
   Un armistiţiu este un act bilateral, acordul a două voinţe, or, la 22 august, Regele Mihai a fost împins la o capitulare fără condiţii, o capitulare en rase campagne, exact cum au voit-o ruşii. Vă rog, Domnule General, să consultaţi specialişti în dreptul internaţional şi veţi vedea că, fără excepţie, vi se va spune că actul de voinţă unilaterală de încetare a ostilităţilor se cheamă capitulare. Primul rezultat a fost 130.000 de ostaşi români luaţi prizonieri, bătuţi, scuipaţi, schingiuiţi de ruşi, prizonieri a căror vină era de a fi executat ordinul Regelui. Şi nu se vorbeşte nici de cei 20.000 de deportaţi din Moldova, în primele zece zile după capitulare. Acestea sunt primele rezultate ale acceleratei mistificări de la Cairo, opera brelanului trădării Niculescu-Buzeşti, Cretzianu, Vişoianu.
   Credeţi Dv., Domnule General, că această crimă de înaltă trădare poate fi acoperită? Credeţi că se pot evita răspunderile? În ţară a început lumea să confrunte situaţia României şi a Finlandei, să-şi dea seama că Finlanda, nefiind operată de trădători, a semnat într-adevăr un armistiţiu, iar România a fost împinsă la o capitulare fără condiţii. Şi cum vreţi să figureze asemenea indivizi într-un comitet naţional, chemat să ia hotărâri aşa de grave şi să impună poporului român tragicul sacrificiu al unei insurecţii armate?
   În ziua când plutonul de execuţie ciuruia trupul Mareşalului Antonescu, se dă pentru prima dată în România un conţinut ideii de răspundere. Şi acest precedent forma norma după care vor fi stabilite răspunderile mistificărilor de la Cairo, care au dus la capitularea de la 23 august şi aplicate sancţiunile. Cine ar voi să le evite, ar deveni implicit complice, neputând să realizeze altceva decât o teribilă încruntare a naţiei, unica instanţă de judecată a tuturor, a umilului soldat ca şi a Regelui.
   Individul Niculescu-Buzeşti, în tactica lui, nu aduce nimic nou şi nici nu prezintă ceva inedit în procedeele ruseşti. În 1919 a izbucnit scandalul Azef, unul din cei mai teribili şefi ai terorismului rusesc, pe care ziaristul Bultzef îl demasca, dovedind că este un simplu agent al Ohranei (bunica Cekăi, G.P.U.- ului şi N.K.V.D.-ului). Să admitem [că] informaţiile mele se reduc la simple bănuieli, dar se poate constitui un comitet naţional de acţiune, chemat să angajeze poporul român într-o insurecţie armată, un comitet având în compoziţia lui oameni bănuiţi a fi avut legături trădătoare cu Moscova? Şi printr-o stranie coincidenţă – studiaţi cazul Azef – în 1946 poliţia Anei Pauker descoperă planul unei conspiraţii organizată de Partidul Naţional-Ţărănesc, precum şi toate piesele necesare, pentru a condamna pe Maniu, Mihalache etc. …
   Dar, altă coincidenţă, Buzeşti, regizorul conspiraţiei, ieşise la timp din ţară, la fel cum se evaporase, la momentul oportun, agentul Azef. De ce nu examinaţi la lumina acestor fapte şi acţiunea de azi a brelanului accelerat? Nu serveşte mai departe interesele Rusiei Sovietice? Ar fi păcat să încercaţi a prezenta naţiei, căreia i se vor cere noi şi înspăimântătoare sacrificii, nişte indivizi suspecţi, drept autoritate chemată să zvârle poporul român în încleştarea unei lupte teribile. Sunteţi sigur că nu vor continua să joace mai departe rolului lui Azef de agenţi provocatori? De ce aveţi nevoie de girul partidelor, când acest gir nu are nici o valoare şi nu vi-l cere nimeni? De ce e nevoie în acest moment?
   În primul rând de formarea unui comitet chemat să recruteze voluntari pentru înjghebarea unei armate româneşti. Sunteţi mai în măsură să ştiţi ce imens număr de români capabili să poarte armele se află peste hotare. Şi cu atât mai necesară este constituirea unui corp de voluntari, cu cât în Germania şi Austria se află atâţia ofiţeri şi soldaţi români, sortiţi să fie primele victime ale unei înaintări sovietice. Mă întreb cu groază ce soartă le este rezervată acestor români. Vor fi ucişi ca nişte câini, atunci când ei ar putea forma adevărate armate româneşti. V-aţi trudit atâta amar de vreme să amintiţi unor suflete sterpe de imperativele Patriei, nu este mai politic, mai naţional ca să îndreptăţiţi nobilele Dv. eforturi pentru a scoate din câmpurile de concentrare energiile româneşti aflate în Germania. Nu este obligaţie pentru oricine are posibilitatea să ia contact cu autorităţile militare, să facă toate sforţările spre a salva aceste vieţi româneşti? Şi, tocmai pentru că vă bucuraţi de încrederea Departamentului de Stat american, trebuie s-o faceţi.
   Acest corp de voluntari ar forma un element de mai mare autoritate şi eficienţă decât calomnia unui guvern în exil, care să consume banii ţării şi să ceară naţiei noi sacrificii. Sunteţi militar, gândiţi ca militar, nu vă lăsaţi prins în smârcurile politicianismului, acţionaţi ca un soldat, deoarece este mai util decât jocul dozajului pentru a împăca toate trivialele ambiţii şi toate vulgarele pretenţii. România cere o soluţie eroică, naţia cere să-i dăm exemplul sacrificiului şi orice credinţă are atâta valoare câte sacrificii poate să impună. Chemarea libertăţii este o chemare eroică, nu îndemn la laşitate. Deci, nu văd necesitatea unui guvern. Dacă l-aţi realiza, nu ar avea nici o valoare morală pentru că nu ar fi expresia unei acţiuni spontane, tresărirea unor conştiinţe româneşti stăpânite de tragedia naţiei, ci rezultatul celei mai ruşinoase tocmeli. Şi ce scop ar avea acest guvern? Să dea doar justificare banilor ţării, consumaţi de aceşti amatori de confort? În Ţara Românească se ştie tot şi mai dureros este că contrastul între tragedia poporului român şi amatorii de valută forte răscoleşte până în adâncuri sufletul naţiei.
   Un comitet restrâns, a cărui unică menire să fie crearea corpului de voluntari, destinat paraşutării în România, spre a duce lupta contra ocupanţilor. Ca preşedinte al unui asemenea comitet, cine v-ar putea contesta? Şi, dacă disperaţii ambiţiilor vor să-şi manifeste pasiunea pe care pretind că o au pentru liberarea ţării, cine le-ar refuza dreptul de a participa la luptă ca voluntari, şi a face rezistenţa pe teritoriul ţării? Ştiu că aceştia se vor îmbolnăvi subit, dar pentru naţie va fi o verificare.
   Când fac o asemenea propunere, înţeleg să mă socotiţi printre primii voluntari. La 54 de ani mă simt încă destul de tânăr pentru a plăti tributul datorat Patriei, şi puteţi să dispuneţi de mine cum veţi socoti că pot fi mai util într-o acţiune de liberare a ţării. În războiul trecut, vă amintiţi de sergentul Donici, boierul moldovean, mort eroic în şarja de la Robăneşti. Iubirea de Patrie îi scuturase de pe umeri povara anilor, îi redase vigoarea tinereţii şi impetuozitatea de a înfrunta cu elan moartea. Istoria nu cunoaşte naţii care şi-au cucerit dreptul la viaţă urcând pe brânci pe scara de serviciu, ocolind cu stăruitoare laşitate preţul sângelui pe care misterioasele legi ale istoriei i le cere. Încheiaţi comedia tratativelor şi treceţi la unica acţiune pe care o impune tragedia naţiei, organizarea armatei eliberatoare. Puteţi fi pentru România ceea ce a fost generalul Draja Mihailovici pentru Iugoslavia. Să fiţi comandantul efectiv al corpului de voluntari care, paraşutat în ţară, va reînvia codrii, tradiţia haiducilor, dând pateticul exemplu al voinţei de sacrificiu. Aceasta va însemna mai mult şi mai efectiv pentru mângâierea poporului român, decât să fiţi şeful unui guvern de caraghioşi, pe care orice român demn de acest nume îl va dispreţui.
   Pentru americani, o asemenea acţiune va egala cea mai reală şi efectivă contribuţie în lupta împotriva bolşevismului. Viaţa nu are în sine nici o valoare, ideea pe care o reprezentăm, sacrificiile închinate acestei idei dau un preţ vieţii. Şi cum pe toţi ne aşteaptă la capătul vieţii o moarte, este mai bine în numele unei credinţe, căreia îi dăm ofranda multul sau puţinul din cât ne-a mai rămas de trăit. Sunt sigur că nu veţi ezita, atunci când la Chişinău sunt atâţia camarazi pe care îi aşteaptă asasinii ca să-i rostogolească într-o groapă comună.
   Naţia aşteaptă nu un guvern, colecţie de triviali ambiţioşi, ci voinţa de sacrificiu a noastră în lupta pentru eliberare, atunci când, de mai bine de patru ani, cei care au rămas în infernul bolşevic îndură martirajul.
   Faceţi apel, şi la apelul Dv. vor răspunde toţi cei pentru care Patria este altceva decât un grup de partid, vor răspunde toţi cei care peste hotare nu sunt decât români şi sunt stăpâniţi de imaginea Golgotei Româneşti.
   Aş dori să daţi acestei scrisori o singură interpretare, că este expresia unei conştiinţe româneşti, străbătută de tragicul vremii pe care o trăieşte naţia. Nu am nimic de cerut, am însă de oferit, puterea mea de muncă, energia mea, viaţa mea.
   Pentru o acţiune de eliberare a Patriei, puteţi dispune de mine ca şi de toţi românii egal de revoltaţi de pălmuitorul spectacol al aşa-zişilor exponenţi ai partidelor.
   Politica de partid mâine, azi politica naţională.
Cu sentimente româneşti, al Dumneavoastră,
Pamfil Şeicaru
15. Pamfil Şeicaru despre trădarea regală de la 23 august 1944 (I) - Apr 1, 2018 4:36:00 AM


   În 14 oct. 1948, din Palma de Mallorca, Pamfil Şeicaru îi scria generalului Rădescu, lider respectat, alături de Prinţul Nicolae, fratele lui Carol al II-lea, al rezistenţei romaneşti din diaspora:
„Stimate Domnule General Rădescu,

   Eram hotărât să nu intervin sub nici o formă în această sinistră comedie care se numeşte “Rezistenţa românească” peste hotare, şi dacă ies din rezerva pe care mi-am impus-o, o fac pentru a răspunde sentimentului unanim al ţării, sentiment al cărui ecou a ajuns până şi în această îndepărtată insulă, unde mă aflu de aproape trei ani. Am primit scrisori din ţară şi de la proaspăt fugiţii din ţară, scrisori zguduitoare prin conţinutul lor, prin disperarea care le străbate, prin acel accent de revoltă legitimă împotriva comediei rezistenţei. Suntem la jumătatea lunii octombrie, la noi acasă oamenii se pregătesc de iarnă. Este a cincea iarnă de ocupaţie bolşevică. Citesc în „Gazette de Lausanne” că Home Fleet accelerează preparativele de război, Amiralitatea britanică a dat ordin flotei britanice să monteze pe bordul vaselor noile arme, iar în tot cuprinsul Angliei sunt puse în stare de funcţionare sirenele. Nici în ultimele zile ale lunii august 1939 nu exista această febră premergătoare războiului.
   Şi în Statele Unite, Cita Davilla a dezlănţuit o campanie contra lui Grigore Niculescu-Buzeşti et comp., o polemică ce continuă cu violenţă între ziarele „America” şi „Lumina”. Iar din ţară mi se scrie că ofiţerii sunt strânşi în câmpuri de concentrare pe malul Prutului, în judeţele Iaşi-Fălciu, iar de acolo, triaţi, sunt trimiţi la Chişinău, unde sunt indicii sumbre că se prepară un Katyn românesc. Pălmuitor contrast între dezgustătorul spectacol al ambiţiilor rezistenţionaliste şi groaznica suferinţă a poporului român, suferinţă care, din nefericire, nu a impus nici unui aşa-zis exponent al partidelor o ţinută decentă.
   Aceasta insensibilitate morală pălmuieşte pentru vecii vecilor o categorie de politicieni improvizaţi, ai întâmplării, care folosesc momentul de confuzie ce există atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional. Cuvintele din scrisorile primite se înfig în conştiinţă, te urmăresc obsedante, ca strigătul de ajutor al unei fiinţe care se îneacă.
   Mă adresez Dv., care în toată această abjectă, trivială forfoteală de ambiţii, de interese tainice, de arivism vulgar, reprezentaţi o conştiinţă onestă, un biet suflet românesc zbuciumat de o reală grijă pentru nefericita Patrie. Eu nu reprezint un partid, mi-ar fi silă să invoc în asemenea împrejurări o asemenea ofensatoare calitate, eu reprezint un animator al opiniei publice româneşti, dominat de imperativul naţional al clipei de faţă.
   Circulă în Paris, Londra şi Washington o serie de indivizi care îşi permit să vorbească în numele poporului român. Cine le-a dat acest mandat? Şi sunt oare aceşti domni calificaţi să mai reprezinte altceva decât calitatea de acuzaţi de înaltă trădare?
   Cântăresc îndelung cuvintele şi nici un rând din această scrisoare nu este zvârlit sub precipitarea unor resentimente.
   Fiindcă v-aţi situat pe plan democratic, nu puteţi contesta nici unui cetăţean român să-şi utilizeze unul din drepturile fundamentale ale democraţiei, dreptul de a-şi exprima liber opinia.
   Am susţinut războiul contra Rusiei Sovietice, pentru că poporul român nu putea să ratifice prin resemnare felonia Moscovei din 1940. Nu mă surprinde că există o colecţie întreagă de ticăloşi care ignoră voit actul mârşav al Rusiei Sovietice din iunie 1940 şi evită cu o grijă suspectă să pomenească de Basarabia şi Bucovina. Aşa de mare a fost grija acestor strategi ai denigrărilor naţionale, acestor perfizi acuzatori ai ţării şi zeloşi susţinători ai tezei ruseşti, că nici în aşa-zisul memoriu al rezistenţei, prezentat în octombrie 1946 Conferinţei de Pace de la Paris, nu s-a pomenit de Basarabia şi Bucovina, nici de atacul Rusiei Sovietice din 1940. Recitiţi „La Roumanie devant la Conférence de la Paix”, memoriu al cărui autor între alţii este şi [Alexandru] Cretzianu, cumnatul lui Niculescu-Buzeşti. Vă întreb pe Dv. dacă conştiinţa de român vă îngăduie să vă solidarizaţi cu asemenea indivizi? Eu ştiu că naţiunile care nu mai reacţionează şi rămân inerte când li se desprind bucăţi din trup sunt sortite pieirii, aşa cum sunt oamenii bolnavi de lepră. Naţia noastră nu suferă de asemenea infirmitate şi a probat-o în formidabilul ei efort militar.
   Am crezut în războiul dus împotriva Rusiei Sovietice, am crezut şi cred în dreptatea cauzei româneşti. Cartea mea „Pax americana sau pax sovietica”, despre care bănuiesc că veţi fi aflat, poartă ca dedicaţie aceste rânduri: „Ofiţerilor şi soldaţilor români, căzuţi pe câmpiile Rusiei Sovietice, în apărarea drepturilor sfinte ale Patriei lor”.
   În mai 1946, când am terminat cartea, persista în politica internaţională nefasta iluzie că totuşi o pace de compromis ar fi fost posibilă. Ce ar fi însemnat o asemenea pace pentru România este uşor de verificat azi, citind cartea lui Walter Lippman, „Buts de guerre des États Unis”, apărută în 1944, imediat după Yalta. Fără îndoială că o asemenea pace este imposibilă, atunci când conflictul este mai profund şi de proporţiile unei crize istorice. Astăzi se vorbeşte de război ca unică soluţie de a ieşi din acest impas în care se găseşte omenirea.
   Război contra cui? Contra Rusiei Sovietice. Deci evenimentele vin să ratifice războiul nostru. Mormintele celor ce au căzut în această epopee menită să însemne o eroică introducere la o nouă fază a istoriei noastre, mormintele profanate de toţi cei care au cutezat să numească exact ca şi ruşii războiul nostru un război criminal încep să-şi capete adevăratul lor sens.
   În 1877, Partidul Conservator, precum ştiţi, s-a declarat împotriva participării României la război, propunând retragerea armatei în munţi. Când armata română a trecut Dunărea, Mihai Eminescu, redactor la „Timpul”, oficiosul Partidului Conservator, a scris un articol inspirat, preamărind liric faptul învierii armatei române, făcând să tresalte în morminte Basarabii şi Muşatinii. Era o atitudine neconformă cu poziţia luată de partid. Alexandru Lahovary, unul din conducătorii Partidului Conservator, a venit furios la redacţia „Timpului” şi a cerut socoteală lui Eminescu, pentru îndrăzneala de a fi elogiat trecerea Dunării. Răspunsul lui Eminescu a fost pe un ton de o violenţă excepţională: „Putoare grecească, tu nu poţi să simţi ceea ce simt eu ca român, când începem să trăim în istorie”. Întâmplarea a fost povestită de Slavici şi strigătul lui Eminescu este valabil şi astăzi, când atâţia indivizi, cu pretenţia de a fi exponenţii poporului român, se leapădă de patetica epopee a naţiei, ca şi când ar fi ruşine să lupţi, şi o glorie să fii laş. Sunt aceiaşi oameni care preamăresc în fiecare an actul capitulării de la 23 august [1944], ca o serbare glorioasă a naţiei, pe când [în] Finlanda ziua armistiţiului este o zi de doliu. (Va urma)
*Pentru că scrisoarea lui Pamfil Şeicaru e foarte lungă, am ales să o public in 2 episoade, care impreună fac o radiografie completă a trădării regale de la 23 august 1944.

16. Abdicarea deloc forţată a regelui Mihai (IV) - Mar 31, 2018 4:45:00 AM
El Greco - "San Sebastian"

   Dintre toate, "San Sebastian" şi "Călugărul Bosio" de El Greco se ştie că au fost vândute la o licitaţie în SUA pentru suma totală de 33 milioane de dolari în 1975, ceea ce a dus la o anchetă americană declanşată de plângerea Statului român, cel care deţine titlurile de proprietate ale tablourilor. 
   Prima figurează într-o colecţie privată din Franţa, iar cea de-a doua la Kimbell Art Museum, în Fort Worth, Statele Unite ale Americii. Un al treilea tablou, intitulat "Concerto" şi pictat de artistul italian Tintoretto, se găseşte în Colecţia Labadini din Milano şi un al patrulea tablou, "Madonna" de Francia a fost donat Muzeului de Artă al României de către un ginere al fostului rege care a declarat că l-a primit de la socrul său. Din 1975, statul român a sistat şi reluat procesul civil de câteva ori, chiar şi după 1990, dar nu se ştie care este azi rezultatul sau dacă există o decizie clară a instanţei. 
   Decizia instanţei este lipsită de relevanţă acum, dar prezenţa cazului pe rolul tribunalului atestă clar că tablourile au fost scoase din ţară şi vândute pe bani grei. Astfel, teoria „sărăciei” lui Mihai pică şi se deschide calea către demistificarea poveştilor legate de trădările de la 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947. Iată lista celor 42 de lucrări pe care Mihai le-a scos din ţară, actele de proprietate rămânând in ţară, conform codicilului testamentar al lui Carol I:
1. „Madona şi pruncul” de Francesco Raibolini, zis Francia (1450-1517), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 11, pictură pe lemn, 0,57 x 0,45 m.
2. „Apariţia Fecioarei” de Rafaelino del Garbo(1475-1530), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 20, pictură pe lemn, 0,44 x 0,30 m.
3. „Adoraţia pruncului Isus” de Antonio Allegri(1494-1534), şcoala din Parma, catalog Bachelin poziţia 36, pictură pe lemn, 0,58 x 0,40 m. Provenea din colecţia ducelui Litta din Milano.
4. „Răstignirea” de Polidoro Caldara de Caravaggio(1495-1543), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 34, pictură pe lemn (?), 0,60 x 0,34 m.
5. „Concert de îngeri” de Domenico Zampieri(1581-1641), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 46, pictură pe pânză în semiboită, 0,33 x 0,80 m.
6. „Scenă câmpenească” de Giorgio Barbarelli, zis Giorgione (1478-1510), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 62 A, pictură pe lemn, 0,33 x 0,75 m.
7. „Sfântul Ieronim” de Tiziano Vecellio, zis Tizian(1477-1576), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 66, pictură pe pânză, 0,53 x 0,34 m. .
8. „Sfânta Treime” de Georges Pencz(1500-1550), şcoala germană, catalog Bachelin poziţia 95, pictură pe lemn, 0,40 x 0,30 m.
9. „Marină” de Salvatore Rosa (1615-1673), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 79, pictură pe pânză, 1,00 x 1,25 m.
10. „Marină” de Salvatore Rosa (1615-1673), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 80, pictură pe pânză, 1,99 x 1,25 m.
11. „Peisaj” de Andrea Locatelli (1660-1741), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 82, pictură pe pânză, 0,45 x 0,59 m.
12. „Peisaj” de Andrea Locatelli (1660-1741), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 83, pictură pe pânză, 0,45 x 0,59 m.
13. „Gloria Sfintei Fecioare” de Paolo Caliari, zis Carletto Veronese (1528-1588), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 70, pictură pe pânză, 0,69 x 0,29 m.
14. „Bunul samaritean” de Adam Elzheimer(1578-1620), şcoala germană, catalog Bachelin poziţia 98, pictură pe pânză, 0,28 x 0,45 m. Figura şi în catalogul Péreire la poziţia 103.
15. „Peisaj” de Jean-Henri Roos (1630-1685), şcoala germană, catalog Bachelin poziţia 102, pictură pe pânză, 1.30 x 1,50 m.
16. „Cristos în faţa lui Pilat” de Hubert Coltzins cel Bătrân (Sec. XV), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 105, pictură pe lemn, 0,32 x 0,24 m.
17. „Portretul unui cavaler spaniol” de Antoon Mor van Dashorst, zis Antonio Moro (1519?-1575), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 108, pictură pe pânză, 1,30 x 0,90 m.
18. „Arta inspirată de Amor” de Frans Floris(1520 ?- 1570), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 109, pictură pe lemn, 0,51 x 0,42 m.
19. „Glorificarea Fecioarei” de Frans Franck(1540-1610), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 110, pictură pe aramă curbată, 0,39 x 0,25 m.
20. „Scenă ţărănească” de Cornelius Molenear(1540-1591), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 111, pictură pe lemn, 0,22 x 0,19 m.
21. „Peisaj” de Jan Bruegel (1568-1625), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 112, pictură pe pânză, 0,35 x 0,51 m.
22. „Portretul unei tinere femei” de Jansz van Mierevelt (1567-1641), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 115, pictură pe pânză, 0,72 x 0,54 m.
23. „Flagelarea lui Cristos” de Anthonis van Dyck(1599-1641), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 122, pictură pe lemn, 0,57 x 0,43 m.
24. „Schiţă” de Frans Snyders (1579-1657), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 125, pictură pe lemn, 0,22 x 0,29 m.
25. „Apariţia îngerului în faţa ciobanilor de la Bethleem” de Rembrandt Harmenszoon van Rijn (1608-1669), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 127, pictură pe aramă curbată, diametru 0,25 m.
26. „Cap de bătrân” de Rembrandt Harmenszoon van Rijn (1608-1669), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 129, pictură pe lemn, 0,17 x o,12 m.
27. „Peisaj” de Willem Hensch (1638-1712 ?), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 136, pictură pe lemn, 0,50 x 0,61 m.
28. „Peisaj” de Jan van Goyen (1596 x 1656), şcoala olandeză, pictură pe lemn, 0,36 x 0,51 m.
29. „Vânătoare” de Albert Cuyp (1620-1691), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 142, pictură pe lemn, 0,58 x 0,73 m.
30. „Peisaj” de Meindert Hobbema (1638-1703), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 143, pictură pe lemn, 0,46 x 0,63 m.
31. „Un buchet” de Jan van Huysum(1682.1709), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 150, pictură pe lemn ?, 0,23 x o,17 m.
32. „Portretul lui Diego Covarruvias” de Domenicos Theotocopoulos, zis El Greco (1548?-1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 161, pictură pe pânză, 1,15 x 0,86 m.
33. „Cristos purtând crucea” de Domenicos Theotocopoulos, zis El Greco (1546?-1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 154, pictură pe pânză, 1,10 x 0,66 m.
34. „Sfânta Familie” de Domenicos Theotocopoulos, zis El Greco (1546?- 1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 165, pictură pe pânză, 0,70 x 0,54 m.
35. „Cristos îşi ia rămas bun de la Maria” de Domenicos Theotocopoulos, zis El Greco (1546?- 1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 167, pictură pe pânză, 0,23 x 0,20 m.
36. „Don Carlos pe cal” de Domenicos Theotocopoulos, zis El Greco (1546?- 1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 168, pictură pe pânză, 1,08 x 0,58 m.
37. „San Sebastian” de Domenicos Theotocopoulos, zis El Greco (1546?-1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 169, pictură pe pânză ovală, O,99 x 0,68 m.
38. „Călugărul Bosio” de Domenicos Theotocopoulos, zis El Greco (1546?-1625), şcoala spaniolă
39. „Adormirea Fecioarei” de Francisco de Zurbaran(1598-1662), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 174, pictură pe pânză, 0,55 x 0,30 m.
40. „Portretul unui general călare” de Diego Rodriguez da Silva Velasquez (1599-1660), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 176, pictură pe pânză, 0,33 x 0,29 m.
41. „Peisaj” de Claude Gellée, zis Le Lorrain(1600-1682), şcoala franceză, catalog Bachelin poziţia 191, pictură pe pânză, 0,19 x 0,25 m.
42. „Portretul lui Gluck” de Jean-Baptiste Greuze(1725-1805), şcoala franceză, catalog Bachelin poziţia 204, pictură pe pânză ovală, 0,61 x 0,50 m.

17. Abdicarea deloc forţată a regelui Mihai (III) - Mar 30, 2018 4:36:00 AM

   Ca membru al familiei regale, ex-regele Mihai nu este singurul moştenitor care ar avea dreptul să îşi recupereze proprietăţile. Prinţul Paul şi tatăl său, Prinţul Carol Mircea Grigore deţin 62,2% din moştenirea lui Carol al II-lea de peste 50 de ani. În Portugalia şi în Franţa, împărţirea moştenirii s-a făcut imediat ce Prinţul Carol Mircea a fost recunoscut ca fiu legitim al lui Carol al II-lea. În plus, există şi alţi membri ai familiei regale care au dreptul să îşi recupereze proprietăţile.
   Să urmărim un episod din „măreţele fapte de arme” ale lui Mihai cel „sărac”. Că fostul rege Mihai a scos din ţară tablouri de o inestimabilă valoare şi că a valorificat o parte a lor, nu mai e de demonstrat pentru că notorietatea realităţii e dată de prezenţa în instanţe a faptelor. În plus, cartea lui Jacques Vergotti pune punct speculaţiilor şi minciunilor conform cărora Mihai a plecat cu mâna în buzunar, iar abdicarea ar fi fost forţată.
  JacquesVergotti declara în faţa Comisiei americane constituite cu ocazia vânzării fără acte de proprietate, a doua lucrări de El Greco:John Droe: Bun, cunoaşteţi dacă picturile San Sebastian şi Canonicul Bosio au fost scoase din România?J. Vergotti: Îmi amintesc foarte bine că regele a ordonat ca aceste două picturi să fie puse în trenul folosit cu ocazia vizitei sale la Londra, la 11, 12 şi 13 noiembrie.Î: În ce an?R: 1947. Eu personal le-am dat d-lui Lang. Arthur Lang, directorul Uniunii Bancare Elveţiene din Zürich, în acelaşi timp cu banii pe care i-am depus pentru regele Mihai, la 13 noiembrie 1947.Î: Cu ce ocazie a călătorit regele Mihai la Londra?R: Participa la nunta vărului său Philip cu prinţesa Elisabeta, actuala regină a Angliei.Î: Regele Mihai a scos şi altceva din ţară, în noiembrie 1947, în afară de „San Sebastian” şi „Canonicul Bosio”?R: Nu ştiu cât de multe lucruri a ordonat el să fie puse în acel vagon special de tren. Îmi aduc aminte de cele două maşini noi, două automobile Buick noi.Î: Trenul cu vagonul care conţinea cele două Buick-uri şi cele două picturi era un tren special?R: Era un vagon care putea fi ataşat la orice tren.Î: Şi a fost ataşat la un tren regulat?R: Din câte îmi amintesc, acel vagon şi un altul, pentru personalul care mergea direct la Londra, a fost ataşat la Orient-Expres-ul regulat.Î: La Orient Expres?R: Da.Î: Şi acesta era un tren cu program regulat?R: Era un tren care mergea regulat, zilnic, de la Bucureşti la Budapesta, Viena, Paris, Londra. Dar nu-mi amintesc prea bine, pentru că după o lună a existat un tren special, dar de data aceasta, cu siguranţă, lucrurile pentru care regele a dat ordin să fie scoase cu aprobarea guvernului se aflau într-un vagon special.Î: Asta se întâmpla în 1947, da?R: 12-13 noiembrie 1947. Iar eu am plecat cu regele, cu avionul. Tocmai de aceea nu vă pot da toate detaliile despre tren.Î: Aţi întâmpinat trenul în Elveţia?R: M-am întâlnit cu personalul vămii elveţiene. Nu ni s-a permis să ne suim în tren. Deci, elveţienii mi-au predat tot ce se aflase în tren.Î: Tablourile şi automobilele au trebuit să treacă prin vama elveţiană?R.: Totul a trecut prin vama elveţiană.Î: Şi după ce lucrurile au trecut prin vama elveţiană le-aţi predat d-lui Lang de la bancă?R.: Exact.Î: În depoziţia dumneavoastră aţi menţionat mai devreme că totul s-a făcut cu aprobarea guvernului. Ce înţelegeţi prin aceasta?R: Se poate spune că relaţiile dintre rege şi guvernul condus de dl. Groza şi Gheorghiu-Dej au fost cordiale. Personal, am fost invitat de domnii Groza şi Gheorghiu-Dej să iau instrucţiunile şi banii pentru această călătorie. Am chitanţa pentru banii pe care i-am luat pentru tot grupul care călătorea la Londra. Şi îmi amintesc că atât dl. Groza, cât şi dl. Gheorghiu-Dej voiau să se asigure că regele avea tot ce dorea să ia cu el. Nu am intrat în detalii. Era prima călătorie în străinătate a regelui. O ocazie foarte plăcută şi, de fapt, cred că toată lumea spera că regele se va căsători.”
   Să vedem mai jos lista tablourilor scoase din ţară în noiembrie 1947 (cu o lună înaintea abdicării) de către, pe atunci, regele Mihai cu acceptul lui Petru Groza şi a guvernului său (după cum reiese şi din mărturiile lui Jacques Vergotti - cf. Depoziţia legală a lui Jacques Vergotti ca martor în acţiunea civilă întreprinsă de R.S. România împotriva Kimbell Art Foundation privitoare la 2 picturi de El Greco, 1985 (Hoover Institution, Register of the Jacques M. Vergotti Papers, 1948-1991, Biographical file, 1985, box 1, folder 1, dar şi din cartea "Fără drept de înapoiere în ţara", editata în anul 2000 de editura Albatros) - Prefect al Palatului până în ianuarie 1948, însărcinat cu organizarea transportului special). (Va urma)

18. Abdicarea deloc forţată a regelui Mihai (II) - Mar 29, 2018 4:49:00 AM

   JacquesVergotti, fostul ofiţer de ordonanţă al Regelui Mihai până în 1948, apoi profesor de istorie la o universitate din Statele Unite ale Americii, pomeneşte în cartea "Fără drept de înapoiere în ţară", imprimată în anul 2000 la editura Albatros, despre tablourile dispărute. Fostul maior al regelui mai relatează despre un lucru puţin cunoscut: faptul că pe lângă reşedinţa de la Versoix, fostul suveran mai deţine o proprietate în Statele Unite ale Americii, mai precis în Palm Beach, Florida. La pagina 29 a cărţii, Vergotti reproduce şi un dialog dintre Mihai şi mama sa: „The republic will be declarated on December 31”!
   Tablourile erau expuse în reşedinţele Casei Regale din Bucureşti, Sinaia şi Bran. Întreaga colecţie de tablouri a fost catalogată şi descrisă pentru prima dată de către bibliotecarul Casei Regale, Leo Bachelin în anul 1898. Un an mai târziu, în testamentul său, Regele Carol I preciza. „Galeria mea de tablouri, cum este descrisă în catalogul ilustrat al bibliotecarului meu Bachelin, va rămâne pentru totdeauna şi în întregul său în ţară, ca proprietate a Coroanei României”.
   În anul 1939, în timpul domniei lui Carol al II-lea, istoricul de artă Alexandru Busuioceanu a reactualizat catalogarea Colecţiei Coroanei, făcând o distincţie clară între tablourile din această colecţie, considerate bun public, şi cele ale familiei regale, considerate bun privat. Istoricul Busuioceanu a insistat la acea vreme pe caracterul public al lucrărilor din catalogul făcut de el: "Prezentul catalog cuprinde colecţia de tablouri, aflată azi în mai multe palate şi castele regale din Bucureşti, Cotroceni, Sinaia şi Bran. Găsim, pe lângă tablourile descrise în catalogul Bachelin, pe cele care au intrat în colecţie după 1898. Trebuie precizat faptul că tablourile înregistrate în acest catalog au o situaţie juridică specială. Conform Testamentul Regelui Carol I a României ele constituie colecţia Coroanei, celelalte tablouri sunt proprietatea familiei regale".
   „Tablourile aparţin poporului român. Cele care aparţin Casei Regale trebuie împărţite între moştenitori. Eu însă mă lupt pentru toate tablourile. Regele Carol I a lăsat poporului român, prin testament, colecţia din catalogul Bachelin. Avem datoria morală de a le recupera” a declarat Prinţul Paul al României în cadrul unei conferinţe de presă. Prinţul Paul a iniţiat acţiuni legale pentru a recupera tablourile din Colecţia Coroanei şi din Colecţia Familiei Regale. Acţiunile legale sunt iniţiate în Statele Unite, Anglia şi Israel.
   După căsătoria la care a asistat în Marea Britanie, regele Mihai, s-a întors, spre surpriza tuturor, în România. Apoi a abdicat pentru el şi urmaşii lui şi a plecat cu restul picturilor din Colecţia Regală (42 de lucrari) şi o pensie de 250.000$ pe an (în banii de azi aprox 5 milioane de dolari), toate fiind negociate cu reprezentantul lui Stalin, Vâşinski. De altfel, Petru Groza spusese că guvernul său va „aranja aspectele material-financiare în aşa fel încât Regele să ducă o viaţă confortabilă în străinătate” (cf. stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din 30 dec. 1947).
   „The Daily Iowan” din 11 ianuarie 1948, în articolul „Mihai Postpones Wedding To Retain Political Interests” („Mihai amână nunta pentru a păstra interesele politice”) aminteşte că apropiaţii Casei Regale au declarat că abdicarea a intervenit „din raţiuni politice şi nu pentru ca (Mihai) să se însoare cu fata pe care o iubeşte”; nici o vorbă despre vreo abdicare forţată, explicaţie inventată mai târziu. Cununia celor doi a avut loc în iunie 1948 şi nunta a fost oficiată în cultul catolic 20 de ani mai târziu, după numeroase tratative cu Roma. Deja în martie 1948, Mihai era la Detroit unde a fost aşteptat pe aeroport de guvernatorul statului Michigan, Kim Sigler (nu de Truman cum declarau fostul rege şi apropiaţii săi). Dineul pe care guvernatorul l-a dat în onoarea invitatului său la Hotelul Book-Cadilac din Detroit a fost umbrit de protestele românilor americani care se strânseseră cu pancarte în faţa hotelului. Poliţia i-a împrăştiat pe protestatari, dar fără a opera arestări.
    În procesul de la New York din 1985, Jeremy Epstein, reprezentantul Casei Wildenstein, a declarat că a cumpărat în 1976 de la regele Mihai unul din tablouri, pe care apoi l-a vândut în 1977 Muzeului de Artă Kimbell din Texas. Muzeul a trecut în catalog menţiunea că tabloul aparţinea „Moştenitorilor Regelui Carol I”. În fapt, în arhivele de la Stanford University apar 3 (trei) tablouri de El Greco ce au fost vândute (nu două, aşa cum aminteam anterior) şi care au făcut obiectul cercetării întreprinse de autorităţile americane (BIOGRAPHICAL FILE, 1985 [ Box 1. ][ Folder 1 ] Consists of Vergotti's legal deposition as a witness în the civil action pursued by the Socialist Republic of România against Kimbell Art Foundation, regarding three"El Greco" paintings, 1985).
   Guvernul condus de colecţionarul de tablouri Adrian Năstase a depus la Parlament, pe finalul mandatului (2004), un proiect de lege pentru clarificarea situaţiei proprietăţilor Casei Regale. Noul Parlament, format după alegerile din noiembrie 2004, a amânat discutarea proiectului de lege la sugestia ministrului delegat pentru relaţia cu parlamentul, Bogdan Olteanu, până la completarea documentaţiei. Dacă legea ar fi fost adoptată în varianta propusă de PSD, statul român ar fi întâmpinat greutăţi în recuperarea celor 42 de tablouri din Colecţia Regală. Articolul 5 din respectivul proiect de lege cuprinde o chichiţă juridică, care poate anula pentru totdeauna posibilitatea recuperării tablourilor: „Odată cu soluţionarea notificărilor şi acţiunilor în justiţie prevăzute în anexa nr. 4, potrivit procedurilor în vigoare la data formulării lor, se sting orice obligaţii reciproce dintre statul român şi fostul suveran al României, Mihai I”. Proiectul de lege propus de guvernul Năstase mai prevedea plata unei despăgubiri în valoare de 30 de milioane de euro pentru Domeniul Peleş şi restituirea în natură a Casei Cavalerilor, aflată pe fostul domeniu Peleş. De asemenea, Regele Mihai putea folosi pe durata vieţii Palatul Elisabeta, ca reşedinţă regală şi avea acces la palatele Peleş şi Pelişor pentru diverse acţiuni publice. De Palatul Elisabeta puteau beneficia, pe durata vieţii, şi Principesa Margareta alături de soţul ei, Radu Duda.
   „Peleş i-a fost dat lui Mihai de către Antonescu cu apobarea Germaniei naziste, ca recompensă pentru cooperarea sa cu Axa şi pentru că a promulgat legi de confiscare a averilor evreilor”, a spus Prinţul Paul care a transmis protestul său hotărât faţă de proiectul unei legi neconstituţionale numit „Proiectul de lege pentru reglementarea situaţiei juridice a bunurilor care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I”. Legea nu prevedea doar compensaţii de 30 milione de Euro, ci încă 126 de restituiri, constând în pământ şi alte proprietăţi. Curtea Constituţională constata (decizia 600/9.11.2005) că „Legea pentru reglementarea situaţiei juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I” este neconstituţională. Hotărârea a fost definitivă şi general obligatorie şi publicată în Monitorul Oficial. Astfel, proiectul a murit.
19. Abdicarea deloc forţată a regelui Mihai (I) - Mar 28, 2018 4:53:00 AM
Actul de abdicare in original
   Vedeam cândva în presa de partid, cum principesa Margareta „a suferit ca nu a putut veni în România”, în vremea lui Ceauşescu... Eu cred că suferinţa ei era un pic sau mai mult, diferită... Înainte de orice, să ne amintim că nici una dintre odraslele fostului rege nu a învăţat româneşte. Prinţesa Muşeţel, când a venit pentru prima dată în ţara după care „a suferit”, ştia din limba româna doar „bonjour”. Dar, trecând peste greaţa pe care asemenea porcării mi-o provoacă, să vedem şi unde se cantonează „suferinţa” prinţesei.


   Era anul de graţie 1947, iar Elisabeta a Marii Britanii se căsătorea cu vărul primar al Urechiatului, cum i se spunea în popor, pe vremea când era rege (că era şi bâlbâit, nu se ştia, pentru că tăcea cu aplomb). Cum era şi firesc, Mihai a fost invitat la ceremonie. Ocazia i s-a părut excelentă reginei Elena, mama lui Mihai, care îi detesta pe români, pentru a aplica o „retragere strategică” din ţara asta de ciobani. În urma înţelegerii discrete cu Petru Groza, Elena a decis ca Mihai să abdice şi să plece amândoi, împreună cu tot ce le-a permis Groza să ia. Ca urmare, aghiotantul lui Mihai s-a ocupat, cum declară singur, în SUA, de ataşarea la Orient Express a trei vagoane cu valori, dintre care el amintea doua maşini sport, noi şi 47 de tablouri de o uriaşă valoare, moştenite de Mihai de la Carol I, care a condiţionat moştenirea de către urmaşi, prin ramânerea în ţară a lucrărilor.

   Era 18 noiembrie 1947, când Orient Express-ul a plecat spre Elveţia cu valorile, iar Mihai şi Elena au fost conduşi cu mare pompă la aeroport, de către P. Groza şi restul miniştrilor săi rusofili. În Marea Britanie, Mihai l-a anunţat pe ministrul britanic de externe, că el abdică şi nu se mai întoarce în România (aşa cum se înţelesese cu Groza). Acesta a înţeles că situaţia e neobişnuită, aşa că l-a informat pe regele său, despre intenţiile lui Mihai. Regele George al VI-lea şi-a îndrumat ministrul spre şeful celulei CIA din Marea Britanie, iar acesta a decis că aşa nu se poate. Va trebui să se întoarcă în ţară, să abdice şi apoi poate pleca unde vrea.

   După ce serbările ocazionate de căsătorie s-au încheiat, Mihai şi mama sa au luat avionul şi au aterizat la Băneasa, unde, de data asta nu-i mai aştepta nimeni. Era firesc, atât timp cât în plan nu exista nici o întoarcere. În acelaşi timp, Groza şi Gheorghiu-Dej nu puteau să facă nimic, pentru că Mihai era în graţiile lui Stalin, după trădarea de la 23 august 1944, care i-a pus lui Stalin in brate, jumătate din Europa. Ca urmare, doar o atmosferă glacială i-a întâmpinat pe cei doi la Băneasa. Mihai şi regina-mamă au luat trenul şi au plecat direct la Peleş, unde au şi rămas, până când Mihai, cu actul de abdicare în buzunar (originalul actului, aflat la Muzeul de Istorie, poarta urmele îndoiturii în patru) a venit la Bucureşti şi i-a convocat pe Gh. Gheorghiu-Dej şi P. Groza pentru a le preda actul, arătând că este un om de „onoare”. La rândul lui, Groza şi-a informat miniştrii şi de faptul că guvernul se va „ocupa”, pentru „a nu se spune că românii sunt nerecunoscători cu cel care le-a fost rege”. Cu aceeaşi ocazie, Groza o cita pe regina-mamă: „românii au ales un divorţ civilizat de monarhie”.

   Mihai a beneficiat de „recunoştinţa” guvernelor bolşevice, până când la putere a ajuns Ceauşescu, cel care i-a tăiat „recunoştinţa” (pensia de la statul român), Mihai fiind nevoit să vândă tablouri de El Greco şi Zurbaran, pentru a-şi păstra standardul pe care îl avea pe vremea „recunoştinţei” lui Groza şi Gheorghiu-Dej. Despre vânzarea ilegală a tablourilor şi despre milioanele de dolari încasaţi fără drept... mai încolo...

   În 1985, Guvernul României a început o acţiune în justiţie pentru a recupera tablourile vândute de fostul rege Mihai I către Galeriile Wildenstein & Co Inc. Acţiunea a fost retrasă, pentru ca mai apoi, în 1992 să fie din nou iniţiată în SUA şi Elveţia. Şi acest proces a fost stopat în timpul regimului Ion Iliescu din motive obscure. Tot în 1985, în faţa Curţii din New York, SUA, Jacques Vergotti, cel care a fost administrator al Casei Regale între 1944 şi 1947 a declarat că Regele Mihai i-a cerut să împacheteze şi să trimită la Londra tablourile şi două automobile Buick. Acest lucru s-a întâmplat în timpul unei scurte opriri la Zürich a fostului rege Mihai şi a reginei-mamă Elena în drumul lor spre Londra, la nunta viitoarei regine Elisabeta.

   Jacques Vergotti a primit confirmarea că obiectele de artă au fost depozitate la „Union Bank Suisse” în Zurich, confirmarea fiind semnată de către bancherul Arthur Lang. Cele 6 tablouri semnate El Greco nefiind însă identificabile, valoarea declarată a unora a fost de 1 franc elveţian, conform inventarului. Valoarea lor reală (a celor 6) se ridică la 70-100 milioane de dolari (la valoarea dolarului din 1970). Fostul rege Mihai a declarat cu multe ocazii ca a părăsit România fără nimic. (Va urma)

20. Adevărata origine a ţiganilor (IV) - Mar 27, 2018 4:52:00 AM


   „Argumentul” lingvistic iar mi se pare o făcătură. Se susţine că limba romani este una arhaic-indo-europeană şi deci ar justifica teoria originilor indiene ale ţiganilor. Deloc, aş zice eu! Toate limbile europene au ca origine limba primară comună din care a derivat limba persană şi, mai apoi, toate celelalte limbi indo-europene, dar şi nord-africane. Chiar şi berbera, o limbă considerată hamitică şi înrudită apropiat cu limba bască şi cu dialectul napolitan, are o origine pierdută în negura timpului, dar în care cuvintele de origine sanscrită încă ocupa un loc important (de ex. Deva, Arad, fota, Bârsa etc.). Cred că e locul să spun că nu toate populaţiile de ţigani din Europa vorbesc acelaşi dialect. „Manouche” (Franta, Belgia) vorbesc limba lor, „sinti” (Europa Centrala si de Est) – la fel etc. La origine nici măcar nu e o limbă de sine stătătoare, ci doar de variante arabizate parţial, ale limbilor berbere.
   Să spunem şi că la Alexandria (Egipt), Tunis şi Constantine (Algeria) erau în Evul Mediu cele mai mari târguri de sclavi şi astfel vom începe să înţelegem şi sclavia ţiganilor. Ipotetica şi nerealista lor migraţie din India nu a lăsat nici o urmă, însă Africa de Nord de azi are la tot pasul urmele originilor lor. Toate caracteristicile întâlnite la ţiganii europeni, începând cu fizicul, trecând prin obiceiuri şi terminând cu apucăturile – le întâlnim azi în Maghreb; obiceiul de a fura este atestat documentar încă de pe vremea faraonilor, inapetenţa faţă de muncă, minciuna şi înşelătoria, propensiunea faţă de gesturi şi atitudini teatrale, de bâlci, ca şi interesul faţă de hrana de bază, lipsită de rafinament – toate sunt proprii şi ţiganilor, dar şi nord-africanilor. Lista punctelor comune e lungă, dar nu e aici locul ei.

   Ţiganii au ajuns, prin asimilarea forţată practicată de austro-ungari să constituie o problemă şi pentru naţionaliştii unguri. Utilizând termenul de „maghiar” în locul celui firesc de „ungur” (locuitor al Ungariei), regimurile de la Budapesta – şi după ele, organizaţiile comunist-extremiste şovine de la noi şi de aiurea – au încorporat de-a lungul timpului secui şi ceangăi, dar şi ţigani descendenţi ai celor obligaţi să devină „unguri” în vremea Mariei Tereza şi a lui Josef al II-lea sub un singur nume asimilant: maghiari. Acum este aproape imposibil ca ţiganii maghiarizaţi să-şi descopere originile, aşa cum la fel de complicat este şi pentru restul lor. Aparţinători ai unei populaţii aproape complet analfabetă, ţiganii se văd obligaţi să accepte „originile” trasate de alţii şi savant interpretate azi în „laboratoarele” Söros.

21. Adevărata origine a ţiganilor (III) - Mar 26, 2018 5:13:00 AM


   Am avut curiozitatea să citesc o... „lucrare” intitulată pompos „Istoria ţiganilor”, scrisă de un anume Petcuţ, un ţigan absolvent de istorie, cum singur se recomandă. Lucrarea are 27 de pagini şi încearcă să argumenteze că ţiganii sunt romi, nu ţigani pentru că... în limba „romani” nu există cuvântul „ţigan” (aş zice eu „şi multe alte cuvinte”), dar asta nu poate fi un argument. Fireşte, o lucrare atât de „vastă” ar putea măcar să creioneze mănunchiul de fapte care îi conduc pe emitenţi la concluzia că originile ţiganilor se află în India. N-am văzut aşa ceva, dar să le luăm pe rând...
   Unul dintre argumentele utilizate de Petcuţ, dar şi de lucrarea care a văzut lumina tiparului sub oblăduirea Fundaţiei Söros este că prima „atestare” a ţiganilor ar fi fost undeva în India, unde un rege local a invitat la curte o populaţie foarte talentată la muzică. Aşa, şi? Doar ţiganii au talent la aşa ceva în toată India şi Persia, amadouă imperiile  fiind conglomerate de populaţii? Scrie acolo că erau romi sau ţigani? Fireşte că nu, iar toată această argumentaţie e doar o speculaţie neinspirată. Pentru a susţine că originea ţiganilor este în îndepărtata Indie, ar trebui ca măcar acolo să existe nişte dovezi incontestabile; doar n-au plecat toţi... Am înţeles că pe tot drumul până în Europa n-au lăsat nici măcar o urmă, dar în locul de „origine” ceva urme trebuie să găseşti dacă vrei să baţi în cuie teoria.
   Istoria foloseşte în mod obişnuit două mari categorii de surse: cele scrise şi concluziile săpăturilor arheologice. În ceea ce-i priveşte pe ţigani, arheologia este neputincioasă sau nu are ce descoperi nici în India şi nici pe traseul ipotetic spre Europa. Cât priveşte sursele documentare, lucrările acceptate citează nişte năzdravanii de documente, unele în care au găsit cuvinte ce par a desemna populaţiile de ţigani, dar refuză cu încăpăţânare să citeze sau să verifice cărţi şi documente aflate în Biblioteca Academiei Regale a Spaniei sau în Biblioteca Naţională a Franţei. Fireşte, izvoarele documentare aflate acolo le-ar da peste cap teoria conform căreia ţiganii au apărut în Europa după anul 1350, pentru că ei erau deja o problemă pentru peninsula Iberică de 150 de ani. Îmi pare neserios să ne imaginăm că vin din India, crează animozităţi în Spania anilor 1100-1200, deci în vestul Europei, pentru că abia apoi ei să se întoarcă în Est, în Valahia (1387), unde aveau o densitate insignifiantă.
   Aceasta cronologie arată că există o altă logică a migraţiei sau cel puţin un alt izvor al nomadismului decât cel acceptat azi. Un alt element ignorat este culoarea pielii. Oricât ar fi de dominantă în rândul populaţiilor de ţigani culoarea smeadă şi chiar melano a pielii, să spunem că există şi ţigani cu ochi albaştri şi piele albă şi chiar unii blonzi. Aceasta eterogenie ar putea părea întâmplătoare sau rezultată din combinările ţiganilor cu populaţii nordice, dar nu e deloc aşa; fireşte că au existat şi căsătorii accidentale între ţigani şi femei ce făceau parte din popoarele care îi găzduiau pe ţigani, dar aceste cazuri sunt insignifiante ca număr pentru a putea motiva existenţa a mii de ţigani cu pielea albă şi ochi albaştri. Aceeaşi situaţie o regăsim la berberii nord-africani, ei înşişi purtători ai caracteristicilor mai sus-amintite. Sunt berberi cu piele albă şi ochi albaştri, cu piele smeadă şi ochi căprui, dar şi cu piele neagră sau melano.

22. Adevarata origine a tiganilor (II) - Mar 23, 2018 3:08:00 AM


   Pe 12 februarie 1501, un million de mauri care refuzaseră botezul s-au îmbarcat pentru Africa, diminuând astfel forțele învinșilor, în timp ce acelea ale învingătorilor creșteau prodigios. În 9 decembrie 1609 a fost decretată expulzarea totală a maurilor din Spania. „Egiptenii” sau „maurii” fugari, urmăriţi fără încetare de autorităţi din cauza numeroaselor fărădelegi comise şi slăbiţi ca forţă colectivă s-au dispersat pe teritoriul spaniol şi în afara lui. Locul vechilor triburi fusese luat de familiile migratoare.
   În 5 octombrie 1611 a fost reînnoit ordinul ca ţiganii sau egiptenii să se ocupe exclusiv de muncile agricole sub protecţia nobililor, dar asta doar ţiganii care se recunoşteau ca şerbi. Foarte puţini au consimţit la acest statut, ceea ce a dus la elaborarea unor decrete (cf. Const. de Catalunia, libro 9, título 17, mím. 1 y 2. — Nueva Recop., tom. 3, lib. 8, tít. 2) împotriva tuturor acelora care se sustrag prin fugă statutului care le fusese destinat. Edictul din 1611 i-a recunoscut sub denumirea comună de ţigani (gitanos) pe toţi indivizii migratori. Codul de legi din 1785, literele E şi G arata că denumirea de „ţigani” şi „egipteni” sunt sinonime. Două edicte ale lui Filip al II-lea din 1566 şi 1586 declarau că regulamentele poliţiei îndreptate împotriva vagabonzilor sunt aplicabile „egiptenilor” şi „ţiganilor”. Această ultimă denumire se folosea efectiv în Spania cu mult timp înaintea edictului din 1611 (cf. Nueva Recopilacion, vol.2, titlul 11, legile 11 şi 14).
   Bula Regală a lui Filip III din 28 iunie 1619 a accentuat severitatea impusă rămăşiţelor de mauri; mai mult decât atât, în această epocă şi ceva timp înainte, s-a format opinia generală împotriva ţiganilor. Bula îi prezenta ca proscrişi şi le dădea un termen de 6 luni pentru a părăsi teritoriul spaniol. Acesta a fost rezultatul tuturor decretelor elaborate în decursul sec. XVII şi despre care a scris şi Cervantes ("La Gitanilla", elaborată în 1612, trei ani după expulzarea maurilor).
   Fără îndoială, ţiganii au continuat să trăiască în număr mare în Spania, cu toate edictele date de regi, ascunzându-se deseori după publicarea unui  decret, aşteptând să treacă zelul de început al autorităţilor. Când iureşul trecea, ţiganii reveneau în locurile pe care le ocupaseră iniţial, reluându-şi obiceiurile lor. Şi în 9 mai 1633, regele Filip IV a ordonat publicarea unui alt regulament destinat ţiganilor. Printre multele prevederi ale acestuia, multe dintre ele regăsindu-se şi în cel din 1499, se interzicea ca ţiganii să locuiască în cartiere exclusiv ţigăneşti sau să formeze majorităţi, le erau interzise meserii sau ocupaţii ce nu le erau în mod expres destinate şi li se interzicea să se depărteze de locul de domiciliu, totul sub ameninţarea celor mai severe pedepse. Edicte şi regulamente similare au elaborat de-a lungul timpului mulţi regi ai Spaniei, dar ele nu fac decât să certifice că ţiganii au fost sever reprimaţi şi marginalizaţi în Evul Mediu spaniol și că locul lor de baștină e Africa.

23. Adevărata origine a ţiganilor (I) - Mar 22, 2018 4:50:00 AM
Foto: eldiario.es  02.06.2016
   Un subiect mereu delicat a fost cel al originii ţiganilor. A fost suficient ca  un oarecare să afirme că vin din India, că atât de interesantă li s-a părut oamenilor de cultură ideea, încât au şi decretat: având pielea închisă la culoare, originea lor nu poate fi decât indiană, eventual pakistaneză (deşi pakistanezii sunt şi ei indieni, doar că musulmani). Cercetări serioase nu ştiu să se fi întreprins, dar, ca în multe alte situaţii, demonstraţia a vrut să certifice o idee, aşa că toate „informaţiile” au mers convergent către aceasta. Un om de cultură important în diaspora (nu-i dau numele, că n-are el nevoie de publicitatea mea) povestea într-un amplu articol cum au venit ţiganii din India. Mă văd obligat să-l contrazic: ţiganii nu de-acolo au venit în Europa, ci din Africa.
   Desigur, dacă ar fi o noutate absolută, teoria ar putea părea fantezistă; doar atâţia politicieni susţin teoria indiană! M-am întrebat mereu cum e posibil ca un popor să migreze la distanţe atât de mari, iar în locurile de baştină să nu mai rămână nici măcar urme ale lui. Cum a fost posibil ca o populaţie să fie declarată europeană încă din 2004, fără ca aceasta să poată certifica originile sale? N-am idee şi e treaba Uniunii Europene să-şi acorde o notă proastă pentru asta. Să pornim de la nume. În toate ţările europene, populaţiile respective sunt numite ţigani, gitanos, zingari, gypsies,  cigány, cigan etc. Fără dubiu, această denumire provine din „egyptian” şi celelalte. Ce treabă are un popor nomad venit din India cu egiptenii, asta nu s-a străduit nimeni să explice.
   Ţiganii sunt, mulţi dintre ei, nomazi chiar şi în zilele noastre şi trăiesc în corturi; chiar şi cei care şi-au ridicat „pagode” şi „tajmahale”, tot în corturi îşi duc existenţa. Aşa trăiesc şi indienii? Din câte ştiu, nu. În schimb, Africa de Nord e plină de oameni asupra cărora atracţia corturilor încă acţionează, aşa că oricât de mare ar fi casa în care locuiesc, măcar un cort pe plajă tot fac, în weekend...
   Ţiganii au ajuns întâi în Spania, aproape concomitent cu ocupaţia maură a peninsulei. Aceste triburi native în deşerturile din Yemen și în califatul din Egipt, au luat numele de egipteni, pentru a le distinge de triburile berbere care veneau din Fez şi din regatul Marocului condus de prinții Almohazi (berberi), care erau cunoscuţi sub numele de mauri (moros). După căderea tronurilor de la de Sevilla și Cordoba, majoritatea mahomedanilor învinşi aparțineau triburilor de origine egipteană și sub acest nume au fost cunoscute de obicei aceste bande de migratori rătăcitori  pe care soarta războiului i-a obligat să devină fugari, fără a le da timp să se așeze și să se aclimatizeze. Erau ultima clasă de mauri, compusă în principal din descendenți ai triburilor stabilite în Spania după cucerirea ei maură și din triburile care au venit mai târziu în urma lui Abderahman, primul rege al Cordobei.
   A început astfel persecuția împotriva „egiptenilor” și vagabonzilor arabi rătăcitori, atunci când războaiele civile au devastat Andaluzia şi după ce emirii locali au cedat puterea în Valencia, Catalunia, Aragon și Castilia (cf. Nueva Recop., tom. 2, lib. 8, tít. 11, fol. 371 şi următoarele). Regele Juan I, în 1387, Enrique II – în anul 1407, Juan II – în anul 1437, au emis decrete împotriva „egiptenilor” sau a celor care luaseră drumul pribegiei. Aceste dispoziții regale, care doar impuneau vinovaţilor diverse pedepse de servitute fără nici o despăgubire, nu au fost suficient de energice pentru a combate leneveala lor. Ambiția lui Abu Abdallah și lipsa de talent a concurentului său, Abdullah el-Zagal, au dat ultima lovitură puterii maure şi a înmulțit numărul de victime de război, pe care le-au lăsat fără nici o altă şansă decât sclavia, rigorile exilului şi pericolele unei vieţi rătăcitoare. (Va urma)

24. Adevărata origine a ţiganilor - preambul - Mar 20, 2018 10:59:00 PM


   Ideile, libere prin definiţie, asociindu-se, au dat o rezultantă, poate bizară, dar reală. Plecând de la dansul din buric de la un vernisaj „original” de pictură, mi-am amintit de tot ceea ce înseamnă acest dans, în toată lumea arabo-musulmană. Nimeni nu ştie ce înseamnă, dar ocupaţia turcească l-a impus în toată regiunea în care Stambulul şi-a extins influenţa/dominaţia. Nu am stat să studiez originea acestui dans, dar turcii l-au impus definitiv, atât levantinilor, cât şi berberilor.
   Sigur, puriştii vor spune că nu turcii l-au implementat şi poate au dreptate. Totuşi, de unde vine acest dans şi care e numitorul sau comun cu ţiganii? În 1107 se încheia a doua invazie „arabă” din Africa de Nord, extinsă până în Spania. Această cucerire nu a fost, aşa cum poate s-ar gândi cineva, predominată numeric de arabi, care au fost doar conducători. Imensa majoritate a fost reprezentată de două confederaţii de triburi, Beni Hilal şi Beni Soliman.
   În esenţă, triburile în cauză erau de tâlhari şi jefuitori, indivizi care îl exasperaseră pe califul de la Cairo şi pe egipteni. Ca să scape de ei şi de tâlhăriile lor, califul i-a strâns pe şefii de trib (numiţi ulterior „bulibaşi”, deşi termenul vine din turcă) şi le-a permis să jefuiască atât cât vor, dar dincolo de graniţele Egiptului. Cum era vorba despre jaf cu autorizaţie şi de câştiguri mari, „egiptienii”, cum au fost numiţi iniţial în edictele regilor Spaniei, au invadat întreaga Africă de Nord, purtând cu ei şi dansul din buric (probabil), dar şi muntele de metehne „egipţiene”.
   Au ocupat repede nordul Africii şi, purtaţi de interesele religioase ale stăpânilor de la Bagdad, au ajuns în Spania, imediat după sau odată cu maurii şi, apoi, arabii. Puţin după anul 1200, regele Castiliei dădea un edict împotriva „egiptenilor” şi „gitanilor”, în încercarea de a le limita infracţiunile. Nu voi relua chestiuni pe care le-am mai scris, ci voi pomeni doar despre dansul din buric, cel care a contaminat civilizaţii deloc lipsite de importanţă, cum sunt cele levantine, libiană şi berberă. Trecând uşor peste ţigăneala de a oferi la un vernisaj de pictură - dans din buric, voi spune că acesta a stat la baza unui dans ţigănesc ce a devenit naţional, în Spania şi recunoscut ca valoare universală de către UNESCO - flamenco. Federico Garcia Lorca spunea: "Țigani sau egipteni este numele dat în Spania atât în trecut cât și în prezent celor care în limba engleză ii numim gypsies, deși sunt, de asemenea, cunoscuți ca "noi castilieni", "germanos" și "flamencos"; numele "flamenco", cu care se cunosc în prezent în diferite părți ale Spaniei...".

   Muzica arabo-andaluză, acel "cante jondo", care stă la baza acestui impresionant dans (şi nu numai dans) merită a fi în Patrimoniul UNESCO, pentru că, spre deosebire de jocurile noastre populist-contrafacute, flamenco merită toată aprecierea destinata originalului. Dar, totuşi, nu trebuie să uităm că dansul din buric, ăla care deseori este greţos, este originea acestui minunat stil de muzică şi dans. Nefericirea e ca "buricul dansant" a infestat toate civilizaţiile importante devenite arabo-musulmane, civilizaţii care înseamnă ceva la nivel universal. După această introducere, să vorbim despre originea ţiganilor... 



   Cred că e momentul să amintesc şi exonimul impus la noi şi care tinde să le schimbe ţiganilor identitatea naţională, acela de „romi”. Înainte de orice, UE a stabilit că romi sunt „populaţiile migratoare” din Europa, deci nu neapărat ţiganii. Apoi, celelalte popoare europene le spun (şi îşi spun şi ei) în continuare gitanos, gypsies etc. Doar la noi a fost posibil ca ţigani cu activitate de partid, să spună că numele de „ţigani” e ofensator. Pentru Paco de Lucia, Carlos Montoya, Goran Bregovici etc., nu e deloc aşa. Originea lor nu i-a împiedicat să devină mari muzicieni, care să puncteze istoria cu talentul lor.
   Nu în ultimul rând, „rom” este numele dat de arabi, creştinilor din Africa de Nord, foşti supuşi ai Imperiului Roman de rit bizantin. Chiar şi azi, „rom/ rum” înseamnă în arabă „creştin”, ceea ce nu li se potriveşte ţiganilor, mulţi dintre ei creştinându-se foarte târziu, chiar şi în sec. XIX şi începutul sec. XX. (Va urma)
25. Odiseea Tezaurului României la Moscova (III) - Mar 20, 2018 5:01:00 AM

   „Revoluţia” bolşevică din Rusia a produs foarte repede rezultate dintre cele mai funeste: doar între 1917 şi 1920, conform datelor publicate de noua putere sovietică, au fost împuşcaţi sau omorâţi în chinuri, 28 de episcopi şi arhiepiscopi, 1.215 preoţi, 6.575 profesori, 8.800 medici, 54.650 ofiţeri, 250.000 soldaţi, 10.500 ofiţeri de jandarmi şi poliţie, 48.500 agenţi de poliţie, 12.950 agricultori, 355.250 intelectuali diverşi, 192.350 muncitori şi 815.000 ţărani, totalizând 1.755.818 victime. Acestor „binefaceri” ale socialismului li s-a adăugat şi al doilea transport al Tezaurului României, din august 1917.
   Consiliul de Miniştri român, în urma propunerii lui N. Titulescu în calitate de ministru de finanţe, hotărăşte (Jurnalul Oficial Nr. 275 bis din 18 iulie 1917) strămutarea sediului şi a avutului Băncii Naţionale în Rusia. Hotărârea a fost adusă la cunoştinţa guvernatorului prin scrisoarea Nr. 11.960 din 22 Iulie, semnată de Titulescu şi de către economistul I. Angelescu. Încărcarea trenului începută pe 23 iulie, s-a terminat pe 27 ale aceleiaşi luni şi a însemnat 24 de vagoane, dintre care trei conţineau valorile Băncii Naţionale, care au fost complet încărcate şi chiar în seara zilei de 27 iulie, trenul a luat drumul Moscovei.
   Cele 3 vagoane încărcate cu valorile Băncii Naţionale conţineau 78, 54 şi 56 casete, în total 188 casete, a căror valoare declarată era de 1.594.836.721,09 lei. Din totalul de 1.594.836.721,09 lei, aurul efectiv valora 574.523,57 lei, valoarea arhivei era calculată la 500.000 lei, iar restul de 1.593.762.197,52 lei aur reprezentând titluri, efecte, depozite şi alte valori. Dar baza transportului a fost constituită de valorile Casei de Depuneri (CEC), în lei aur şi monedă de hârtie, dar şi alte valori. La rândul ei, Casa de Depuneri a încărcat şi trimis la Moscova, 1621 de casete cu valori excepţionale. Valoarea transportului? Cele 188 de casete ale Băncii Naţionale valorau 1.593.762.197,52 lei aur, iar casetele Casei de Depuneri – 7,5 miliarde lei aur, totalizând peste 9,4 miliarde lei aur. Aceasta era valoarea declarată de partea româna, dar Casa de Depuneri a trimis şi obiecte de tezaur, unice, imposibil de evaluat în fugă, deci suma reală era cu mult mai mare decât ne putem gândi. Tot drumul Moscovei l-au luat şi o parte din arhivele statului şi ale ministerelor, actele orăşeneşti ale Braşovului, picturile lui Grigorescu şi alte tablouri rare din pinacoteca Statului, din colecţii private şi din muzeul Kalinderu, toată aurăria şi argintăria lucrată cu ciocanul şi bătută cu pietre preţioase, faima mănăstirilor, acele panaghiare ale lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Neamţ şi evangheliile slavone ferecate în aur şi argint din sec. XV şi XVI, odoarele brâncoveneşti de la Horezu şi cele Cantacuzine de la Mănăstirea dintr-un Lemn etc. etc.
   Nu ştia Titulescu ce se petrece în Rusia, atunci când a propus ca şi cel de-al doilea transport să plece tot la Moscova? Fireşte că ştia! Descărcarea celui de-al doilea transport la Moscova, a început pe 3 august 1917 şi s-a încheiat pe 26 ale aceleiaşi luni, la 10 zile după ce ţarul şi familia imperială fuseseră deja asasinaţi. Despre arestarea lor din martie, ştia tot mapamondul, ca şi despre abdicarea lui Nicolae al II-lea. La fel de cunoscut era că din martie, monarhia rusă îşi încheiase misiunea definitiv, iar puterea fusese preluată de către bolşevicii care semănau violenţă şi anarhie în toată Rusia. Aşadar, Titulescu cel adulat în „epoca de aur” a ştiut perfect ce face atunci când a trimis Tezaurul la Moscova.